(Trib. Bistriţa-Năsăud, s. civ., sent. nr. 5014/F/6 octombrie 2010, nepublicată)
Prin acţiunea civilă înregistrată reclamantul PP a chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului Bistriţa solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata drepturilor stabilite prin contractul colectiv de muncă aprobat prin Hotărârea Consiliului local nr. 10/31.01.2008 pentru o perioadă de 2 ani, constând în indemnizaţia cuvenită pentru concediul de odihnă şi indemnizaţia pentru refacerea capacităţii de muncă, echivalentă cu salariul de bază al lunii anterioare plecării în concediul de odihnă, precum şi 3 salarii medii brute pe economie, cu titlu de indemnizaţie de pensionare.
Analizând actele şi lucrările dosarului tribunalul reţine faptul că reclamantul a fost angajatul pârâtei în perioada 18 aprilie 2005 – 31 decembrie 2009, raporturile de muncă ale reclamantului încetând de drept la data de 1.01.2010 ca urmare a pensionării pentru limită de vârstă, sens în care s-a emis dispoziţia nr. 35/13.01.2010.
Conform contractului individual de muncă încheiat raporturile contractuale s-au stabilit între reclamant, în calitate de angajat şi pârâta Primăria municipiului Bistriţa, reprezentată prin primar, în calitate de angajator.
Prin prezenta acţiune reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata indemnizaţiei pentru refacerea capacităţii de muncă pe anii 2008 şi 2009 şi a celei de pensionare, prevalându-se de dispoziţiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.
La data de 18 ianuarie 2008 între Primarul municipiului Bistriţa, în calitate de angajator şi personalul contractual din cadrul aparatului de specialitate al primarului s-a încheiat contractul colectiv de muncă, înregistrat sub nr. 595/29.02.2008, contract care, potrivit art. 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996, republicată, în lipsa indicării unei date ulterioare, a început să producă efecte de la data înregistrării.
În cuprinsul acestui contract colectiv de muncă, la capitolul III privitor la salarizare, s-a prevăzut în art. 25 alin. 4 dreptul salariaţilor, cu excepţia celor angajaţi pe perioadă determinată, la o indemnizaţie pentru refacerea capacităţii de muncă, echivalent al salariului de bază al lunii anterioare plecării în concediu.
Totodată, în capitolul VI.3 privitor la măsurile de protecţie socială, în art. 44 alin. 15 se prevede dreptul salariatului de a beneficia la pensionare de 3 salarii medii brute pe economia naţională la nivelul celor aferente lunii anterioare acordării.
Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar reclamantul a efectuat concediul de odihnă în anii 2008 şi 2009.
Contractele colective de muncă constituie legea părţilor conform art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, republicată şi art. 236 alin. 4 din Codul muncii, numai dacă sunt încheiate cu respectarea condiţiilor legale.
Totodată, potrivit art. 8 alin. 1 al aceleiaşi legi, clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele şi în condiţiile prevăzute de Legea nr. 130/1996, republicată.
Examinând contractul colectiv de muncă aplicabil în cazul reclamantului, prin prisma dispoziţiilor legale mai sus evocate, se constată că acesta nu s-a încheiat cu respectarea cerinţelor legale.
Astfel, conform art. 12 din Legea nr. 130/1996, republicată şi art. 3 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, contracte colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare, însă prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.
De asemenea, potrivit art. 9 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, în scopul salarizării şi acordării celorlalte drepturi prevăzute pentru personalul instituţiilor finanţate de la bugetul de stat, sindicatele şi ministerele vor purta negocieri cu guvernul pentru stabilirea fondurilor aferente acestei categorii de personal si pentru constituirea surselor, înainte de adoptarea bugetului de stat, precum şi în vederea modificării ulterioare a acestuia.
Părţile contractante vor purta negocieri în vederea includerii drepturilor respective în actele normative prin care se reglementează astfel de drepturi, cu încadrarea în prevederile bugetare aprobate sau cu identificarea altor resurse pentru acoperirea cheltuielilor suplimentare.
Numai pe baza fondurilor aprobate în condiţiile de mai sus, părţile au posibilitatea de a negocia utilizarea acestora pentru stabilirea salariilor şi a celorlalte drepturi de personal la instituţiile publice.
Salarizarea personalului contractul din sectorul bugetare era reglementată în perioada anilor 2008 – 2009 de OUG nr. 24/2000 în prezent abrogată prin Legea nr. 330/2009 aplicabilă din 1 ianuarie 2010, act normativ care a abrogat expres dispoziţiile privitoare la salarizare cuprinse în Legea nr. 154/2008, de O.G. nr. 10/2008 şi de H.G. nr. 281/1993, act care reglementa drepturile salariale cuvenite personalului din sectorul bugetar.
Conform art. 157 alin. 2 din Codul muncii, sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege.
Examinând legile de salarizare ale personalului din sectorul bugetar (H.G. nr. 281/1993, OUG nr. 24/2000, O.G. nr. 10/2008) tribunalul constată că acestea nu reglementează dreptul personalului bugetar la plata vreunei indemnizaţii pentru refacerea capacităţii de muncă.
Codul muncii prevede la art. 145 alin. 1 doar dreptul la o indemnizaţie de concediu.
Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională prin decizia nr. 768/2007, contractele colective de muncă încheiate pentru salariaţii instituţiilor publice au un regim juridic special, determinat de situaţia deosebită a părţilor acestor contracte. Astfel, cheltuielile necesare pentru funcţionarea instituţiilor publice, inclusiv drepturile salariale ale salariaţilor, sunt suportate de la bugetul de stat ori de la bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor.
Art. 137 alin. (1) din Constituţie prevede că: “(1) Formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege”.
În aceste condiţii se impune ca şi drepturile salariale ale salariaţilor instituţiilor publice să fie stabilite prin lege în limite precise, care nu pot constitui obiect al negocierilor şi nu pot fi modificate prin convenţii colective.
Întrucât drepturile băneşti care se cuvin reclamantului pot fi stabilite numai prin lege, în lipsa unei reglementări legale privitoare la un asemenea drept acestea neputând face obiectul negocierii, tribunalul nu poate da eficienţă dispoziţiilor art. 25 alin. 4 din contractul colectiv de muncă, deoarece el contravine art. 12 din Legea nr. 130/1996, republicată.
Dat fiind faptul că legile de salarizare aplicabile reclamantului nu prevăd dreptul la indemnizaţia pentru refacerea capacităţii de muncă, un asemenea drept nu poate fi legal stabilit printr-un contract colectiv de muncă. O soluţie contrară ar însemna să se deschidă posibilitatea părţilor de a-şi stabili propriul salariu, peste reglementarea legală existentă, prin crearea de către fiecare instituţie bugetară a unei legi proprii de salarizare.
Stabilirea prin contractul colectiv de muncă a dreptului la indemnizaţia pentru refacerea capacităţii de muncă încalcă dispoziţiile legilor de salarizare a personalului din sistemul bugetar, astfel încât fiind încheiat cu încălcarea Legii nr. 130/1996, republicată, a legilor de salarizare, art. 25 alin. 4 din contractul colectiv de muncă nu poate constitui legea părţilor şi nu poate fi impus instanţei de judecată.
Nelegalitatea acordării indemnizaţiei pentru refacerea capacităţii de muncă a fost sesizată şi de Camera de Conturi Bistriţa-Năsăud în cadrul auditului financiar asupra contului anual de execuţie bugetară pe anul 2008 desfăşurat la Primăria municipiului Bistriţa.
În ceea ce priveşte indemnizaţia de pensionare, tribunalul reţine că aceasta este o măsură de protecţie socială, care poate forma obiect al negocierii printr-un contract colectiv de muncă.
De altfel, o asemenea indemnizaţie este prevăzută şi în art. 50 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010.
Cum clauza referitoare la plata indemnizaţiei de pensionare constituie o clauză privitoare la măsurile de protecţie socială, ce poate forma obiect al negocierii, ea este legală, astfel că în privinţa sa contractul colectiv de muncă la nivelul unităţii pârâte constituie legea părţilor.
Prin urmare, tribunalul constată că pretenţia reclamantului sub acest aspect este întemeiată, impunându-se obligarea pârâtei la plata indemnizaţiei de pensionare calculată conform art. 44 alin. 15 din contractul colectiv de muncă, respectiv 3 salarii medii brute pe economia naţională la nivelul celor aferente lunii anterioare acordării.
Nu poate fi admisă nici pretenţia reclamantului de obligare a pârâtei la plata sumei de 1.200 lei reprezentând dobânda aferentă împrumutului contractat de reclamant.
Reclamantul a solicitat plata dobânzii pe considerentul că a contat pe plata drepturilor cuvenite, care nu i-au fost acordate.
Întrucât indemnizaţia pentru refacerea capacităţii de muncă nu s-a acordat reclamantului, apreciindu-se că dispoziţiile art. 25 alin. 4 din contractul colectiv de muncă ce reglementează o asemenea indemnizaţie contravin legii, reclamantul nu poate solicita nici dobânda plătită pentru împrumutul contractat.
Din actul de împrumut depus la dosar se constată că faptul că împrumutul s-a contractat la data de 15.12.2009.
Or, la acest moment, reclamantul nu avea calitatea de pensionar pentru a se naşte dreptul la plata indemnizaţiei de pensionare, astfel că nu pot fi reţinute considerentele din cuprinsul acţiunii introductive în sensul că împrumutul s-a realizat în considerarea faptul că reclamantul conta pe plata drepturilor cuvenite.
Reclamantul putea conta pe plata drepturilor numai din momentul la care dobândea calitatea de pensionar, 30.12.2009 conform deciziei de pensionare depusă la dosar.
Prin urmare, numai un împrumut ulterior acestui moment putea justifica eventual teza susţinută de reclamant.
Ca atare, nu se poate reţine o legătură cauzală directă între împrumutul contractat şi neplata indemnizaţiei de pensionare, atâta timp cât dreptul la plata indemnizaţiei nu exista la momentul încheierii contractului de împrumut.
În baza considerentelor reţinute şi făcând aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. 2, art. 8, art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, republicată, art. 44 alin. 15 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, art. 50 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, art. 238 alin. 1 din Codul muncii, tribunalul va admite în parte acţiunea şi în consecinţă va obliga pârâta să plătească reclamantului suma ce reprezintă echivalentul a 3 salarii medii brute pe economia naţională valabile pe anul 2009, cu titlu de indemnizaţie de pensionare, respingând ca neîntemeiate celelalte pretenţii ale reclamantului.
