C. muncii, art. 269 alin. (1)
Chiar şi după modificarea alin. (1) al art. 269 C. muncii, prin Legea nr. 237/2007, obligarea angajatorului la repararea prejudiciului moral suferit de salariat în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul este posibilă numai dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile contractuale, inclusiv cele care privesc existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei angajatorului.
Pentru a se putea naşte dreptul la despăgubiri, este necesar ca neexecutarea sau executarea necorespunzătoare să-i fie imputabilă angajatorului. Aşadar, vinovăţia acestuia poate fi prezumată, potrivit regulilor de drept comun, numai atunci când, fie creditorul dovedeşte nesocotirea unei obligaţii de a nu face, fie debitorul nu dovedeşte executarea unei obligaţii de a da sau de a face.
Simpla enumerare a unor drepturi fundamentale pretins încălcate, fără indicarea modului în care li s-a adus atingere prin fapte ilicite culpabile, concrete şi probate nu poate conduce la antrenarea răspunderii angajatorului.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 3543/R din 26 octombrie 2007, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. IIOI din 14 februarie 2007, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII I-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, administrativ şi fiscal, a respins cererca de chemare în judecată precizată formulată de reclamantul G.N. împotriva pârâtului M., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarea stare de fapt şi de drept:
Reclamantul a fost clasat „inapt pentru serviciul militar” de către Comisia de expertize medico-militare, prin decizia medicală din 17 martie 1998 şi a fost pensionat medical prin decizia din 16 iulie 1998.
Din această decizie medicală, care a avut la bază Foaia de observaţie clinică din 6 martie 1998, a rezultat că boala reclamantului a debutat la 2 luni de la prezentarea acestuia la unitate, după absolvirea Academiei, ieşind din rândul cadrelor permanente la data de 31 mai 1998.
Nemulţumirea reclamantului constă în faptul că starea sa de invaliditate a survenit ca urmare a condiţiilor necorespunzătoare de muncă în care a fost obligat să-şi desfăşoare activitatea, boala fiind contractată, astfel cum rezultă din decizia medicală din 17 martie 1998, „în timpul şi din cauza îndeplinirii obligaţiilor militare”, motiv pentru care reclamantul a beneficiat de militară gradul 2 de invaliditate, precum şi de dispoziţiile aplicabile cadrelor militare pentru cazurile de invaliditate, în sensul că i-au fost acordate despăgubiri în cuantum, de 3 solde lunare brute, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 80/1995 şi H.G. nr. 435/1992.
Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea privind obligarea pârâtei la plata de daune materiale şi morale pe dispoziţiile O.G. nr. 121/1998 referitoare la răspunderea materială a militarilor şi pe dispoziţiile art. 269 din C. muncii.
A mai reţinut Tribunalul că susţinerea reclamantului în sensul în care există un prejudiciu datorat condiţiilor de muncă create de pârâtul-angajator rămâne nedovedită, având în vedere că prin nici un mijloc de probă nu s-a făcut dovada faptei ilicite a pârâtului în privinţa condiţiilor improprii de muncă în carc a fost nevoit să-şi îndeplinească obligaţiile de serviciu reclamantul. Mai mult, la baza răspunderii contractuale stă culpa angajatorului, carc ia naştere ca urmare a încălcării unei/unor obligaţii, respectiv ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, prin care s-a creat o pagubă salariatului. Această condiţie trebuie îndeplinită cumulativ cu celelalte condiţii ale răspunderii patrimoniale.
Or, în speţă nu s-a dovedit nici culpa angajatorului, ştiut fiind că prezumţia de vinovăţie operează doar în anumite situaţii.
Instanţa de fond a stabilit că nu poate analiza în speţă fapta ilicită a angajatorului în legătură cu condiţiile de muncă improprii ce au determinat starea de invaliditate a reclamantului, pentru a putea determina cu certitudine acţiunea sau inacţiunea care a avut ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale acestuia, atâta timp cât reclamantul nici măcar nu enumeră în ce constau condiţiile necorespunzătoare în care şi-a desfăşurat activitatea şi care i-au declanşat boala.
Chiar dacă în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 287 din C. muncii, angajatorul nu putea face dovada unui fapt negativ, câtă vreme reclamantul nu a arătat în ce constă fapta ilicită.
In ce priveşte prejudiciul, Tribunalul a reţinut că, în materie contractuală, debitorul răspunde numai pentru prejudiciul previzibil în momentul încheierii contractului, iar în speţă nu se putea anticipa carc
ar fi fost evoluţia militară a reclamantului, la care acesta raportează prejudiciul cauzat, având în vedere condiţiile şi critcriile necesar a fi îndeplinite (nivelul pregătirii profesionale, stagii minime de grad, starea de sănătate care să permită îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, rezultatele obţinute etc.), precum şi restructurarea masivă a Ministerului Apărării.
In concluzie, a stabilit prima instanţă, reclamantul nu se poate prevala de formularea generică, potrivit căreia boala a fost contractată în timpul şi din cauza îndeplinirii obligaţiilor militare pentru a beneficia de dispoziţiile art. 269 alin. (1) C. muncii, iar motivul pentru care acesta a fost pensionat şi încadrat într-un grad de invaliditate nu poate fi asimilat accidentului de muncă sau unei boli profesionale.
împotriva acestei sentinţe şi împotriva încheierilor de la termenele din 20 septembrie 2006, 15 noiembrie 2006, 10 ianuarie 2007 şi 7 februarie 2007 a declarat recurs motivat, în termenul legal recurentul-reclamant G.N., criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul dispoziţiilor art. 3041 şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ. şi ale art. 269 C. muncii.
In dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat următoarele:
– hotărârea atacată este nulă, faţă de lipsa semnăturilor tuturor membrilor completului de judecată pe minută;
– în mod netemeinic şi nelegal instanţa de fond a respins probele solicitate, respectiv proba cu expertiză contabilă şi proba cu 2 martori, deşi acestea erau concludente, pertinente şi utile cauzei, tinzând, prima dintre ele, la stabilirea sumelor de care ar fi beneficiat reclamantul conform capetelor 1 şi 2 de acţiune, iar cea de a doua la dovedirea prejudiciului moral. Totodată, Tribunalul, faţă de adresa din 31 octombrie 2005 a intimatului M., nu a menţinut obligaţia acestuia de a furniza informaţiile privind calculul sumelor solicitate de către reclamant prin capetele 1 şi 2 ale acţiunii.
Aşa fiind, întrucât calculul efectuat de reclamant nu putea fi avut în vedere de către instanţă, care nu putea face astfel de calcule nici din oficiu, proba cu expertiză contabilă era absolut necesară.
– instanţa de fond, deşi reţine că în speţă sunt aplicabile regulile răspunderii contractuale, în mod greşit stabileşte că nu a fost dovedită culpa intimatului pârât, întrucât în cauză era necesară şi suficientă numai dovada faptului că obligaţia nu a fost executată, în baza acestor dovezi culpa fiind prezumată, conform art. 1082 C. civ. Mai mult, angajatorul şi-a recunoscut culpa prin decizia medicală în cuprinsul cărcia se reţine că „boala a fost contractată în timpul şi din cauza
îndepliniri obligaţiilor militare”, reclamantul suferind sechele nevindecabile, astfel că a fost pensionat din motive medicale, cu gradul 2 de invaliditate, cu diagnosticul iniţial de „sindrom discordant”, care a evoluat apoi în „stare reziduală postprocesuală”, boală care afectcază sistemul nervos, fiind încadrată ca boală psihică dobândită.
Suferinţele fizice şi psihice cauzate de boală au început o dată cu declanşarea acesteia, având caracter actual şi continuu, astfel încât se justifică acordarea despăgubirilor morale.
In privinţa despăgubirilor materiale, s-a arătat că o apreciere justă şi echitabilă ar fi ca suma solicitată la capătul 1 de cerere (perioada 2002-2005) să fie raportată la veniturile gradului de locotenent, iar la capătul 2 de cerere (începând cu data introducerii acţiunii şi în continuare cât va dura starea de invaliditate) diferenţa să fie raportată la veniturile corespunzătoare gradului de căpitan.
A mai arătat recurentul că prima instanţă nu a ţinut cont nici de menţiunile din motivarea regulatorului de competenţă, solicitând în concluzie admiterea recursului, admiterea acţiunii precizatc şi obligarea pârâtului la:
– plata diferenţei dintre pensia militară gr. 2 de invaliditate şi salariul pe care reclamantul recurcnt l-ar fi avut dacă ar mai fi fost încadrat la intimatul M. în perioada 22 iunie 2002-22 iunie 2005;
– plata periodică lunară a diferenţei dintre pensia militară şi salariul pe care l-ar fi avut dacă ar fi fost încadrat la intimatul M., în continuare, pe perioada cât va dura starea de invaliditate a reclamantului;
– plata de daune materiale în cuantum de 3600 USD, echivalent în Ici la cursul BNR, reprezentând contravaloarea tratamentului medical necesar pe ultimii 3 ani, precum şi în continuare, de la data introducerii acţiunii până la încetarea necesităţii tratamentului medical, în cuantum de 100 USD lunar/echivalentul în lei la cursul BNR;
– plata daunelor morale în cuantum de 100.000 RON pentru suferinţele fizice şi psihice cauzate, cu cheltuieli de judecată.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor formulate, precum şi sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Critica privind nulitatea hotărârii atacate pentru lipsa semnăturilor tuturor membrilor completului de judecată pe minută nu poate fi reţinută, cât timp, din examinarea minutei, rezultă fără dubiu, că aceasta a fost semnată atât de cci doi judecători, cât şi de cei doi asistenţi judiciari carc au participat la dezbaterile pe fond.
Nu poate fi primită nici susţinerea recurentului în sensul că, în mod netemeinic şi nelegal, instanţa de fond a respins probele solicitate, respectiv proba cu expertiză contabilă şi proba cu 2 martori şi nu a menţinut obligaţia intimatului-pârât de a furniza informaţiile privind calculul sumelor pretinse prin capetele 1 şi 2 ale acţiunii.
In mod corect a reţinut prima instanţă că, astfel cum rezultă din cuprinsul adresei din 31 octombrie 2006, emisă de intimatul M., evoluţia în cariera militară este determinată de o serie de condiţii şi criterii expres prevăzute de actele normative (privind nivelul pregătirii profesionale, stagii minime de grad, starea sănătăţii care să permită îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, rezultatele obţinute în îndeplinirea funcţiilor, posibilitatea promovării, etc.).
Având în vedere şi procesul de restructurare a intimatului M. care a determinat trecerea în rezervă a unora dintre cadrele militare, prima instanţă a considerat în mod just că este reală afirmaţia conform căreia nu se poate stabili funcţia pe care ar fi ocupat-o reclamantul, dacă şi-ar fi desfăşurat activitatea în continuare în cadrul aceluiaşi minister.
Altfel spus, nu poate fi presupusă menţinerea recurentului-recla-mant în rândul cadrelor militare active, după cum, chiar dacă s-ar accepta această ipoteză, nu s-ar putea considcra că avansarea sa ar fi fost garantată, evoluţia carierei militare fiind influenţată de o multitudine de factori, aceasta nedepinzând exclusiv de îndeplinirea condiţiei privind stagiul în grad.
In cuprinsul aceleiaşi adrese, se menţionează că, în raport numai de cel din urmă criteriu evocat, gradul maxim la care ar fi putut ajunge recurentul este acela de căpitan, fiind comunicate, pentru perioada 2002-2006, valorile soldelor lunare nete atât pentru funcţia de locotenent, cât şi pentru cea de căpitan, astfel încât, în mod corect, Tribunalul a apreciat că proba cu expertiză contabilă nu este utilă soluţionării cauzei şi a respins-o ca atare.
In privinţa daunelor morale solicitate, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 269 C. muncii, invocat de reclamant ca temei juridic al acţiunii, în formularea pe care textul o avea la data pronunţării sentinţei, răspunderea patrimonială a angajatorului putea avea ca obiect numai repararea prejudiciilor materiale, cu excepţia situaţiilor în care repararea prejudiciilor morale era prevăzută expres de o dispoziţie specială ori în contractul colectiv de muncă sau în contractul
individual de muncă. In acest sens, a fost pronunţată şi Decizia I.C.C.J constituită în Sccţii Unite, nr. XXXX/2007, dată în soluţionarea căii
extraordinare de atac a recursului în interesul legii, obligatorie pentru instanţe.
Chiar şi după modificarea alin. (1) al art. 269 C. muncii prin Legea nr. 237/2007, obligarea angajatorului la repararea prejudiciului moral suferit de salariat în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul este posibilă numai dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile contractuale, inclusiv cele care privesc existenţa faptei ilicite şi vinovăţia angajatorului.
Or, în şedinţa publică din 20 septembrie 2006, deşi instanţa de fond, exercitându-şi rolul activ, a pus în vedere recurentului-reclamant să-şi precizeze temeiul juridic al cererii sale (având în vedere afirmaţia generică potrivit căreia alterarea sănătăţii recurentului-reclamant s-a datorat condiţiilor de muncă necorespunzătoare în care a fost obligat să-şi desfăşoare activitatea), acesta a arătat că nu înţelege să facă alte precizări, întrucât boala a fost contractată în timpul sarcinilor de serviciu.
Aşa fiind, în mod corect Tribunalul a apreciat că nici proba cu martori nu este utilă cauzei şi a respins-o ca atare.
De asemenea, prima instanţă a considerat în mod just că motivul pentru care recurentul-reclamant a fost pensionat pentru invaliditate nu poate fi asimilat unei boli profesionale, pentru a fi incidente dispoziţiile legii speciale, care, de altfel, nici nu au fost invocate ca temei de drept al acţiunii.
In mod corect, prin încheierea din 10 ianuarie 2003, Tribunalul a respins şi cererea de completare a probatoriului, reţinând că aceasta nu a fost solicitată în condiţiile art. 138 alin. (1) C. proc. civ.
Nu poate fi primită nici susţinerea recurentului în sensul că instanţa de fond, deşi a reţinut aplicabilitatea normelor şi principiilor răspunderii contractuale, faţă de dispoziţiile art. 1082 C. civ., a stabilit în mod greşit că nu a fost dovedită culpa intimatului-pârât, cu atât mai mult cu cât acesta a recunoscut că boala a fost contractată în timpul şi din cauza îndeplinirii obligaţiilor militare.
Prima instanţă, dând eficienţă celor stabilite prin regulatorul de competenţă, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 269 C. muncii, text în conformitate cu care răspunderea patrimonială a angajatorului, chiar şi într-un raport de muncă atipic, cum este cel din speţă, poate fi calificată sub aspectul naturii ei juridice ca o varietate a răspunderii civile contractuale, având anumite particularităţi, determinate de specificul raporturilor juridice de muncă.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 1082 C. civ., în conformitate cu care „debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligaţiei, sau pentru întârzierea executării”, rezultă că prejudiciul trebuie să fie urmarea faptei ilicite a intimatului-pârât, care să constea în executarea necorespunzătoare sau în neexecutarea unei/unor obligaţii concrete pe care acesta şi le-a asumat sau care îi incumbă conform legii.
De asemenea, pentru a se putea naşte dreptul la despăgubiri, este necesar ca neexecutarea sau executarea necorespunzătoare să-i fie imputabile intimatului-pârât. Aşadar, vinovăţia acestuia poate fi prezumată, potrivit regulilor de drept comun, numai atunci când, fie creditorul dovedeşte nesocotirea unei obligaţii de a nu face, fie debitorul nu dovedeşte executarea unei obligaţii de a da sau de a face.
In speţă, însă, recurentul-reclamant nu a indicat în mod concret în ce constă neexecutarea sau executarea necorespunzătoare şi nici care au fost obligaţiile (pozitive sau negative) executate necorespunzător sau neexecutate. Simpla enumerare a unor drepturi fundamentale pretins încălcate, fară indicarea modului în care li s-a adus atingere prin fapte ilicite culpabile, concrete şi probate ale intimatului-pârât, nu poate conduce la o altă concluzie.
Sub un alt aspect, Curtea reţine că menţiunea din cuprinsul certificatului-decizie medicală din 27 aprilie 1999, în sensul că boala a fost „contractată în timpul şi din cauza îndeplinirii obligaţiilor militare”, este înscrisă la punctul IV, intitulat „legătura cauzală a bolii … cu îndeplinirea obligaţiilor militare”. In acelaşi sens sunt şi menţiunile din subsolul cerţi ficatului-decizie medicală din 15 martie 2005 referitoare la „legăturile cauzale pentru cadrele militare clasate inapt”.
Aşa fiind, existenţa menţiunilor privind stabilirea legăturii de cauzalitate dintre boală şi îndeplinirea serviciului militar nu poate conduce la concluzia îndeplinirii şi a unor alte condiţii distincte cerute pentru angajarea răspunderii patrimoniale, respectiv fapta ilicită şi vinovăţia, astfel cum susţine recurentul.
Faţă de considerentele arătate, Curtea constată că în mod corect prima instanţa a reţinut că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile răspunderii contractuale, astfel încât răspunderea intimatului-pârât nu poate fi antrenată, pronunţând o hotărâre legală şi temeinică, ce urmează a fi menţinută.
Pentru aceste motive, văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
