– Legea nr. 53/2003: art. 50 alin. (1) lit. b), art. 268 alin. (1)
Art. 60 alin. (1) lit. a) C. mun. instituie o interdicţie absolută privind concedierea angajaţilor pe durata incapacităţii temporare de lucru, incapacitate dovedită cu certificat medical eliberat în condiţiile legii.
Conform art. 50 alin. (1) lit. b) C. mun., contractul individual de muncă se suspendă de drept pe perioada concediului medical pentru incapacitate temporară de muncă, astfel încât şi termenul de emitere a deciziei de concediere disciplinară se suspendă pe această perioadă.
(Decizia civilă nr. 989 din 27 aprilie 2010, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, dr. C.P.)
Prin sentinţa civilă nr. 2284 din 18 noiembrie 2009, Tribunalul Timiş a admis acţiunea formulată de către reclamantului B.I.C. împotriva pârâtei SC C. SRL, a constatat nulitatea absolută a deciziei de concediere nr. 477 din 21 aprilie 2009, emisă de către pârâtă, şi a repus părţile în situaţia anterioară emiterii acesteia.
Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantului, cu titlu de despăgubiri, o sumă egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, începând cu data concedierii: 23 aprilie 2009 şi până la data reintegrării efective a reclamantului.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Timiş a reţinut că, prin decizia nr. 477 din 21 aprilie 2009, emisă de pârâtă, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, în temeiul art. 61 lit. a) coroborat cu art. 264 alin. (1) lit. f) C. mun.
Art. 268 alin. (1) C. mun. impune angajatorului să dispună aplicarea sancţiunii disciplinare, printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare.
Acest termen curge de la data la care reprezentantul angajatorului – persoană juridică, abilitat să dispună concedierea disciplinară, a luat cunoştinţă de motivul care ţine de persoana salariatului, printr-o notă de constatare, referat, proces-verbal. Curgerea termenului de 30 de zile conduce la prescrierea dreptului angajatorului de a dispune concedierea salariatului.
în speţă, aşa cum rezultă şi din decizia contestată, pârâta a luat hotărârea de a-l concedia pe reclamant, în urma referatului nr. 723 din 18 martie 2009, prin care conducerea societăţii a fost sesizată cu privire la săvârşirea de către reclamant a unor fapte de natură să constituie abateri disciplinare.
Prin urmare, la data întocmirii referatului: 18 martie 2009, pârâta cunoştea că reclamantul a săvârşit abateri disciplinare, astfel încât tribunalul a apreciat că termenul de 30 de zile calendaristice de la data constatării cauzei concedierii a fost depăşit, în condiţiile în care decizia de concediere a fost emisă în data de 21 aprilie 2009 şi comunicată reclamantului la data de 23 aprilie 2009, prin notificarea emisă de BEJ M D. – Timişoara.
Angajatorul nu are nicio scuză pentru omisiunea de a emite decizia de concediere înlăuntrul termenului de 30 de zile, prevăzut în mod expres. Dimpotrivă, a manifestat neglijenţă ori indiferenţă faţă de salariatul său şi această conduită culpabilă trebuie sancţionată.
în acest context, tribunalul a apreciat că nu pot fi reţinute apărările pârâtei referitoare la faptul că, în intervalul de timp cuprins între momentul luării la cunoştinţa despre săvârşirea abaterii şi cel al emiterii deciziei de concediere, reclamantul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă, respectiv în perioada 6 aprilie 2009 – 10 aprilie 2009 şi în perioada 13 aprilie 2009 – 17 aprilie 2009, aşa cum rezultă din actele medicale depuse la dosar, astfel încât concedierea nu putea fi dispusa, conform art. 60 lit. a) C. mun. Aceasta întrucât perioada de incapacitate temporară de muncă nu suspendă termenul de 30 de zile, angajatorul având obligaţia de a emite decizia de sancţionare în acest termen, cu respectarea dispoziţiilor art. 60 lit. a) C. mun.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 76 şi urm. C. mun., tribunalul a admis acţiunea reclamantului, a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 477 din 21 aprilie 2009, emisă de pârâtă, şi a repus părţile în situaţia anterioară emiterii acesteia.
Pârâta a declarat recurs împotriva acestei sentinţe, arătând că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, astfel încât este incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. Recurenta a susţinut că termenul de 30 de zile, în care trebuia emisă decizia de concediere, a fost suspendat pe durata incapacităţii temporare de muncă în care s-a aflat angajatul.
Intimatul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.
Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a constatat că recursul este întemeiat şi l-a admis pentru următoarele motive:
Art. 60 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 instituie o interdicţie absolută privind concedierea angajaţilor pe durata incapacităţii temporare de lucru, dovedită cu certificat medical, eliberat în condiţiile legii, astfel încât pârâta recurentă nu putea să emită decizia de concediere în perioada 6 aprilie 2009 – 10 aprilie 2009 şi în perioada 13 aprilie 2009 – 17 aprilie 2009, perioade în care reclamantul s-a aflat în concediu medical.
Conform art. 50 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003, contractul individual de muncă se suspendă de drept pe perioada concediului medical pentru incapacitate temporară de muncă. Prin urmare, şi termenul de emitere a deciziei de concediere s-a suspendat pe perioada 6 aprilie 2009 – 10 aprilie 2009 şi pe perioada 13 aprilie 2009 -17 aprilie 2009. Astfel, decizia de concediere putea să fie emisă cel mai târziu în data de 21 aprilie 2009, termenul de 30 de zile fiind calculat conform art. 101 C. pr. civ.
Având în vedere cele expuse, în temeiul art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. (5) C. pr. civ., Curtea a admis recursul pârâtei, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecare în fond.
