DAUNE MORALE. TEMEI DE DREPT. LIPSA UNUI PROBATORIU ADECVAT. CONSECINŢE
Acordarea daunelor morale este apreciată exclusiv de instanţă, în urma administrării unui probatoriu adecvat care să dovedească prejudiciul moral suferit de salariat.
Prin sentinţa civilă nr. 256/2005 a Tribunalului Braşov a fost admisă în parte contestaţia formulată şi precizată de contestatoare, în contradictoriu cu intimata şi în consecinţă, a constatat nulitatea absolută a deciziei de concediere nr. 1072/19.04.2005.
A dispus repunerea parţială în situaţia anterioară emiterii deciziei contestate şi reintegrarea contestatoarei pe postul deţinut anterior.
A obligat intimata să plătească contestatoarei drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate şi alte drepturi de care ar fi beneficiat de la data emiterii deciziei şi până la data pronunţării hotărârii, respectiv, 17.08.2005.
A respins restul pretenţiilor referitoare la constatarea nulităţii absolute a deciziilor nr. 79/11.03.2005 şi 126/30.03.2005, la plata daunelor cominatorii şi a daunelor morale şi a obligat intimata să plătească contestatoarei suma de 500 lei RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut următoarele:
Contestatoarea a fost salariata intimatei începând cu data de 06.08.1997 îndeplinind funcţia de secretar dactilograf conform menţiunilor din contractul individual de muncă.
Instanţa apreciază că ambele comunicări, nr. 79/13.03.2005 şi nr. 126/30.03.2005 nu au caracterul unei decizii de concediere, ci reprezintă în fapt, doar o înştiinţare, o informare a contestatoarei cu privire la intenţia intimatei de a proceda la concediere, în temeiul art. 65 alin. 1 Codul Muncii, iniţial cu data de 1.04.2005 şi ulterior, cu data de 21.04.2005.
În aceste condiţii, cele două comunicări nu trebuie analizate sub aspectul întrunirii condiţiilor de formă şi procedură, obligatorii pentru deciziile de concediere, acestora fiind aşa cum s-a arătat mai sus, simple informări ale angajatorului cu privire la intenţia de concediere, materializată de altfel prin decizia nr. 1072/19.04.2005 astfel încât instanţa urmează a respins petitele 1 şi 2 ca neîntemeiate.
In ceea ce priveşte decizia de concediere mai susmenţionată, aceasta nu este motivată, în sensul că nu cuprinde motivele care au determinat intimata să desfiinţeze locul de muncă al contestatoarei, în ce constau deficienţele economice, transformările tehnologice de reorganizare a activităţii acesteia şi nici nu se face trimiterea la actele care să ateste dificultăţile economice.
De asemenea se va face vorbire despre actele în baza cărora intimata a procedat la desfiinţarea postului.
Nefăcându-se nici o menţiune cu privire la motivul concedierii, intimata a emis decizia atacată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 74. lit a Codul Muncii.
De asemenea, în cuprinsul deciziei nu a fost menţionată durata preavizului, făcându-se trimitere la Nota nr. 126/30.03.2005, care reprezintă o înştiinţare a contestatoarei cu privire la intenţia intimatei de concediere şi nu comunicarea preavizului, care trebuie să constituie o componentă a deciziei de concediere.
În aceste condiţii instanţa apreciază că intimata nu a respectat dispoziţiile art. 74 lit. b Codul Muncii, în conformitate cu art. 76 din acelaşi cod ” Concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.”
Constatând nulitatea absolută a deciziei de concediere nr. 1072/19.04.2005 în raport de nerespectarea condiţiilor imperative ale art. 74 lit. a şi b Codul Muncii coroborat cu art. 76 Codul Muncii, instanţa a admis în parte petitul 3 al acţiunii având ca obiect repunerea contestatoarei în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, respectiv a obligat intimata să o reintegreze pe contestatoare în postul deţinut anterior emiterii deciziei atacate şi totodată a respins pretenţiile constând în plata daunelor cominatorii de 1.000.000 lei fiecare zi de întârziere de la data pronunţării şi până la data reintegrării efective, în caz de refuz, având în vedere că plata daunelor cominatorii vizează faza executării silite, când debitorul refuză executarea în natură a obligaţiei.
La petitul 5 contestatoarea a solicitat obligarea intimatei la plata daunelor morale în cuantum de 40.000.000 lei pentru prejudiciul suferit ca urmare a concedierii.
Instanţa a respins pretenţiile de mai sus având în vedere că prin repunerea contestatoarei în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, imaginea publică şi prestigiul acesteia i-au fost reabilitate în colectivul şi respectiv comunitatea din care face parte.
Împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs de recurenta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs se rată că: instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că nu s-a depus nici o dovadă de comunicare în scris, către salariat a deciziei de concediere.
Se mai arată că au fost avute în vedere cu titlu de probe în dosarul cauzei, declaraţiile olografe ale unor salariate ale intimatei, în condiţiile în care la un termen anterior când a fost pusă în discuţia părţilor admisibilitatea probei cu martori, aceasta a fost respinsă, deşi era vorba de audierea aceloraşi persoane.
În continuarea criticilor din recurs se arată că măsura concedierii a produs recurentei suferinţe fizice şi psihice, stări de stres, nesiguranţă şi o insecuritate financiară care i-au lezat demnitatea şi capacitatea profesională şi aceasta cu atât mai mult cu cât era întreţinătoarea părinţilor săi bolnavi şi a soţului bolnav.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile invocate instanţa apreciază că recurentul este neîntemeiat, în baza dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă pentru următoarele considerente:
Prima critică din recurs se axează în principal pe faptul că instanţa de fond nu a constatat nulitatea comunicărilor, cu care i se aduce la cunoştinţă recurentei măsura concedierii acesteia
Principalul efect al comunicării deciziei de concediere este acela al încunoştiinţării persoanei în cauză despre încetarea contractului individual de muncă pentru ca această măsură să poată fi contestată în instanţă, în temenul legal de 30 de zile. Practic decizia de concediere îşi produce efectele numai de la data comunicării. In dezacord cu dispoziţiile art. 73 lit. a din legea 168/1999, potrivit căreia termenul curge de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă de măsura dispusă, codul muncii, care a apărut ulterior, prevede în mod expres la dispoziţiile art. 283 alin. 1 lit. b că ” termenul de 30 zile calendaristice curge de la data la care s-a comunicat decizia de sancţionare. Prin urmare lipsa oricărei comunicări nu face altceva decât să conducă instanţa la ideea că partea contestatoare a atacat decizia în termen. De altfel instanţa de fond a menţionat în cuprinsul motivelor de recurs, faptul că ” lipsa comunicării deciziei nu conduce la nulitatea acesteia, ci produce efecte numai de la data comunicării.”
Cât timp instanţa nu a adoptat măsura declarării tardivităţii contestaţiei şi a considerat contestaţia ca fiind formulată în termenul legal, procedând ulterior la analiza temeiniciei şi legalităţii concedierii, această primă critică este lipsită de interes.
Tocmai pentru că a considerat că nu se pune problema tardivităţii, instanţa nu a încuviinţat proba cu martorii solicitaţi, nefiind necesară administrarea acesteia şi fiind concludente declaraţiile olografe ale persoanelor respective.
În ceea ce priveşte acordarea daunelor morale, instanţa apreciază că nici această critică nu este întemeiată şi în consecinţă va fi respinsă.
Pentru acordarea daunelor morale, practica judiciară a statuat o serie de criterii obiective, majore, pentru care cel în cauză dovedeşte că prestigiul, onoarea, reputaţia sau demnitatea sa au fost afectate prin măsura ilegală a unităţii.
Prin urmare acordarea daunelor morale, acţiune admisibilă în principiu pe dispoziţiile art. 998 Cod civil, ca urmare a clasificării dihotomice a prejudiciului, trebuie să-şi găsească suportul în prejudiciul moral suferit de salariat pe planul aprecierii sociale a conduitei sau priceperii profesionale a acestuia.
Aceasta presupune în primul rând un probatoriu adecvat din care să rezulte existenţa prejudiciului moral, întinderea sa şi gravitatea măsurii abuzive, sau cel puţin toate acestea să poată fi prezumate, lucru care în cauză nu s-a realizat.
Pentru toate aceste considerente instanţa urmează a respinge recursul ca nefondat şi a menţine sentinţa de fond ca legală şi temeinică.
