De asemenea, se completează şi cu cele ale Legii nr.76/2002 privind asigurările de şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, potrivit cărora, în cadrul restructurării activităţii care conduce la modificarea substanţială a numărului şi structurii p A


pârâta S.C.N.T.B.S.R.L., solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se

pronunţe să se dispună anularea deciziei nr.35/25.02.2009 emisă de S.C.N.T.B.S.R.L., să fie

reintegrată în funcţie deţinută anterior concedierii şi obligarea pârâtei la plata salariilor care ar fi

beneficiat de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă pe postul deţinut anterior

concedierii .

În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că desfiinţarea postului său nu a

avut la bază o cauză reală si serioasă întrucât desfiinţarea postului pe care îl ocupa nu era

de natură să eficientizeze activitatea societăţii pârâte.

Mai arată reclamanta că a comunicat pârâtei că este de acord cu orice post

în cadrul societăţii, însă i s-a comunicat că s-a hotărât disponibilizarea sa ca urmare a demisiei

soţului său din cadrul societăţii.

De asemenea, societatea pârâtă a luat decizia disponibilizării sale fără a

notifica cazul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, mulţumindu-se numai să

menţioneze în decizia de disponibilizare că : ”societatea nu are locuri disponibile pentru

pregătirea profesională a salariatei” .

În urma probelor administrate în cauză, Tribunalul Argeş – prin sentinţa civilă

nr.1396/CM/6 noiembrie 2009 – a admis contestaţia formulată de reclamanta şi a anulat decizia

nr. 35/25.02.2009 emisa de S.C.N.T.B.S.R.L.

A dispus reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior concedierii

A obligat pe intimată la plata salariilor actualizate, majorate, indexate şi a

celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul de la data concedierii şi până la

reintegrarea efectivă a acesteia.

S-a reţinut de instanţa de fond la pronunţarea acestei sentinţe că, prin

decizia civilă nr.35/25.02.2009 emisă de S.C.N.T.B.S.R.L. s-a dispus încetarea contractului

individual de muncă al contestatoarei, conform art. 65 din Codul muncii, începând cu data de

06.03.2009.

Analizând legalitatea acestei decizii, prin prisma motivelor invocate de

contestatoare, instanţa a reţinut că, potrivit disp. art. 76 din Codul muncii, măsura concedierii

este lovită de nulitate absolută, deoarece nu s-au respectat dispoziţiile art. 74 alin1 lit. (d) rap la

art. 64 din Codul muncii .

Astfel, art. 74 lit. (d) Codul muncii prevede că decizia de concediere se

comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu lista tuturor locurilor de

muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa

un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64 Codul muncii.

Art.64 din Codul muncii la care se face trimitere stipulează la alin.(1) că

în cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute la art. 61 lit ( c) şi (d),

precum şi în cazul în care contractul individual de muncă a încetat de drept în temeiul .art. 56

lit. (f),angajatorul are obligaţia de a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate

compatibile cu pregătirea profesională sau după caz, cu capacitatea de muncă stabilită de

medicul de medicină a muncii .

Conform alin 2 al aceluiaşi articol, în situaţia în care angajatorul nu dispune

de locuri de muncă vacante potrivit alin.(1), acesta are obligaţia de a solicita sprijinul agenţiei

teritoriale de ocupare a forţei de muncă în vederea redistribuirii salariatului, corespunzător

pregătirii profesionale şi/sau, după caz, capacităţii de muncă stabilite de medicul de medicină

a muncii .

În decizia contestată, intimata a menţionat doar că unitatea nu dispune de

alte locuri de muncă potrivit pregătirii profesionale a contestatoarei, al cărei post se desfiinţează.

În plus, potrivit art.64 alin.4 Codul muncii, angajatorul poate dispune

concedierea salariatului după notificarea cazului către A.T.O.F.M., conform alin.2 .

În cauză , intimata nu a solicitat sprijinul agenţiei teritoriale pentru ocuparea

forţei de muncă în vederea redistribuirii contestatoarei, corespunzător pregătirii sale

profesionale .

În concluzie, intimata a încălcat legea, decizia de concediere fiind lovită de

nulitate absolută.

De asemenea, a încălcat dispoziţiile art. 74 din Carta Socială Europeană

privitoare la măsurile sociale care vizează ajutorul pentru redistribuirea sau recalificarea

lucrătorilor şi dispoziţiile Directivei nr. 78/59/CE/20.07.1998 privind legislaţia statelor membre .

Împotriva acestei sentinţa a declarat recurs, în termen legal, pârâta

S.C.N.T.B.S.R.L..

Se arată în motivarea recursului formulat că sentinţa instanţei de fond este

nelegală faţă de motivul de casare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, solicitând

reanalizarea cauzei şi sub aspectul prevăzut de art.3041 Cod procedură civilă.

În mod greşit instanţa de fond a reţinut că desfacerea contractului de muncă

al contestatoarei este nelegală.

Din actele dosarului rezultă că încă de la sfârşitul primului semestru al

anului 2008 societatea s-a confundat cu serioase probleme economice ce au impus măsuri de

reorganizare a societăţii, inclusiv de reducere a numărului de posturi prin concedieri colective de

personal, situaţie care a determinat şi concedierea contestatoarei şi care a fost făcută cu

respectarea dispoziţiilor legale în materia concedierii individuale pentru motive care nu ţin de

persoana salariatului.

Instanţa de fond nu a avut în vedere că desfiinţarea locului de muncă a fost

efectivă, reală şi serioasă, postul neregăsindu-se în organigrama ulterioară concedierii,

desfiinţarea s-a bazat pe motive obiective, care nu au legătură cu persoana salariatei.

Contestatoarea a beneficiat de un preaviz de 20 de zile şi de drepturile care decurg din

contractul de muncă.

Dispoziţiile Legii nr.76/2002, invocate de instanţa de fond, vizează

concedierea colectivă de personal şi nu cea individuală, care formează obiectul prezentei cauze.

Faţă de motivele arătate se solicită admiterea recursului, desfiinţarea

hotărârii instanţei de fond şi respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

Recursul declarat de intimată este nefondat.

În mod corect instanţa de fond a apreciat că, la emiterea deciziei nr.35 din

25 februarie 2009, prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al

contestatoarei conform art.65 din Codul muncii, intimata nu a solicitat sprijinul A.T.O.F.M. în

vederea redistribuirii contestatoarei în conformitate cu pregătirea sa profesională.

Într-adevăr, potrivit art.64 din Codul muncii, angajatorul poate dispune

concedierea salariatului după notificarea cazului către A.T.O.F.M.

Textul art.64 nu are în vedere situaţia concedierii pentru motive care nu ţin

de persoana salariatului, fie că este vorba de o concediere individuală sau de una colectivă, de

unde ar rezulta că într-o atare situaţie angajatorul nu are obligaţia propunerii altor locuri de

muncă vacante sau, în caz contrar, de a solicita sprijinul A.T.O.F.M..

O asemenea soluţie ar fi însă contrară spiritului dispoziţiilor legislaţiei

muncii. Nu ar fi logic ca în cazul concedierii pentru inaptitudine fizică sau psihică ori

necorespundere profesională să se ofere un alt loc de muncă, or, după caz, să se intervină la

A.T.O.F.M., iar pentru desfiinţarea locului de muncă, pentru motive care nu ţin de persoana

salariatului, să nu se procedeze la fel.

De altfel, dispoziţiile Codului muncii se completează cu cele ale

C.C.M.U.N.N., care prevede, atunci când disponibilizările de personal nu pot fi evitate, a se

comunica fiecărui salariat dacă i se oferă sau nu un loc de muncă.

De asemenea, se completează şi cu cele ale Legii nr.76/2002 privind

asigurările de şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, potrivit cărora, în cadrul restructurării

activităţii care conduce la modificarea substanţială a numărului şi structurii profesionale a

personalului, angajatorii au obligaţia de a înştiinţa A.T.O.F.M. În practica judiciară s-a apreciat

că în pofida formulării limitative a art.64 alin.1 şi 2, dispoziţiile sale trebuie aplicate şi în situaţiile

vizate de art.65 alin.1, întrucât relaţiile de muncă se bazează şi pe principiul bunei-credinţe şi a

garantării dreptului la protecţie împotriva şomajului.

Astfel s-a decis că obligaţia respectivă este prealabilă desfacerii

contractului, încât omisiunea de a o aduce la îndeplinire atrage nulitatea acelei măsuri.

Cum intimata-recurentă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a notifica situaţia la

A.T.O.F.M., în mod corect instanţa de fond a apreciat că decizia de încetare a contractului de

muncă a contestatoarei este lovită de nulitate absolută.

Sentinţa astfel pronunţată fiind legală şi temeinică, recursul formulat

împotriva acesteia este nefondat şi, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, urmează a fi

respins.

CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE

25. Criterii încredinţare minor unuia din părinţi.

Art.38 alin.4 din Codul familiei

Art. 2 şi 5 din Legea nr.272/2004

Cu toate că nici dispoziţiile art.42 şi 97 din Codul familiei şi nici ale art.

2 din Legea nr. 272/2004 nu stabilesc în concret care sunt criteriile în privinţa

încredinţării copiilor minori la unul din părinţi, din aceste texte de lege se desprinde

concluzia că aceste criterii sunt legate nu numai de posibilităţile materiale ale părinţilor,

ci şi de vârsta copilului, de gradul de ataşament al copilului, de măsura în care fiecare

dintre părinţi se poate preocupa de îngrijirea acestuia. În aprecierea criteriilor de

încredinţare a minorei trebuie să primeze interesul acesteia, şi nu al părinţilor sau al

bunicilor cu care aceasta a locuit.

(Decizia civilă nr. 41/R-MF/14 Ianuarie 2010)