Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 4576 din 2 7 noiembrie 2013
Prin sentinţa civilă nr. 12683 din 12 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Cluj s-a respins acţiunea formulată de către reclamantul L.I.V., în contradictoriu cu pârâta C.N.C.A.F. „M.” S.A. DEVA.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că prin Decizia nr. 112/10.12.2012, s-a dispus concedierea reclamantului din funcţia de şofer în baza art. 65 al. 1 din Codul muncii.
În decizia de concediere s-a reţinut că măsura a fost luată deoarece s-a desfiinţat locul de muncă ocupat de către reclamant.
Emiterea deciziei de concediere a survenit la întoarcerea reclamantului din concediul de odihnă aferent anului 2009 în data de 07.11.2012.
Pârâta i-a propus reclamantului, prin Adresa nr. 4792/08.11.2012, un alt loc de muncă însă acesta l-a refuzat, situaţie în care a procedat la desfacerea contractului individual de muncă.
Din Adresa nr. 4792/08.11.2012 a rezultat că pârâta i-a oferit reclamantului un alt loc de muncă la punctul de lucru Braznic întrucât postul său de la punctul de lucru Făgetul Ierii a fost restructurat. Pe această adresă reclamantul a scris că refuză acest loc de muncă din motive că nu i s-a asigurat cazare şi diurnă.
Aşa cum a rezultat din documentaţia din dosarul cauzei, contractul de închiriere nr. 157/22.06.2012 încheiat între pârâtă şi S.C. C. S.R.L. care a avut ca obiect închirierea de autobasculante, pe una dintre acestea lucrând şi reclamantul, a încetat la data de 01.10.2012 şi ca atare, s-a procedat la predarea-primirea acestuia conform procesului-verbal înregistrat sub nr. 239/01.10.2012.
În mod judicios s-a hotărât în practica judiciară că nu se poate justifica desfiinţarea locului de muncă şi salariatul nu poate fi concediat dacă angajatorul încadrează ulterior, la un interval scurt, un salariat pentru a ocupa un post similar (în I.T. Ştefănescu, Tratat teoretic şi practic de dreptul muncii, Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p.409). Or, postul reclamantului a fost desfiinţat, aşa cum a rezultat din statele de funcţii existente la începutul lunii decembrie 2012 şi lunii ianuarie 2013.
Pentru a se reţine caracterul legal şi temeinic al concedierii în cazul reorganizării activităţii societăţii prin desfiinţarea postului ocupat de salariat, în condiţiile prev. art. 65 al. 1 C. muncii, este necesar ca desfiinţarea postului să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.
Potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. 1 din Codul Muncii, o persoană poate fi concediată pentru motive care nu ţin de aceasta, determinate de desfiinţarea locului de muncă din unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana acesteia.
Motivele care impun concedierea vizează acel loc de muncă şi nu un loc de muncă de natura celui ocupat de către reclamant, distincţie ce exclude posibilitatea selecţiei salariaţilor. Din interpretarea acestor prevederi legale a rezultat că reorganizarea activităţii, dificultăţile economice şi transformările tehnologice reprezintă prin ele însele cauze reale şi serioase de desfiinţare a locului de muncă.
În acest context reorganizarea, în înţelesul prevederilor art. 65 alin. 1 din Codul Muncii, nu presupune cu necesitate existenţa unei situaţii economice precare a societăţii angajatoare, fiind suficiente doar o modificare a schemei de personal în funcţie de oportunităţile oferite de viaţa economică sau financiară.
Astfel, în condiţiile în care desfiinţarea unui post de şofer din cadrul societăţii intimate, ca urmare a lipsei autobasculantei pe care a lucrat reclamantul şi reorganizării punctelor de lucru, instanţa a considerat că acest demers este unul legal fiind considerată o cauză reală şi serioasă de desfiinţare a locului de muncă.
Aşadar, instanţa a considerat că Decizia nr.112/10.12.2012, contestată este temeinică şi legală, fapt care nu a impus anularea acesteia.
Selecţia personalului ce urmează a fi angajat sau disponibilizat este un atribut exclusiv al societăţii ori unităţii şi în acest context a reţinut că, desfiinţarea postului de şofer deţinut de către reclamant, a fost reală şi serioasă, câtă vreme în statul de funcţiuni al unităţii, întocmit ulterior emiterii deciziei contestate, nu a mai existat acest post.
Acţiunea reclamantului a trebuit respinsă întrucât, desfiinţarea locului de muncă ocupat de către acesta a fost una efectivă, a avut o cauză reală şi a prezentat un caracter obiectiv iar din analiza statului de funcţii a rezultat că postul deţinut de reclamant a fost desfiinţat.
În această situaţie pârâta nu a putut reînfiinţa un post doar pentru reclamant, în cadrul punctului de lucru unde a activat cu atât mai mult cât acesta a refuzat să lucreze pe un alt autovehicul într-o altă locaţie.
Pârâtul a depus la dosarul cauzei toate documentele în baza cărora a luat măsura desfacerii contractului individual de muncă a reclamantului, conform prevederilor art.272 din Codul Muncii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul L.I. V. solicitând modificarea sentinţei în sensul de a dispune admiterea acţiunii.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că decizia de concediere contestată a fost dată cu încălcarea prev. art. 76 lit. a) C. muncii republicat, aceasta neconţinând motivele de fapt care au stat la baza măsurii desfiinţării postului.
Ori, raportat la prev. art. 79 C. muncii potrivit cărora „angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere”, apărările pârâtei formulate prin întâmpinare, care tind a da o justificare măsurii de desfiinţare a postului, sunt nefondate.
În acest sens, considerentele instanţei de fond referitoare la desfiinţarea postului ca urmare a încetării contractului de închiriere nr. 157/22.06.2012 încheiat cu SC Cameolis SRL sunt nefondate şi nu pot fi luate în considerare.
În ceea ce priveşte motivul concedierii recurentului, respectiv acela al desfiinţării postului, subliniază următoarele aspecte: art. 65 C. muncii impune, sine qua non, ca desfiinţarea postului să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, motivele concedierii trebuie să prezinte un anumit nivel de importanţă, care să facă imposibilă menţinerea contractului individual de muncă (ori, din decizia atacată nu rezultă care sunt motivele desfiinţării postului ocupat de recurent, abia prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei pârâta încercând să justifice – nefondat de altfel – concedierea recurentului), potrivit practicii judiciare de specialitate, desfiinţarea unui post din simple raţionamente de ordin economic sau financiar nu justifică concedierea unui salariat, respectiv simpla suprimare a unui post din organigrama societăţii fără o cauză reală şi serioasă – nu este de natură a conferi legalitate şi temeinicie măsurii dispuse.
Este evident că desfiinţarea postului nu a avut la bază o cauză reală şi serioasă.
Pârâta intimată C.N.C.A.F. „M. ” SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, şi pe cale de consecinţă menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei atacate.
Analizând actele şi lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs şi a apărărilor formulate prin întâmpinare, Curtea reţine următoarele:
Analizând legalitatea măsurii concedierii, Curtea reţine că potrivit prevederilor art. 65 alin. 1 din Codul muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.
În conformitate cu dispoziţiile art. 76 alin. 1 lit. a din Codul muncii, decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu alături de celelalte elemente şi motivele care determină concedierea.
În speţă, prin Decizia de concediere nr. 112/10.12.2012 emisă de societatea intimată în temeiul art. 65 din Codul muncii, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al recurentului, în cuprinsul deciziei fiind menţionat că motivul concedierii îl reprezentă desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat.
Or, în cuprinsul deciziei de concediere era esenţial a fi arătate motivele ce au determinat desfiinţarea postului, respectiv acele cauze reale şi serioase ce au condus la luarea acestei măsuri, astfel încât faţă de modul de redactare a deciziei se constată că dispoziţiile art. 76 alin. 1 din C.muncii nu au fost respectate, fiind indicată doar „desfiinţarea postului, astfel încât Curtea apreciază că societatea
intimată nu a dispus concedierea salariatului în mod legal, nefiind respectate condiţiile impuse de concedierea individuală prevăzute de art. 65 alin. 2 din Codul muncii, în sensul că desfiinţarea locului de muncă nu a avut la bază o cauză reală şi serioasă în luarea măsurii concedierii.
Potrivit prevederilor art. 78, 79 din C.muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută, în cazul unui litigiu de muncă, angajatorul neputând invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate in decizia de concediere.
Aşadar, dispoziţiile legale în materia concedierii salariaţilor sunt imperative, iar nerespectarea acestora atrage sancţiunea nulităţii măsurii luate de către angajator, în cauză nefiind vorba de aplicarea unui formalism exagerat, în contextul în care, încetarea raportului de muncă din voinţa unilaterală a angajatorului, este permisă cu respectarea condiţiilor de formă riguros reglementate de legislaţia muncii, tocmai în scopul prevenirii eventualelor conduite abuzive din partea angajatorului, având şi rolul de a-l informa corect pe angajat cu privire la motivele şi temeiurile de drept pentru este concediat, dar şi de a permite controlul instanţei de judecată asupra legalităţii şi temeiniciei actelor angajatorului.
Cum în cauză condiţiile de formă impuse de către legiuitor nu au fost respectate, întrucât motivele concedierii lipsesc, Curtea apreciază că se impune constatarea nulităţii concedierii intimatului reclamant şi aplicarea prevederilor art. 80 alin. 1 din C.muncii, reţinând totodată că reclamantul a solicitat reintegrarea la locul de muncă avut anterior.
Pentru considerentele mai sus arătate, Curtea constată recursul ca fiind fondat, motiv pentru care în baza art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ. va fi admis, urmând a modifica sentinţa tribunalului în sensul că va dispune anularea deciziei de concediere, reintegrarea în postul şi funcţia deţinută anterior şi va obligă pârâta să plătească reclamantului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data concedierii şi până la reintegrarea efectivă
Faţă de cele ce preced, ţinând cont de culpa procesuală a părţilor şi de pretenţiile admise, în temeiul art. 274 C.proc.civ., Curtea va obliga pârâta să plătească reclamantului suma de 500 lei cheltuieli de judecată la fondul cauzei, reprezentând onorariul avocatului.
