Decizie de concediere. Lipsa evidenţierii motivelor concrete şi efective care au determinat luarea măsurii.


Anularea deciziei de concediere şi reintegrarea în post

Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 1123 din 18 noiembrie 2014

Prin sentinţa civilă nr.3688 din 08.05.2014, pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr…./117/2013, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul M.D. împotriva pârâtei S. IPURL în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. P. S.A.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost angajatul pârâtei în postul de director general.

Societatea pârâtă a intrat în faliment la data de 13.02.2013, astfel că, lichidatorul judiciar a desfăcut contractele individuale de muncă pe care societatea le mai avea în vigoare, achitând contribuţiile aferente acestor contracte.

Reclamantul a fost menţinut în funcţie până la data de 01.07.2013, contractul acestuia încetând ca urmare a Hotărârii adunării creditorilor din data de 07.05.2013 prin care s-a aprobat menţinerea acestuia în calitate de angajat încă 30 de zile în vederea administrării amenajărilor piscicole neînchiriate. Ca urmare a închirierii tuturor amenajărilor precum şi al prevederilor exprese din Legea 85/2006, art. 86, nu s-a mai justificat menţinerea angajaţilor în cadrul societăţii debitoare, astfel că la data de 02.07.2013 a încetat şi contractul de muncă al reclamantului, înregistrat la I.T.M.CLUJ sub nr. 433/02.08.2012.

Din cele anterior arătate instanţa a constatat că măsura luată de pârâtă, prin lichidator, este legală, reală şi serioasă.

În caz de faliment sau lichidare judiciară salariaţii au calitatea de creditori privilegiaţi, iar drepturile lor băneşti constituie creanţe privilegiate urmând a fi plătite integral,înainte de a-şi revendica cota-parte ceilalţi creditori. Creanţele salariale sunt, în conformitate cu prevederile art.10 din Legea nr.85/2006, înregistrate din oficiu în tabelului de credite de către administratorul judiciar sau de către lichidator.

Practic, odată iniţiată procedura insolvenţei, salariaţii nu mai beneficiază de o altă cale de atac împotriva angajatorului debitor, pentru a-şi recupera creanţele de natură salarială,decât parcurgerea etapelor strict prevăzute de lege, orice altă acţiune urmând a fi suspendată de drept.

Prin Legea nr.200/2006 a fost constituit Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale. Prin intermediul acestui fond se asigură plata creanţelor salariale ce rezultă din contractul individual de muncă şi din contractul colectiv de muncă, încheiate de salariaţi cu angajatorii împotriva cărora au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive de deschidere a procedurii insolvenţei şi faţă de care a fost dispusă măsura ridicării totale sau parţiale a dreptului de administrare.

Potrivit prevederilor art. 86 pct. 6 din Legea nr. 85 din 5 aprilie 2006 (actualizată) -privind procedura insolvenţei, prin derogare de la prevederile Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, după data deschiderii procedurii, desfacerea contractelor individuale de muncă ale personalului debitoarei se va face de urgenţă de către administratorul judiciar/lichidator, fără a fi necesară parcurgerea procedurii de concediere colectivă. Administratorul judiciar/lichidatorul va acorda personalului concediat doar preavizul de 15 zile lucrătoare.

De menţionat că alin. (6) al art. 86 a fost modificat de pct. 11 al art. 1 din LEGEA nr. 277 din 7 iulie 2009, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 486 din 14 iulie 2009, care completează art. I din ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 173 din 19 noiembrie 2008, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 792 din 26 noiembrie 2008.

Cu privire la termenul de preaviz acordat reclamantului instanţa a reţinut că pârâta ia acordat un preaviz mai mare decât cel prevăzut prin legea specială derogatorie de la Codul muncii.

Referitor la plata zilelor de concediu solicitate de reclamant acestuia i-au fost achitate drepturile salariale cuvenite, iar cu sumele neplătite acesta este înscris în tabelul definitiv de creanţe. De altfel, cu sumele pe care le consideră restante, reclamantul putea solicita direct înscrierea în tabelul de creanţe, înainte ca acesta să devină definitiv.

Având în vedere aspectele reţinute şi prevederile art. 65 din Legea nr. 53/2003, coroborate cu prevederile art. 86 din Legea 85/2006, instanţa a respins acţiunea reclamantului ca nefondată.

împotriva acestei hotărâri, reclamantul M.D. a declarat apel prin care a solicitat schimbarea în întregime a sentinţei în sensul admiterii acţiunii.

În motivarea apelului, reclamantul a invocat nulitatea deciziei de concediere pentru nerespectarea dispoziţiilor art.76 Codul muncii privind indicarea motivelor de fapt şi de drept, a listei locurilor vacante în societate, cu consecinţa în opinia sa a reintegrării sale în postul deţinut anterior, conform art.80 alin.2 Codul muncii, precum a plăţii drepturilor salariale cuvenite în baza art.80 alin.1 Codul muncii.

În fine, sunt evocate dispoziţiile art.146 alin.4 şi art.150 Codul muncii în sprijinul cererii de compensare în bani a concediului de odihnă neefectuat.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, prezentând istoricul litigiului şi invocând dispoziţiile art.86 alin.6 din Legea nr.85/2006 privind procedura simplificată a concedierii în cazul reorganizării judiciare şi falimentului.

Reclamantul a depus răspuns la întâmpinare prin care a invocat, cu privire la dispoziţiile art.86 alin.6 din Legea nr.85/2006, interdicţia enunţată de art.79 Codul muncii ca angajatorul să se folosească în faţa instanţei de alte motive decât cele din decizia de concediere.

Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel constată următoarele: Prin decizia nr.1 din 01.07.2013 (f.5 fond) pârâta a decis concedierea

reclamantului în baza art.65 Codul muncii, reţinând că motivul care determină concediere este „desfiinţarea locului de muncă”.

În atare situaţie, decizia de concediere menţionată este lovită de nulitate absolută ca urmare a încălcării prevederilor art. 76 alin. 1 lit. a din Codul Muncii.

Astfel, Curtea reţine că potrivit art. 76 lit. a din Codul Muncii, legiuitorul a instituit obligativitatea motivării în fapt şi în drept a deciziei de concediere, lipsa acestor menţiuni obligatorii fiind sancţionată cu nulitatea absolută, potrivit art. 76 din Codul Muncii, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 350/2005 şi 506/2005.

În concret, dispoziţiile art. 76 lit. a din Codul Muncii stabilesc obligaţia angajatorului de a menţiona în cuprinsul deciziei de concediere suficiente motive şi informaţii pe baza cărora salariatul să poată aprecia legalitatea şi temeinicia măsurii de concediere şi să poată decide asupra contestării sale în justiţie, ca expresie şi a principiului consensualităţii şi a bunei credinţe edictat de art. 8 din Codul Muncii, conform căruia „pentru buna desfăşurare a relaţiilor de muncă, participanţii la raporturile de muncă se vor informa şi se vor consulta reciproc, în condiţiile legii şi ale contractelor colective de muncă.”

În cauza dedusă judecăţii, nu se poate reţine că decizia de concediere atacată cuprinde nici măcar o minimă dezvoltare a motivelor de fapt care l-au determinat pe angajator să dispună concedierea recurentului reclamant, întrucât menţiunile făcute în acest sens în decizie – desfiinţarea locului de muncă – se confundă cu însăşi măsura concedierii.

Or, în lipsa evidenţierii motivelor concrete şi efective care au determinat angajatorul să ia o astfel de măsură, nu este posibilă stabilirea gravităţii situaţiei de natură să justifice desfiinţarea postului reclamantului şi nu se poate exercita controlul judecătoresc doar la motivele de fapt şi de drept precizate în decizia de concediere, conform regulii impuse de art. 79 Codul muncii, care pledează în acest fel pentru necesitatea precizării motivelor de fapt şi de drept şi se opun în consecinţă suplimentării în faţa instanţei a motivelor concedierii, cum este cazul în speţă.

În acest sens, Curtea reţine incidenţa acestui impediment legal cu privire la invocarea în apel de către pârâta a dispoziţiilor art. 86 alin. 6 din Legea nr. 85/2006, care îi dau posibilitatea lichidatorului judiciar de a desface contractele de muncă fără parcurgerea procedurii concedierii colective. De altfel, nimic nu a împiedicat pârâta să precizeze în decizia de concediere că această măsura este supusă procedurii derogatorii menţionate, cu atât mai mult cu cât nu se poate prezuma că orice concediere efectuată de un angajator supus reorganizării judiciare este guvernată exclusiv de prevederile art. 86 lin. 6 din Legea nr. 85/2006. In fine, nu s-a dovedit că la nivelul pârâtei nu a avut loc o concediere colectivă pentru a fi aplicat textul legal în discuţie, dar nici că un alt salariat a fost concediat, nefiind depuse alte decizii de concediere.

Constatând nelegalitatea deciziei de concediere atacată prin prisma considerentelor expuse şi apreciind că în acest context cercetarea celorlalte motive este superfluă, în baza art. 480 alin. 2 NCPC, Curtea va admite în parte apelul şi va schimba în parte sentinţa atacată, în sensul că va admite în parte acţiunea reclamantului apelant şi va anula decizia nr. 1 din 01.07.2013 emisă de pârâtă.

In temeiul art. 80 alin. 2 din Codul Muncii, va dispune reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior concedierii, respectiv cea de director general.

De asemenea, în temeiul art. 80 alin. 1 Codul Muncii, va obliga pârâta să îi plătească reclamantului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data concedierii şi până la reintegrarea sa efectivă.

Curtea va păstra însă soluţia primei instanţe de respingere a cererii de compensare în bani a concediului de odihnă neefectuat în intervalul 12.07.2012-01.07.2013, deoarece art. 146 alin. 4 Codul muncii, invocat chiar de reclamant, este incident doar în situaţia încetării raporturilor juridice de muncă dintre părţi.

Or, această ipoteză legală este exclusă în speţă, deoarece s-a dispus reintegrarea reclamantului în postul de director general, astfel încât are posibilitatea de a-şi efectua în natură concediul de odihnă. Acesta este şi regula consacrată de art. 146 Codul muncii, de la care se derogă în mod excepţional în situaţia încetării raporturilor de muncă dintre părţi, măsura însă anulată de instanţă.