Prin sentinţa civilă nr. 2672 din 02.09.2010 a Tribunalului Cluj a fost admisă acţiunea formulată şi precizată de către reclamanta B.C. în contradictoriu cu pârâta S.C. S. S.A. Dej şi în consecinţă s-a dispus anularea Deciziei nr. 613/18.05.2010 emisă de pârâtă în sarcina reclamantei prin care i s-a desfăcut contractul individual de muncă în temeiul ar. 61, lit. a din Codul Muncii şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a drepturilor salariale indexate, majorate şi reactualizate, începând cu data de 18.05.2010 şi până la data pronunţării hotărârii.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin decizia nr. 613/18.05.2010 a pârâtei, s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă al reclamantei, angajată la pârâtă pe post de manipulant mărfuri, lucrător comercial, în temeiul art. 61 lit. a), art. 56, art. 65 din Codul muncii.
Decizia nu a fost motivată.
Potrivit dispoziţiilor art. 268 alin. 2 din Codul muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizia de sancţionare sunt cuprinse în mod obligatoriu descrierea faptei care constituie abaterea disciplinară, precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, temeiul de drept al aplicării sancţiunii, instanţa competentă şi termenul în care decizia poate fi contestată.
Analizând decizia atacată, tribunalul a constatat că aceasta nu cuprinde menţiunile enumerate mai sus, prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute. Decizia nu cuprinde descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariată, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariată în timpul cercetării disciplinare prealabile, instanţa competentă şi termenul în care decizia poate fi contestată.
Potrivit art. 267 al. 2 din Codul muncii, în vederea desfăşurării cercetării disciplinare, reclamanta trebuia convocată în scris, cu precizarea obiectului, datei, orei şi locului întrevederii. Din actele depuse la dosar nu se poate constata îndeplinită această condiţie a convocării, convocare care, pentru a fi efectivă, trebuia să preceadă cu minimum 5 zile data cercetării disciplinare conform art.75 al. 3 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pentru anii 2007 – 2010.
În ceea ce priveşte temeinicia măsurii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă al reclamantei, instanţa a constatat că nu au existat probe sau indicii temeinice care să justifice măsura gravă a încetării raportului de muncă, însăşi pârâta menţionând că nu s-a dovedit vinovăţia reclamantei.
Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, constatând nelegalitatea şi netemeinicia deciziei de desfacere a contractului individual de muncă al reclamantei, în temeiul art. 268 alin.2 din Codul muncii, instanţa a admis acţiunea, a dispus anularea Deciziei nr. 613/18.05.2010 emisă de pârâtă prin care i s-a desfăcut contractul individual de muncă în temeiul ar. 61 lit. a din Codul Muncii şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a drepturilor salariale indexate, majorate şi reactualizate, începând cu data de 18.05.2010 şi până la data pronunţării hotărârii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC “S.” SA DEJ solicitând modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii şi solicitării orale a intimatei, efectuată exclusiv în dezbaterile din 02.09.2010, în sensul obligării firmei recurente la plata drepturilor salariale neacordate, formulată de reclamantă.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a arătat, după ce a reiterat starea de fapt, că deşi în întâmpinarea formulată la fondul cauzei a notat şi anexat actele şi dispoziţiile legale pe care s-a bazat decizia de desfacere a contractului individual de muncă, instanţa de fond nu a dat cuvântul reprezentantului său pentru a propune probe, astfel încât recurenta contestă consemnarea din practicaua sentinţei atacate unde se consemnează că „reprezentantul pârâtei nu are alte probe de solicitat”.
S-a mai invocat incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă, întrucât intimata-reclamantă nu a solicitat drepturile salariale în forma în care instanţa de fond le-a acordat prin dispozitiv.
Referitor la nelegalitatea deciziei de concediere s-a arătat că în Decizia nr. 632/20.05.2010 este descrisă fapta şi sunt precizate în concret toate dispoziţiile legale care au condus la luarea acestei hotărâri. De asemenea, din înscrisul menţionat rezultă motivele pentru care au fost înlăturate apărările salariatului, temeiurile de drept, termenul de contestare şi instanţa la care poate fi contestată. În consecinţă, în opinia recurentei în mod nelegal instanţa de fond a reţinut că decizia de sancţionare nu respectă dispoziţiile art. 268 alin. (2) din Codul muncii.
Recurenta a mai invocat că în mod eronat instanţa de fond a constatat incidenţa în cauză a art. 75 alin. (3) din Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional 2007-2010, sancţiunea nulităţii absolute prevăzute de art. 267 alin. (2) din Codul muncii fiind prevăzută doar pentru neefectuarea cercetării disciplinare, care în cauză a fost realizată. S-a mai arătat că art. 267 alin. (2) din Codul muncii nu prevede vreo sancţiune pentru neefectuarea în scris a convocării, iar societatea a convocat telefonic salariata şi i-a comunicat toate elementele prevăzute de dispoziţia legală menţionată anterior.
S-a mai invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă arătându-se că motivarea referitoare la temeinicia deciziei de sancţionare se rezumă la constatarea faptului că nu există probe sau indicii temeinice care să justifice măsura gravă a încetării raportului de muncă, deşi în perioada 09.03.2010-17.05.2010 intimata a afişat în magazinul în care lucra un preţ mai mare la unele produse şi şi-a însuşit plusul în gestiune.
Este criticabilă în opinia recurentei şi susţinerile instanţei de fond în sensul că pârâta a menţionat că nu s-a dovedit vinovăţia reclamantei în lipsa de gestiune, întrucât în întâmpinarea reclamantei de la fondul cauzei s-a notat imposibilitatea Comisiei de Disciplină de a stabili care dintre vânzătoare era vinovată de prejudiciul creat societăţii, în cauză fiind aplicabile prevederile art. 61 alin. (1) lit.h) din Contractul colectiv de muncă coroborat cu art. 55 lit.h) din Regulamentul de Ordine Interioară.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 Cod procedură civilă, art. 61 alin. (1) lit.h) din Contractul colectiv de muncă coroborat cu art. 55 lit.h) din Regulamentul de Ordine Interioară, art. 236 alin. (4), art. 264 alin. (1) lit.f), art. 267 alin. (2) şi art. 268 alin. (2) din Codul muncii.
Intimata B.C. prin întâmpinare a solicitat respingerea ca nefondată a recursului, cu cheltuieli de judecată.
Prin concluzii scrise, recurenta SC “S.” SA DEJ a arătat referitor la motivul de recurs invocat din oficiu că decizia nr. 632/20.05.2010 reprezintă decizia comisiei de disciplină din data de 18.05.2010, care a analizat partea prealabilă a cercetării disciplinare, dând detaliile care nu se consemnează în formularul ITM.
Recurenta a precizat că este adevărat că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra deciziei nr. 632/20.05.2010, însă aşa cum rezultă din penultimul alineat al paginii 2 din decizie, comisia arată că a decis în raport de cele arătate mai sus, desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al intimatei începând cu data de 18.05.2010.
Cu toate acestea, recurenta a arătat că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la decizia nr. 632/20.05.2010, ceea ce atrage în opinia recurentei casarea sentinţei de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Referitor la apărările din întâmpinare s-a arătat că vinovăţia intimatei a fost dovedită prin faptul că aceasta a fost cercetată pentru infracţiunea de delapidare, ulterior schimbată prin neglijenţă în serviciu, că cercetarea disciplinară s-a desfăşurat în data de 18.05.2010, dată la care s-a emis decizia de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă, astfel încât nu există două astfel de decizii, decizia nr. 632/20.05.2010 fiind a comisiei de disciplină.
Prin concluzii scrise intimata B.C. a reiterat susţinerile din întâmpinare referitoare la nulitatea absolută a deciziei de concediere pentru lipsa cercetării disciplinare şi a arătat referitor la motivul de recurs invocat din oficiu că decizia nr. 632/20.05.2010 a fost întocmită de recurentă ulterior deciziei nr. 613/18.05.2010 şi doar cu scopul de a acoperi viciile acestei decizii.
Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea de Apel reţine următoarele:
Aşa cum rezultă din concluziile scrise depuse în recurs, ambele părţi susţin că decizia prin care i s-a desfăcut intimatei contractul individual de muncă este Decizia nr. 613/18.05.2010, înregistrată la ITM sub nr. 485 din 21.03.2010. Poziţia procesuală a părţilor diferă însă în ceea ce priveşte Decizia nr. 632/20.05.2010, în sensul că recurenta susţine că aceasta reprezintă „decizia comisiei de disciplină din data de 18.05.2010, care a analizat partea prealabilă a cercetării disciplinare, dând detaliile care nu se consemnează în formularul ITM”, iar intimată că această decizie a fost emisă în scopul de a acoperi viciile primei decizii.
Examinând Decizia nr. 632/20.05.2010, Curtea constată că prin primul alineat al acestui înscris s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al intimatei începând cu data de 18.05.2010 şi s-a menţionat că la baza emiterii acestei decizii stă hotărârea comisiei de disciplină din societate. Decizia a fost semnată de directorul general al recurentei, fiind avizată de consilierul juridic al acesteia.
Deşi în cuprinsul Deciziei nr. 632/20.05.2010 se face referire expresă la raportul comisiei de disciplină (înscris întocmit distinct de preşedintele comisiei de disciplină, în temeiul procesului verbal al comisiei filele 17-21 dosar fond), având în vedere conţinutul deciziei, respectiv faptul că aceasta nu a fost semnată de membrii comisiei de disciplină se apreciază că această decizie nu a fost emisă de comisia de disciplină. În plus, nu există nicio justificare pentru care comisia de disciplină să emită o astfel de decizie, în condiţiile în care sancţiunea disciplinară se dispune de conducătorul unităţii, la propunerea comisiei de disciplină.
Curtea apreciază că Decizia nr. 632/20.05.2010 reprezintă o decizie de concediere, care nu produce efecte juridice întrucât concedierea intimatei s-a dispus prin Decizia nr. 613/18.05.2010, care nu a fost revocată prin a doua decizie. De asemenea, prin decizia din 20.05.2010 se dispune concedierea intimatei începând cu o dată anterioară, respectiv 18.05.2010.
Având în vedere aceste considerente şi reţinând şi faptul că prin cererea de chemare în judecată intimata-reclamantă a contestat sancţiunea desfacerii contractului său individual de muncă, iar ambele părţi susţin că intimata a fost concediată prin Decizia nr. 613/18.05.2010, Curtea apreciază că în cauză nu se mai impune casarea sentinţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe pentru a analiza şi Decizia nr. 632/20.05.2010.
Referitor la motivele de recurs invocate de recurentă, Curtea constată că în practicaua sentinţei recurate se menţionează că „Reprezentantul pârâtei nu are probe de solicitat”. Întrucât conform art. 1171 hotărârea judecătorească este înscris autentic, constatarea personală a instanţei de fond în sensul că reprezentantul pârâtei a declarat că nu are alte probe de solicitat, poate fi combătută numai prin procedura înscrierii în fals, procedură de care recurenta nu a uzat. În plus, Curtea reţine că aceasta, în calitate de angajator avea obligaţia să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare, conform dispoziţiilor exprese ale art. 287 din Codul muncii.
Contrar celor invocate de recurentă, Curtea apreciază că prima instanţă a aplicat corect dispoziţiile legale incidente în cauză, respectiv art. 267 din Codul muncii şi art. conform art. 75 alin. (3) din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010.
Convocarea salariatului pentru desfăşurarea cercetării prealabile reprezintă prima etapă a acestei proceduri, iar sancţiunea nulităţii este prevăzută pentru nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la procedura în ansamblu.
Convocarea în scris pentru desfăşurarea cercetării disciplinare reprezintă o garanţie pentru salariat că a fost înştiinţat asupra tuturor elementelor prevăzute expres de art. 267 alin. (2) din Codul muncii, respectiv obiectul, data şi locul întrevederii. În plus, în condiţiile în care convocarea s-a realizat telefonic şi nu în scris, cum prevede expres art. 267 alin. (2) din Codul muncii, recurenta, care are sarcina probei conform art. 287 din Codul muncii, nu a dovedit că a informat-o pe intimată cu privire la toate elementele menţionate anterior.
De asemenea, conform art. 75 alin. (3) din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010 „comisia îl va convoca în scris pe salariatul cercetat, cu cel puţin 5 zile lucrătoare înainte. Convocarea va indica cel puţin motivul, data, ora şi locul întrevederii”.
Având în vedere modul cum este reglementat acest termen, împrejurarea că dispoziţiile din contractul colectiv de muncă trebuie coroborate cu cele ale art. 267 din Codul muncii (care prevăd expres sancţiunea nulităţii absolute pentru nerespectarea condiţiilor pentru efectuarea cercetării prealabile), precum şi faptul că respectarea acestui termen reprezintă o garanţie că dreptul la apărare al salariatului se poate efectiv exercita, Curtea apreciază la fel ca instanţa de fond că nerespectarea termenului de 5 zile menţionat anterior atrage nulitatea absolută a cercetării disciplinare şi, implicit, a deciziei de sancţionare a reclamantei. În plus, nulitatea cercetării disciplinare reprezintă încă un motiv pentru care Decizia nr. 632/20.05.2010 nu poate produce efecte juridice.
Examinând Decizia nr. 613/18.05.2010, Curtea constată că aceasta nu cuprinde descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariată, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariată în timpul cercetării disciplinare prealabile, instanţa competentă şi termenul în care decizia poate fi contestată. Întrucât înscrierea fiecăreia dintre aceste menţiuni în decizia de concediere este prevăzută sub sancţiunea nulităţii de art. 268 din Codul muncii, în mod judicios a reţinut instanţa de fond că Decizia nr. 613/18.05.2010 este nulă absolut.
Curtea reţine că deşi recurenta susţine că decizia de concediere a intimatei este Decizia nr.613/18.05.2010, atunci când analizează elementele obligatorii pe care aceasta trebuie să le conţină, recurenta face referire la elementele descrise în Decizia nr. 632/20.05.2010.
Întrucât normele referitoare la forma şi conţinutul deciziei de sancţionare sunt norme juridice imperative, încălcarea lor fiind sancţionată cu nulitatea absolută, Curtea apreciază că decizia de sancţionare are un caracter formal, lipsa menţiunilor obligatorii pe care decizia de sancţionare trebuie să le cuprindă neputând fi complinită prin alte înscrisuri administrate în acest sens.
În acelaşi sens a statuat şi Curtea Constituţională care a reţinut în Decizia nr. 319/29.03.2007 (publicată în Monitorul Oficial nr. 292/03.05.2007) că „aplicarea sancţiunilor disciplinare şi, în mod special, încetarea raportului de muncă din voinţa unilaterală a angajatorului sunt permise cu respectarea unor condiţii de fond şi de formă riguros reglementate de legislaţia muncii, în scopul prevenirii eventualelor conduite abuzive ale angajatorului. Menţiunile şi precizările pe care în mod obligatoriu trebuie să le conţină decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare au rolul, în primul rând, de a-l informa concret şi complet pe salariat cu privire la faptele, motivele şi temeiurile de drept pentru care i se aplică sancţiunea, inclusiv cu privire la căile de atac şi termenele în care are dreptul să constate temeinicia şi legalitatea măsurilor dispuse din voinţa unilaterală a angajatorului”.
Drept urmare, Curtea apreciază că instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile legale menţionate anterior şi a interpretat corect actele juridice deduse judecăţii, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct.8 şi 9 fiind neîntemeiate.
Deoarece incidenţa unui singur motiv de nulitate atrage nulitatea deciziei iar analizarea cerinţelor de nelegalitate ale deciziei primează celor referitoare la netemeinicia acesteia, în condiţiile în care s-a reţinut că decizia de sancţionare este nulă absolut, analiza criticilor recurentei legate de temeinicia emiterii deciziei de sancţionare (critici încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.7 Cod procedură civilă) apare ca fiind superfluă.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă, Curtea reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 78 alin. (1) din Codul muncii „în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul”.
În consecinţă, dispoziţia legală menţionată anterior prevede o excepţie de la principiul disponibilităţii, instanţa fiind obligată ca în cazul în care constată netemeinicia sau nelegalitatea deciziei de concediere să dispună anularea acesteia şi să-l oblige pe angajator la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, indiferent dacă acesta a formulat o cerere în acest sens.
Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, apreciind că niciunul dintre motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi a art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.
