– Codul Muncii, art. 268 alin. 4
Potrivit dispozitiilor art. 74 Codul muncii, comunicarea deciziei de concediere salariatului este obligatorie, sanctiunea necomunicarii constând în aceea ca nu produce efecte, acest aspect rezultând din interpretarea dispozitiilor art. 75, 268 alin. 3 Codul muncii.
Conform dispozitiilor art. 268 alin. 4 din Codul muncii, decizia se preda personal salariatului cu semnatura de primire, ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandata la domiciliul sau resedinta comunicata d acesta.
Obligatia de comunicare în scris a dispozitiei de desfacere a contractului de munca, reprezinta o garantie pentru ocrotirea intereselor salariatilor si nu poate fi înlocuita cu alte probe, din care, eventual, s-ar deduce ca persoana interesata a aflat de existenta dispozitiei respective.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A VII-A CIVILA SI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE SI ASIGURARI SOCIALA, DECIZIA NR. 7675 din 23.11.2011)
Prin sentinta civila nr. 2840/23.03.2011, Tribunalul Bucuresti a admis exceptia de tardivitate a formularii contestatiei si a respins ca tardiv formulata M.G actiunea formulata de reclamantul în contradictoriu cu pârâta SC C. M&N 97 SRL.
Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta a retinut în ceea ce priveste exceptia tardivitatii ca este fondata, deoarece în conformitate cu dispozitiile art. 283 alin 1 lit. a C.muncii “Cererile în vederea solutionarii unui conflict de munca pot fi formulate: a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicata decizia unilaterala a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de munca”
A rezultat ca în solutionarea exceptiei de tardivitate invocate în cauza esential este a se determina momentul la care aceasta decizie a fost comunicata reclamantului.
S-a mai retinut, însa, ca în ce priveste “comunicarea”, aceasta este o situatie de fapt, care poate fi asadar dovedita cu orice mijloc de proba, inclusiv cu martori si prezumtii, neexistând nicio dispozitie legala care sa impuna dovedirea faptului comunicarii exclusiv prin semnatura de primire a salariatului pe decizie sau cu înscrisul doveditor al predarii la oficiul postal.
În cauza, din probele administrate, a rezultat în primul rând ca reclamantul avea, la data emiterii deciziei de încetare a raporturilor de munca, calitatea de asociat al pârâtei, calitate pe care reclamantul prin aparator nu a negat-o.
Martorul audiat în cauza, a precizat ca personal a înmânat la data de 10.05.2010 decizia de concediere reclamantului, fara însa a îi solicita sa semneze de primire caci la acel moment era “patronul societatii” si nici nu si-a imaginat ca vor interveni discuti ulterior între asociati.
De altfel, la data de 17.06.2010 reclamantului i-a fost înmânat si carnetul de munca, semnând de aceasta data pentru confirmare de primire, iar martorul audiat în cauza a precizat ca atât decizia de concediere cât si carnetul de munca îi erau necesare reclamantului pentru a putea face demersurile necesare în sensul de a beneficia de ajutor de somaj.
Împrejurarea ca, la 19.08.2010, în urma discutiilor aparute si solicitarii exprese a mandatarului sau i-a mai fost comunicata o copie a deciziei de concediere nu este de natura sa opereze o repunere a reclamantului în termenul de contestatie, termen care a început sa curga la data de 10.05.2010, data când i-a fost prima data comunicata decizia de concediere.
Împotriva acestei sentinte, a declarat recurs,în termenul legal si motivat, reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozitiile art. 304 pct. 9 si art. 3041 Cod procedura civila, recurentul a invocat încalcarea si aplicarea gresita a legii,aratând ca,din interpretarea dispozitiilor art. 74 Codul muncii coroborat cu cele ale art. 268 alin. 4 Codul muncii rezulta ca acest act normativ prevede doar doua modalitati de comunicare a deciziei de concediere si anume sub semnatura de primire, iar daca salariatul refuza primirea,prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire.
S-a aratat ca formalitatea continutului si comunicarii deciziei în scris este de natura a aduce siguranta circuitului civil si în particular a raporturilor de munca si reprezinta o garantie pentru ocrotirea intereselor salariatilor si nu poate fi înlocuita cu alte probe. Comunicarea deciziei de concediere într-un mod formal este imperativ reglementata si totodata protejata de lege întrucât salariatul trebuie sa aiba la cunostinta de continutul în sensul de act juridic (instrumentam) scris ce ar trebui sa contina sub sanctiunea nulitatii absolute anumite clauze.
Recurenta a mai aratat ca declaratia martorului audiat în cauza nu poate fi luata în considerare câta vreme acesta a sustinut ca nu a solicitat semnatura de primire pe decizia de concediere datorita faptului ca cel concediat era “patronul societatii” însa a recunoscut ca pe alte înscrisuri, cum este cazul preavizului si al carnetului de munca, a luat semnatura de primire.
Mai mult decât atât, din declaratia martorului nu rezulta ca, contestatorului i-a fost comunicata decizia de concediere nr.1 din 10.05.2010, ce a fost contestata în prezenta cauza. Nu se poate cunoaste cu exactitate ce înscrisuri sustine martorul ca i-au fost comunicate contestatorului câta vreme nu exista o semnatura de primire a acestora iar referirea generica la “decizia de concediere” nu echivaleaza cu afirmatia ca s-a comunicat decizia nr.1 din 10.05.2010.
De altfel, calitatea martorului de salariat al societatii pârâte arunca o lumina de subiectivism asupra declaratiei sale.
De aceea, instanta de judecata trebuia sa retina momentul comunicarii deciziei de concediere, cel din procesul verbal din data de 19.08.2010 si nu cel indicat de martor.
Aceasta si datorita faptului ca acest înscris alaturi de înscrisul prin care contestatorul a fost preavizat cu privire la încetarea contractului individual de munca arata ca modalitatea de lucru la nivelul societatii si a martorului ca salariat al societatii, ca de altfel cea prevazuta de lege, era cea de comunicare în scris sub semnatura de primire. Instanta de fond nu a facut altceva decât sa dea forta juridic unor neregularitati ale intimatei dându-i posibilitatea sa îsi invoce în aparare propria turpitudine.
Prin întâmpinarea formulata, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs formulate, precum si în baza art. 3041 Cod procedura civila, în raport de actele si lucrarile dosarului, Curtea retine urmatoarele:
Potrivit dispozitiilor art. 74 Codul muncii comunicarea deciziei de concediere salariatului este obligatorie,sanctiunea necomunicarii constând în aceea ca nu produce efecte,acest aspect rezultând din interpretarea dispozitiilor art. 75, 268 alin. 3 Codul muncii.
Conform dispozitiilor art. 268 alin. 4 din Codul muncii, decizia se preda personal salariatului cu semnatura de primire, ori, în caz de refuz al primirii,prin scrisoare recomandata la domiciliul sau resedinta comunicata d acesta.
În practica judiciara s-a considerat ca obligatia de comunicare în scris a dispozitiei de desfacere a contractului de munca, reprezinta o garantie pentru ocrotirea intereselor salariatilor si nu poate fi înlocuita cu alte probe, din care, eventual, s-ar deduce ca persoana interesata a aflat de existenta dispozitiei respective.
În acest sens a decis si Curtea Constitutionala prin decizia nr.205/2001, retinându-se ca actele procedurale referitoare la comunicarea deciziei de concediere sunt necesare pentru aplicarea prevederilor din Constitutie referitoare la dreptul la munca si la protectie sociala a muncii.
Salariatul caruia i se desface contractul de munca trebuie sa cunoasca exact masura luata, motivele si temeiurile de drept ale acesteia, pentru a-si putea face apararea si pentru a putea contesta dispozitia considerata nelegala sau netemeinica.
Pentru a pronunta sentinta atacata, instanta de fond a avut în vedere declaratia martorului audiat în cauza, care a precizat ca i-a înmânat recurentului, personal, la data de 10.05.2010 decizia de concediere, fara a-i solicita sa semneze de primire,deoarece la acel moment era patronul societatii si nu si-a imaginat ca vor interveni neîntelegeri ulterioare între asociati, însa, pe de o parte, astfel cum s-a aratat mai sus, dovada comunicarii deciziei de concediere se face doar cu înscrisuri, iar pe de alta parte, nu poate fi ignorat subiectivismul martorului, care avea calitatea de salariat al intimatei la momentul pronuntarii hotarârii atacate, iar pe de alta parte,acestuia îi revenea obligatia de a proceda la comunicarea legala a deciziei de concediere în calitatea sa de responsabil al Departamentului de Resurse Umane al intimatei.
Chiar daca s-ar lua în considerare faptul ca decizia contestata i-ar fi fost înmânata recurentului la data de 10.05.2010, procedura de comunicare,astfel cum aceasta este reglementata prin dispozitiile Codului muncii tot nu ar fi fost respectata,deoarece aceasta ar fi constituit o luare la cunostinta a masurii concedierii,dar aceasta posibilitate era recunoscuta doar de vechiul Cod al muncii,abrogat pe data intrarii în vigoare a Legii nr. 53/2003.
Drept consecinta, vazând si dispozitiile art. 312 Cod procedura civila, Curtea va admite recursul, va casa sentinta atacata si va trimite cauza spre rejudecare aceleiasi instante.
1
