C. muncii, art. 65 alin. (2), art. 74[1)
Decizia de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului se comunică acestuia în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului, lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţie pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64 C. muncii.
Lipsa unora dintre menţiunile obligatorii prevăzute de art. 74 C. muncii nu poate fi complinită cu probe exterioare deciziei de concediere.
Este obligatorie inserarea în cuprinsul deciziei de concediere a motivelor concrete care au condus la concedierea salariatului, expunerea completă a motivelor de fapt şi de drept ce au determinat măsura respectivă în chiar cuprinsul deciziei de concediere; lipsa motivelor de fapt atrage nulitatea deciziei de concediere.
Menţionarea în cuprinsul deciziei de concediere a situaţiei de fapt, în mod explicit, precis şi clar, este necesară pentru verificarea îndeplinirii cerinţelor art. 65 alin. (2) C. muncii, respectiv ca desfiinţarea locului de muncă să fi fost efectivă şi serioasă, fără a disimula realitatea, precum şi pentru verificarea seriozităţii cauzei raportat la situaţia angajatorului şi a angajatului.
Simpla arătare a faptului că motivul concedierii îl reprezintă „restrângerea de activitate”, fără a se releva existenţa unor motive întemeiate care au avut drept urmare necesitatea desfiinţării prin reorganizare chiar a postului salariatului concediat, nu constituie o arătare a motivelor ce determină concedierea (situaţia de fapt trebuind indicată în materialitatea ei, şi nu sub forma unor generalităţi şi afirmaţii vagi), context în care nu sunt clare cauzele care
au dus la desfiinţarea postului ocupat de salariat, acesta având dreptul de a cunoaşte care sunt motivele care justifică măsura desfacerii contractului individual de muncă pentru motive care nu ţin de persoana sa.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc.,
dec. nr. 8126 din 7 decembrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 9570/17.12.2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vlll-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis cererea precizată privind pe contestatoarea M.I.I., în contradictoriu cu intimata SC Z. SA; a anulat decizia nr. 17/17.04.2009 emisă de SC Z. SA; a dispus reintegrarea contestatoarei în funcţia şi postul deţinut anterior concedierii începând cu 17.04.2009; a obligat intimata la plata către contestatoare a unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate pentru perioada 17.04.2009 şi până la reintegrarea efectivă; a obligat intimata la plata a 5 zile lucrătoare, ca urmare a acordării preavizului de 15 zile, în loc de 20 de zile lucrătoare; a obligat intimata la efectuarea menţiunilor în carnetul de muncă al contestatoarei.
In considerente a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (1) şi (2) C. muncii, „concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fară legătură cu persoana acestuia. Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă”. Prin decizia nr. 17/17.04.2009, emisă de SC Z. SA, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei, în temeiul prevederilor art. 65 C. muncii.
Desfiinţarea locului de muncă este efectivă atunci când postul ocupat de cel concediat este suprimat din structura angajatorului. Din toate înscrisurile existente la dosarul cauzei nu rezultă desfiinţarea postului ocupat de contestatoare, organul care să fi luat o astfel de decizie, nici temeiul legal al acesteia. Din dispoziţia de acordare a preavizului, rezultă faptul că angajatorul se află în „imposibilitatea acopcririi cheltuielilor salariale”, şi nu împrejurarea că postul ocupat de contestatoare a fost desfiinţat. O asemenea dovadă nu rezultă nici din H.G. nr. 223/1991 şi nici din hotărârea A.G.A. din 24.05.2007 (acte nominalizate în decizia de concediere), întrucât prima se referă la înfiinţarea SC Z. SA, iar prin cea de-a doua s-a aprobat situaţia financiar-contabilă pentru exerciţiul financiar încheiat la 31.12.2006 şi s-a aprobat repartizarea profitului net pe anul 2006.
In ceea ce priveşte capetele 4 şi 5 din cererea de chemare în judecată, instanţa a constatat din înscrisurile depuse la dosarul cauzei că solicitările cu privire la drepturile băneşti ale contestatoarei au fost onorate de intimată, împrejurare recunoscută de aceasta.
Având în vedere situaţia de fapt reţinută, textele de lege menţionate şi precizarea contestatoarei, instanţa a constatat că nu este îndeplinită condiţia esenţială cerută de art. 65 C. muncii privind desfiinţarea postului ocupat de angajat, a admis cererea precizată şi a dispus anularea deciziei nr. 17/17.04.2009, emisă de SC Z. SA, privind încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei; a dispus, în conformitate cu art. 78 alin. (2) C. muncii, reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior concedierii, începând cu data de 17.04.2009; a obligat intimata SC Z. SA la plata către contestatoare a unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate pentru perioada 17.04.2009 şi până la reintegrarea efectivă; a obligat intimata la plata a 5 zile lucrătoare, ca urmare a acordării preavizului de 15 zile, şi nu de 20 de zile lucrătoare; a obligat intimata la efectuarea cuvenitelor menţiuni în carnetul individual de muncă al contestatoarei şi a obligat intimata, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., la plata către reclamantă a sumei de 1.000 de lei, onorariu de avocat, conform chitanţei nr. 83/21.08.2009.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat în termen legal pârâta SC Z. SA. (…)
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Curtea găseşte recursul formulat ca nefiind fondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Potrivit art. 65 C. muncii în forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate, „concedierea pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă, determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din
unul sau mai multe motive fară legătură cu persoana acestuia”. In acest context, sub aspectul cerinţelor de formă obligatorii, art. 74 C. muncii prevede că decizia de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului se comunică acestuia în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului, lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţie pentru a ocupa un loc de vacant, în condiţiile art. 64 C. muncii. Lipsa unora dintre menţiunile obligatorii prevăzute de art. 74 C. muncii nu poate fi complinită cu probe exterioare deciziei de concediere.
In plus, dccizia în cauză este lovită de nulitate absolută, întrucât este total nemotivată în fapt, împrejurare ce contravine prevederilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. muncii; în cuprinsul deciziei de concediere trebuiau inserate motivele concrete care au condus la concedierea salariatului şi expuse motivele de fapt şi de drept ce au determinat măsura respectivă în chiar cuprinsul deciziei de concediere; lipsa motivelor de fapt atrage nulitatea deciziei de concediere. Menţionarea în cuprinsul deciziei de concediere a situaţiei de fapt, în mod explicit precis şi clar, este necesară pentru verificarea îndeplinirii cerinţelor art. 65 alin. (2) C. muncii, respectiv ca desfiinţarea locului de muncă să fie fost efectivă şi serioasă, fară a disimula realitatea şi pentru verificarea seriozităţii cauzei raportat la situaţia angajatorului şi a angajatului.
Din verificarea motivelor care determină concedierea, enumerate în cuprinsul deciziei contestate, Tribunalul reţine că aceasta cuprinde o formulare generică, în sensul că se impune desfacerea contractului de muncă din cauza „restrângerii de activitate din societate şi a situaţiei economice dificile”, fară a motiva în vreun fel justificarea desfiinţării postului ocupat de contestatoare. Or, simpla arătare a faptului că motivul concedierii îl reprezintă „restrângerea de activitate”, fară a se releva existenţa unor motive întemeiate care au avut ca urmare necesitatea desfiinţării prin reorganizare chiar a postului salariatului concediat, nu constituie o arătare a motivelor care determină concedierea (situaţia de fapt trebuind indicată în materialitatea ei – în ce constă ea – şi nu sub forma unor generalităţi şi afirmaţii vagi), context în care nu sunt clare cauzele care au dus la desfiinţarea postului ocupat de salariat, acesta având dreptul de a cunoaşte care sunt acele motive care justifică măsura dcsfacerii contractului individual de muncă pentru motive care nu ţin de persoana sa. Din această perspectivă, Curtea constată că deciziei de concediere îi lipseşte un element esenţial, poate cel mai important ca şi condiţie de formă, în sensul că nu cuprinde motivele care determină concedierea, menţiune obligatorie potrivit prevederilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. muncii şi a cărei lipsă atrage sancţiunea nulităţii absolute a concedierii astfel efectuate, întrucât a fost dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege potrivit art. 76 C. muncii.
In ceea ce priveşte temeinicia măsurii concedierii, Curtea reţine că, şi sub acest aspect, prima instanţă a făcut o corectă aplicare a
legii. In conformitate cu prevederile art. 65 alin. (1) C. muncii, cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie desfiinţarea locului de
muncă al salariatului, din unul sau mai multe motive fară legătură cu persoana acestuia, desfiinţare ce trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă [art. 65 alin. (2) C. muncii].
Desfiinţarea locului de muncă este efectivă atunci când acesta este suprimat din structura funcţional-organizatorică a angajatorului, evidenţiată în statul de funcţii şi organigramă şi implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauză reală când prezintă un caracter obiectiv şi este serioasă când are la bază studii temeinice vizând îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea. Sub acest aspect, este de remarcat că din cuprinsul deciziei contestate nu rezultă caracterul real şi obiectiv al desfiinţării locului de muncă, respectiv nu rezultă că, în realitate, desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat a fost cauzată de un motiv obiectiv, fară legătură cu persoana acestuia, respectiv nu rezultă din aceasta că desfiinţarea postului şi concedierea salariatului se impuneau cu necesitate pentru anumite raţiuni legate de eficientizarea activităţii sau alte asemenea raţiuni şi motive temeinice vizând activitatea societăţii, având la bază studii temeinice privind activitatea intimatei, analizarea unor date sau indicatori, supunerea acestor motive spre analiză, dezbatere şi aprobare organelor competente etc., din care să reiasă caracterul necesar al desfiinţării postului salariatului, care nu este nici măcar individualizat în cuprinsul deciziei de concediere, necesitatea diminuării activităţii, posturile şi persoanele vizate, din acest punct de vedere decizia fiind practic nemotivată.
Recurenta-intimată nu a făcut referire în cuprinsul deciziei de concediere la niciun act decizional al acesteia care ar fundamenta, justifica şi deci întemeia măsura desfiinţării postului salariatului, act decizional care să poată fi analizat de instanţă din punct de vedere al dovedirii caracterului real, efectiv şi serios al concedierii. Singurul act invocat este o hotărâre A.G.A. din 24.05.2007, adoptată, aşadar, cu doi ani înainte de emiterea deciziei de concediere şi din cuprinsul căreia nu rezultă sub nicio formă că s-ar fi hotărât desfiinţarea postului ocupat de contestatoare.
Referirile ulterioare din recurs la procesul-verbal nr. 5/23.03.2009 al Consiliul de Administraţie al SC Z. SA din 23.03.2009, prin care s-ar fi aprobat desfiinţarea a 7 posturi, printre care şi cel ocupat de reclamantă, nu pot fi avute în vedere de către instanţă, întrucât art. 77 C. muncii impune în mod imperativ ca, în caz de conflict de muncă, angajatorul să nu poată invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere. Această
dispoziţie legală a fost edictată în scopul protecţiei salariatului, căruia să nu i se poată opune ulterior, în instanţă, acte întocmite pro causa de către angajator. Faţă de caracterul imperativ al dispoziţiei legale menţionate, vor fi înlăturate toate apărările din recurs fondate pe acte nemenţionate în decizia de concediere.
Mai mult decât atât, recurenta-pârâtă a invocat în susţinerea pretinsului caracter serios al reorganizării o hotărâre A.G.A. din
07.05.2009, ulterioară deciziei de concediere contestate.
In concluzie, din cuprinsul deciziei contestate, cât şi al celorlalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei nu rezultă caracterul real şi obiectiv al desfiinţării locului de muncă, respectiv nu rezultă că, în realitate, desfiinţarea locului de muncă a vizat chiar postul ocupat de contestatoare, a fost necesară şi a fost luată în scopul menţionat în cuprinsul deciziei contestate, a fost cauzată de un motiv obiectiv care a determinat modificarea structurii de personal pe care o invocă angajatorul şi, pe cale de consecinţă, nu rezultă caracterul necesar al desfiinţării postului, din succesiunea evenimentelor şi din analiza întregului material probator. Tribunalul a constatat în mod corect că desfiinţarea postului nu are un caracter serios.
Având în vedere cele mai sus reţinute, din care rezultă nerespectarea condiţiilor de fond şi de formă ale deciziei de concediere, ce determină caracterul nelegal şi netemeinic al acesteia, Tribunalul, văzând prevederile art. 76 şi art. 78 C. muncii, în mod corect a admis contestaţia, a anulat decizia de concediere şi a repus părţile în situaţia anterioară, în sensul reintegrării acesteia şi obligării angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea, începând cu data încetării plăţii drepturilor salariale şi a celorlalte drepturi şi până la efectiva reintegrare.
