Decizie de concediere. Motive de nulitate absolută. Tardivitate Desfacerea contractului de muncă


Indiferent de motivele invocate (de nulitate sau anulare), decizia unilaterală a angajatorului de încetare a contractului de muncă trebuie contestată în instanţă în termenul imperativ de 30 de zile calculat de la data comunicării acesteia.

Trib. Bistriţa-Năsăud, s. civ., sent. nr. 4756/F/28 iulie 2010

Prin contestaţia înregistrată reclamantul BTO a solicitat în contradictoriu cu pârâtul ISJ Bistriţa-Năsăud, în principal, constatarea nulităţii absolute a presupusei decizii emisă de pârât, având ca obiect încetarea contractului de management educaţional şi eliberarea reclamantului din funcţia de inspector de specialitate pentru managementul resurselor umane, iar în subsidiar, anularea presupusei decizii şi ca urmare reîncadrarea reclamantului pe postul de inspector şcolar pentru managementul resurselor umane, deţinut anterior în baza contractului de management; obligarea pârâtului la plata diferenţei dintre salariul cuvenit reclamantului pentru funcţia de inspector şcolar pentru managementul resurselor umane şi cel acordat pentru funcţia de profesor în care a fost trecut reclamantul, începând de la data încetării contractului de management şi până la data reîncadrării efective, cu plata cheltuielilor de judecată.

În motivare s-au invocat aspecte de nulitate absolută, în sensul că decizia de concediere nu a avut la bază o hotărâre a consiliului de administraţie, deşi competenţa reducerii de posturi revine consiliului de administraţie.

Lipsa unei asemenea hotărâri atrage nulitatea deciziei atacate, întrucât aceasta produce în mod evident o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel, ea fiind consecinţa încălcării unei dispoziţii legale.

Analizând actele şi lucrările dosarului tribunalul reţine faptul că prin decizia nr. 2326/26 iunie 2008 reclamantul a fost numit în funcţia de inspector şcolar pentru managementul resurselor umane, urmare a promovării concursului pentru ocuparea acestei funcţii.

În baza acestei decizii, la data de 30 iunie 2008, între reclamant şi pârât s-a încheiat contractul de management educaţional nr. 3626/2008 pe o perioadă de 4 ani, cu începere de la data emiterii dispoziţiei de numire în funcţie.

Prin decizia nr. 1033/9.09.2009 emisă pe parcursul derulării contractului de management educaţional s-a dispus eliberarea reclamantului din funcţia de inspector şcolar pentru managementul resurselor umane cu începere din data de 14.09.2009, urmare a reorganizării structurii instituţiei pârâte.

Decizia de concediere s-a comunicat reclamantului la data de 10.09.2009, acesta semnând de primire chiar pe actul comunicat, aşa cum rezultă din copia deciziei atacate depusă la dosar.

Prin urmare, în mod cu totul nejustificat, în cuprinsul acţiunii introductive, reclamantul face referire la o „eventuală presupusă” deciziei de concediere, atâta timp cât din copia deciziei nr. 1033/2009 depusă la dosar de pârât, rezultă cu claritate şi fără nicio putinţă de tăgadă că în realitate concedierea reclamantului s-a dispus printr-o decizie încheiată în formă scrisă, comunicată reclamantului la data de 10.09.2009.

Ca atare, este cert că reclamantul a avut cunoştinţă de concedierea sa cel mai târziu la data comunicării deciziei obiect al prezentului dosar.

În cauză nu s-a invocat faptul că obiectul acţiunii ar privi o altă decizie decât cea cu nr. 1033/9.09.2009 şi nici nu s-a contestat, ulterior depunerii acestui act, primirea deciziei de reclamant sub propria semnătură.

În aceste condiţii, se reţine faptul că litigiu are ca obiect constatarea nulităţii sau anularea deciziei de concediere nr. 1033/9.09.2009, comunicată personal reclamantului la data de 10.09.2009, conform semnăturii sale olografe aplicată pe actul de concediere, fiind vorba în speţă de un conflict de muncă.

Totodată, invocarea de reclamant a necunoaşterii deciziei de concediere nu poate fi reţinută în condiţiile în care la data de 14 septembrie 2009 reclamantul revine la catedră, prestând activitate didactică la Colegiul Naţional „AM”, aşa cum rezultă din menţiunile cuprinse în carnetul de muncă (poziţia 112) şi din foaia colectivă de prezenţă întocmită de unitatea de învăţământ.

Este dificil de imaginat că o persoană cu pregătire superioară, căreia nu i se înmânează un act de concediere, de al cărui conţinut să ia cunoştinţă, părăseşte postul bazându-se numai pe nişte zvonuri.

Conform art. 283 alin. 1 lit. a din Codul muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă.

Dat fiind faptul că reclamantul nu are calitatea de funcţionar public, întrucât dispoziţiile Legii nr. 188/1999 republicată nu sunt aplicabile cadrelor didactice (art. 6 lit. d din lege), iar funcţia de inspector şcolar nu constituie o funcţie publică în sensul art. 2 alin. 4 din Legea nr. 188/1999, republicată, nefiind prevăzută în anexa la Legea nr. 188/1999, republicată, contractul în baza căruia reclamantul şi-a exercitat atribuţiile are natura juridică a unui contract de muncă, fiind incidente dispoziţiile Codului muncii, act normativ la care face trimitere şi art. XI al contractului de management educaţional.

Raportat la prevederile legale mai sus amintite, reclamantul avea obligaţia contestării deciziei de concediere în termenul de 30 de zile calculat de la data comunicării actului, respectiv de la data de 10.09.2009.

Termenul de 30 de zile prevăzut de art. 283 din Codul muncii este unul legal, imperativ, a cărui nerespectare atrage decăderea din dreptul de a mai acţiona.

Nu poate fi reţinută apărarea reclamantului în sensul imprescriptibilităţii acţiunii, pe considerentul că este vorba de o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui act, acţiune imprescriptibilă extinctiv.

Codul muncii constituie o normă specială în raport cu legea generală în materia prescripţiei, Decretul nr. 167/1958, astfel că acesta are prioritate în aplicare.

Prin urmare, indiferent de motivele invocate (de nulitate sau anulare), decizia unilaterală a angajatorului de încetare a contractului de muncă trebuie contestată în instanţă în termenul imperativ de 30 de zile calculat de la data comunicării acesteia.

În prezenta cauză se constată că reclamantul, deşi a primit decizia de concediere la data de 10.09.2009, a rămas în pasivitate aproape 8 luni de zile, până la data de 4 iunie 2010, dată la care a înţeles să conteste măsura concedierii, după ce în tot anul şcolar 2009-2010 a prestat activitate didactică.

Potrivit art. 103 C.proc.civ., neexercitare căii de atac în termenul imperativ prevăzut de legea specială atrage decăderea, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel sau reclamantul dovedeşte că a fost împiedicat dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa să acţioneze în termenul legal, ipoteză în care calea de atac se exercită în 15 zile de la încetarea împiedicării.

În cauză nu s-a relevat şi dovedit niciun motiv temeinic pentru repunerea în termen, care să fi pus în imposibilitate reclamantul să acţioneze în termenul legal de 30 de zile.

Existenţa unor promisiuni în sensul rezolvării situaţiei reclamantului fără intervenţia instanţei, relevate în cuprinsul acţiunii introductive ori invocarea nulităţii deciziei contestate nu constituie motive care să justifice repunerea în termen.

Sunt motive temeinice pentru repunerea în termen acele situaţii care sunt exterioare voinţei şi câmpului de activitate al reclamantului şi care, prin intensitatea lor, îl împiedică să exercite dreptul în termenul legal.

Faptul că reclamantul şi-a reluat activitatea de cadru didactic la data de 14 septembrie 2009 denotă cu certitudine inexistenţa unei împiedicări în acţiune mai presus de voinţa sa.

Întrucât reclamantul nu a respectat termenul legal de contestare, acesta a decăzut din dreptul de a mai ataca decizia de concediere, astfel că sancţiunea care intervine în cazul atacării peste termenul prevăzut de lege, este respingerea contestaţiei ca tardiv formulată.

Neatacarea deciziei în termen împiedică instanţa să analizeze legalitatea şi temeinicia deciziei contestate, pe fondul dreptului pretins.