-anularea deciziei nr. 90/20.01.2009, prin care i s-a desfăcut disciplinar contractul de muncă;
– reintegrarea în funcţia anterioară desfacerii contractului de muncă;- obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale de la data desfacerii şi până la reintegrarea sa efectivă;- obligarea pârâtei la plata tuturor contribuţiilor şi completarea în carnetul de muncă a acestor menţiuni;- cheltuieli de judecată.
În motivare a arătat că în mod greşit i s-a reţinut vinovăţia în producerea accidentului de muncă, deoarece demontarea limitatorului nu a fost expresia iniţiativei sale, ci a primit ordin în acest sens de la inginerul A.L.. În drept au fost invocate prevederile art. 268 alin.5 din Codul muncii.
Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta prin care a solicitat respingerea contestaţiei motivat de faptul că fostul angajat se face vinovat de încălcarea prevederilor R.O.I. capitolul II Disciplina Muncii pct.2.1, Disciplina generală a muncii, litera j, nerespectarea măsurilor de protecţia muncii, capitolul VI motive de desfacere a C.I.M. pct. 7 literele r şi u( crearea posibilităţilor de a produce accidente de muncă şi neîndeplinirea măsurilor de protecţia muncii).S-a mai arătat că din constatările şi concluziile comisiei de cercetare rezultă vinovăţia fostului angajat, deoarece acesta a demontat un limitator care asigura protecţia împotriva pătrunderii în zona de pericol al presei BURKLE aflată în funcţiune, deşi acesta trebuia să se limiteze, având ordin în acest sens, numai la montarea unei instalaţii de semnalizare, muncitorul având şi instructajul cu privire la acest lucru.
Analizând actele şi lucrările dosarului rezultă următoarele:Potrivit art. 263 alin. (2) din Codul muncii, abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.
Potrivit art. 40 alin. (1) din Codul muncii, angajatorul are, în principal, următoarele drepturi:… c) să dea dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalităţii lor;
Din interpretarea coroborată a acestor texte de lege se desprind următoarele concluzii:
– angajatorul are dreptul să dea dispoziţii obligatorii pentru angajat, însă numai sub rezerva legalităţii lor, ceea ce înseamnă că angajatorul care primeşte o dispoziţie ce ar presupune încălcarea normelor legale imperative este dator să se abţină de la executarea acestora, legea asigurându-i acestuia un grad de autonomie care îi permite să nu execute ordinele ilegale, printre acestea numărându-se şi acelea care ar presupune încălcarea normelor de protecţie a muncii;
– în cazul în care angajatul primeşte un ordin ilegal (ce ar presupune încălcarea, spre exemplu, a normelor de protecţie a muncii) acesta răspunde pentru săvârşirea abaterii disciplinare, în cazul în care îl execută; faptul că şi atitudinea angajatorului constituie o abatere disciplinară nu poate fi de natură să înlăture răspunderea disciplinară a angajatului care a executat dispoziţia ilegală, această situaţie putând fi comparată cu cea care ar atrage răspunderea penală, caz în care cel care execută fapta penală este vinovat şi răspunde pentru autorat, iar cel care a dat ordinul săvârşirii infracţiunii răspunde pentru instigare, ambele răspunderi, atât cea penală cât şi cea disciplinară, fiind exclusiv personale.
Faţă de aceste considerente în drept instanţa constată în fapt că reclamantul nu se apără în legătură cu necunoaşterea normelor de protecţie( caz în care ar fi de cercetat dacă s-a efectuat instruirea de protecţie a muncii), nici că ar exista un caz fortuit( caz în care ar rămâne de cercetat dacă angajatul putea să prevadă energia pe care o declanşează şi care a dus la accidentarea unui muncitor) sau un alt motiv de fapt ori de drept care ar putea duce la anularea deciziei de concediere, ci se apără susţinând că nu el a avut iniţiativa demontării limitatorului, această iniţiativă, urmată de o dispoziţie în acest sens aparţinând inginerului şef ierarhic, fapt care, în opinia contestatorului, l-ar exonera pe acesta de răspunderea disciplinară.Pentru considerentele în drept arătate mai sus nu poate fi primită această apărare, întrucât petentul a fost instruit cu privire la normele de protecţie a muncii( dealtfel petentul nici nu a susţinut lipsa instruirii), a acţionat conştient, prevăzând consecinţele faptelor sale( este un electrician cu experienţă, după cum susţine chiar acesta), dispoziţia primită era clară şi se limita numai la montarea( realizarea) unei instalaţii de semnalizare, după cum rezultă din dosarul disciplinar şi din depoziţia martorului audiat în instanţă, toate aceste elemente fiind de natură să dovedească că faptul demontării limitatorului contravenea grav normelor de protecţie a muncii şi era deci vădit ilegal.În plus, nici susţinerea petentului conform căreia nu el a avut iniţiativa nu este la adăpost de critică, din moment ce în timpul cercetării disciplinare a declarat că a luat singur iniţiativa demontării limitatorului, dar chiar dacă ar fi primit această dispoziţie , obligaţia sa ar fi fost cea de a respecta normele de protecţie a muncii şi de a refuza executarea dispoziţiei ilegale, Codul muncii conferindu-i posibilitatea de a refuza punerea în a unui asemenea ordin şi deci întreaga contestaţie este vădit nefondată şi va fi respinsă ca atare, desfacerea contractului de muncă în condiţiile în care a avut loc accidentarea unui alt muncitor fiind proporţională şi adecvată abaterii disciplinare săvârşite şi consecinţelor directe ale acesteia.
