Codul muncii, art. 73 alin. 1
Conform prevederilor art. 73 alin. 1 din Codul muncii, persoanele concediate în temeiul art. 61 lit. c şi d, al art. 65 şi 66 din acelaşi cod au dreptul la un preaviz care nu poate fi mai mic de 15 zile lucrătoare.
Conform prevederilor art. 73 alin. 1 din Codul muncii, persoanele concediate în temeiul art. 61 lit. c şi d, al art. 65 şi 66 din acelaşi cod au dreptul la un preaviz care nu poate fi mai mic de 15 zile lucrătoare.
Acordarea preavizului reprezintă o condiţie care trebuie să fie respectată în cazurile de concediere sus-menţionate şi care are drept scop amânarea producerii efectelor încetării contractului individual de muncă în urma manifestării de voinţă a angajatorului în scopul protecţiei salariatului. Pe perioada preavizului clauzele contractului individual de muncă rămân nemodificate, iar părţile îşi menţin toate drepturile şi obligaţiile pe care le au în temeiul acestuia.
Acordarea preavizului reprezintă o condiţie care trebuie să fie respectată în cazurile de concediere sus-menţionate şi care are drept scop amânarea producerii efectelor încetării contractului individual de muncă în urma manifestării de voinţă a angajatorului în scopul protecţiei salariatului. Pe perioada preavizului clauzele contractului individual de muncă rămân nemodificate, iar părţile îşi menţin toate drepturile şi obligaţiile pe care le au în temeiul acestuia.
Prin urmare având în vedere că la data la care i s-a comunicat reclamantului decizia de concediere contestată nu era expirat termenul de preaviz stabilit de angajator, în mod nejustificat se susţine că raporturile de muncă dintre părţi au încetat la această dată.
În ceea ce priveşte decizia de concediere, având în vedere că nu este un act jurisdicţional şi că nu există un text legal prohibitiv, această decizie poate fi revocată de angajator în situaţiile în care acesta constată nelegalitatea sau netemeinicia măsurii luate, cu condiţia ca decizia de revocare să fie emisă înainte ca decizia de concediere să îşi producă efectele, respectiv înainte de încetarea raporturilor de muncă dintre părţi.
Prin sentinţa civilă nr. 585 din 10 martie 2011, pronunţată de Tribunalul Harghita, Secţia Civilă în dos. nr. 3865/96/2010 s-a admis excepţia invocată de pârâta SC P.& C.I. SRL, cu sediul în loc. Oituz referitoare la lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată şi în consecinţă s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul V.C., formulată împotriva pârâtei S.C. P.& C.I. SRL, cu sediul în Oituz, ca rămasă fără obiect.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs reclamantul V.C. şi a solicitat casarea sentinţei atacate şi în consecinţă să se dispună respingerea excepţiei lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
În motivarea recursului s-a arătat că instanţa de fond a respins, ca rămasă fără obiect, cererea reclamantului de anulare a deciziei de concediere nr. 4105/18 noiembrie 2010, emisă de pârâtă, considerând că urmare a revocării acestei decizii prin decizia nr. 4303/6 decembrie 2010, decizia contestată nu a mai produs efecte juridice.
Reclamantul a apreciat că admiterea excepţiei lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, cu respingerea cererii respective pe acest considerent a fost dată fără observarea dreptului reclamantului, ceea ce îl îndreptăţeşte, ca în temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, să solicite casarea în totalitate a sentinţei pronunţate de tribunal.
S-a mai invocat faptul că decizia de concediere i-a fost comunicată reclamantului la data de 19 noiembrie 2010 şi pe această dată reclamantul a preluat decizia respectivă sub semnătură. S-a susţinut că principalul efect al concedierii este stingerea raportului juridic de muncă şi încetarea fiinţei contractului de muncă şi prin urmare contractul de muncă al reclamantului cu pârâta a încetat din data de 19 noiembrie 2010, când s-a realizat comunicarea deciziei de concediere şi de la această dată raportul de muncă dintre părţi s-a stins.
Reclamantul a mai invocat faptul că decizia de revocare a concedierii sale, emisă ulterior deciziei de concediere nu are nicio valoare juridică şi prin urmare, cu neobservarea textelor de lege, prima instanţă a dat eficacitate deciziei de revocare.
S-a mai precizat că decizia de revocare nr. 4303 a fost emisă de pârâtă pe date de 6 decembrie 2010, după 17 zile de la data la care contractul de muncă al reclamantului cu pârâta a încetat. Ca atare, pe data de 6 decembrie 2010 reclamantul nu era angajatul pârâtei şi în lipsa raportului de muncă dintre părţi, orice decizie a pârâtei referitoare la persoana reclamantului este lipsită de temei, pârâta, ca angajator putând să dispună doar faţă de persoanele cu care se află în raporturi juridice de muncă, în baza contractelor de muncă în fiinţă.
Pârâta SC P.& C.I.SRL, cu sediul în loc. Oituz a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, susţinând faptul că motivul de recurs invocat de reclamant este neîntemeiat în condiţiile în care contractul de muncă al acestuia a încetat la data expirării termenului de preaviz şi nu la data comunicării deciziei de concediere, cum în mod eronat s-a susţinut de către reclamant. Până la data expirării termenului de preaviz contractul de muncă al unui angajat este în fiinţă, subzistând toate drepturile şi obligaţiile salariatului şi ale angajatorului şi în principal obligaţia salariatului de a presta şi obligaţia angajatorului de a achita salariul.
Referitor la posibilitatea legală a pârâtei de revocare a deciziei de concediere ulterior comunicării acesteia către salariat, s-a arătat că literatura de specialitate şi practica judiciară sun unanime în sensul că societatea angajatoare poate revoca oricând decizia de concediere, decizia respectivă fiind un act individual al societăţii şi nu un act jurisdicţional, neexistând în acest sens nici un act prohibitiv.
S-a mai susţinut că este admisibilă revocarea deciziei de concediere chiar şi după sesizarea instanţei de judecată de către salariat, cu condiţia de a interveni până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, pentru a nu se încălca principiul autorităţii de lucru judecat.
Pârâta a apreciat că revocarea deciziei contestate a fost legală, având în vedere că revocarea a fost emisă de administratorul societăţii, care a emis şi decizia nelegală care a făcut obiectul revocării, revocarea a fost formulată în scris şi comunicată salariatului şi de asemenea, revocarea a intervenit pentru motive de nelegalitate, si anume pentru a se respecta dreptul salariatului la termenul de preaviz prevăzut de lege.
În legătură cu preavizul, pârâta a precizat că potrivit deciziei revocate termenul de preaviz începea să curgă la data de 16 noiembrie 2010, iar reclamantul a primit înştiinţarea de preaviz doar în data de 19 noiembrie 2010 şi în aceste condiţii, pentru a i se acorda efectiv salariatului preavizul prevăzut de lege, pârâta a procedat în mod legal la revocarea deciziei de concediere contestate. Pârâta a susţinut că în cazul în care nu ar fi revocat decizia de concediere, acesta ar fi fost lovită de nulitate absolută pentru nerespectarea termenului de preaviz, fiind incidente prevederile art. 76 din Codul muncii.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs şi în raport de prevederile art. 3041 Cod procedură civilă şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, curtea a reţinut următoarele:
Prin decizia nr. 4105 din 18 noiembrie 2010, emisă de SC P.& C.I.SRL, cu sediul în loc. Oituz s-a dispus concedierea, începând cu data de 15 decembrie 2010, a reclamantului V.C., în temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii, ca urmare a desfiinţării postului ocupat de acesta. Prin decizia respectivă s-a menţionat că durata preavizului acordat salariatului este de 20 de zile lucrătoare, începând cu data de 16 noiembrie 2010 şi până la data de 14 decembrie 2010, în privinţa preavizului fiind emisă în prealabil, de către aceeaşi pârâtă, înştiinţarea de preaviz nr. 3993 din 11 noiembrie 2010.
Ulterior, prin decizia nr. 4303 din 6 decembrie 2010, emisă de pârâtă s-a dispus revocarea deciziei de concediere nr. 4105 din 18 noiembrie 2010. Din conţinutul deciziei de revocare rezultă că emiterea respectivei decizii a fost necesară în vederea respectării dispoziţiilor legale şi a celor din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010 referitoare la termenul de preaviz de 20 de zile lucrătoare şi pentru a i se acorda efectiv salariatului preavizul prevăzut de lege, în condiţiile în care în cuprinsul deciziei de concediere s-a menţionat că termenul de preaviz de 20 de zile lucrătoare curge de la data de 16 noiembrie 2010, însă reclamantul a refuzat să primească personal înştiinţarea de preaviz şi astfel aceasta i-a fost comunicată prin serviciile poştale, fiind primită efectiv la data de 19 noiembrie 2010.
Prin decizia nr. 4303 din 6 decembrie 2010, emisă tot de pârâtă s-a dispus concedierea reclamantului, începând cu data de 21 decembrie 2010, în temeiul aceloraşi prevederi legale, respectiv art. 65 alin. 1 din Codul muncii, cu precizarea că durata preavizului este de 20 de zile lucrătoare, începând cu data de 22 noiembrie 2010 şi până la data de 20 decembrie 2010.
Prin acţiunea introductivă reclamantul a solicitat anularea deciziei de concediere nr. 4105 din 18 noiembrie 2010, emisă de angajator, pe motiv că este nelegală şi netemeinică.
Prin sentinţa atacată s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamant ca rămasă fără obiect, instanţa de fond reţinând că prin revocarea deciziei contestate, aceasta nu a mai produs efecte juridice asupra reclamantului, ulterior fiind emisă de către pârâtă o nouă decizie, respectiv decizia nr. 4304 din 6 decembrie 2010, care a stat la baza concedierii efective a reclamantului.
În recurs reclamantul a invocat faptul că sentinţa pronunţată de tribunal este nelegală, deoarece contractul său de muncă a încetat la data de 19 noiembrie 2010, când i s-a comunicat decizia de concediere nr. 4105 din 18 noiembrie 2010 şi ca atare decizia de revocare emisă ulterior nu are valoare juridică.
Faţă de susţinerile reclamantului, trebuie avut în vedere că deşi decizia de concediere contestată i-a fost comunicată acestuia la data de 19 noiembrie 2010, decizia respectivă nu a avut ca şi efect încetarea contractului de muncă la această dată, întrucât concedierea efectivă urma să intervină doar începând cu data de 15 decembrie 2010, după expirarea termenului de preaviz, stabilit pentru intervalul 16 noiembrie 2010-14 decembrie 2010.
Prin urmare având în vedere că la data de 19 noiembrie 2010 la care i s-a comunicat reclamantului decizia de concediere contestată nu era expirat termenul de preaviz stabilit de angajator, în mod nejustificat se susţine că raporturile de muncă dintre părţi au încetat la această dată.
În ceea ce priveşte decizia de revocare a deciziei de concediere, curtea reţine că această decizie a fost emisă de pârâtă înainte ca decizia de concediere să îşi producă efectele, respectiv înainte de încetarea raporturilor de muncă dintre părţi.
Având în vedere că nu este un act jurisdicţional şi că nu există un text legal prohibitiv decizia de concediere poate fi revocată de angajator în situaţiile în care acesta constată nelegalitatea sau netemeinicia măsurii luate.
În speţă, angajatorul a luat măsura de revocare a deciziei de concediere pentru a se respecta dreptul de preaviz al reclamantului şi pentru ca acesta să beneficieze efectiv de un preaviz de 20 de zile lucrătoare, deoarece în caz contrar, prin prisma prevederilor art. 76 din Codul muncii prin care se sancţionează concedierile nelegale, aceasta ar fi fost lovită de nulitate absolută.
În condiţiile în care decizia de revocare a fost emisă înainte ca măsura concedierii să îşi producă efectele nu se poate susţine că decizia de revocare nu are valoare juridică.
Întrucât în urma revocării deciziei de concediere nr. 4105 din 18 noiembrie 2010, atacate de reclamant aceasta nu se mai află în fiinţă şi ca atare nu a mai produs efecte juridice instanţa de recurs apreciază că în mod justificat instanţa de fond a admis excepţia lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată prin care reclamantul a contestat decizia care ulterior emiterii ei a fost revocată.
Faţă de cele ce preced, pentru considerentele arătate curtea a reţinut că sentinţa atacată este legală, fiind pronunţată cu respectarea prevederilor legale aplicabile în materie, nefiind incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă şi în consecinţă în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă recursul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat.
