Nulitatea actului adiţional şi a deciziei de încetare a raporturilor de muncă. încetarea nelegală a raporturilor de muncă, condiţie de acordare a daunelor morale
C. muncii, art. 283
1. Legalitatea şi temeinicia unei măsuri unilaterale dispuse de către angajator (inclusiv orice măsură de încetare a raporturilor de muncă) se probează şi se analizează numai dacă salariatul s-ar fi adresat cu cerere în justiţie în termenele imperativ reglementate de Codul muncii.
Astfel, dacă petentul ar fi urmat procedura impusă de Codul muncii, mai exact, respectarea termenului de 30 zile pentru a contesta decizia de încetare a raporturilor de muncă, respectiv pe toată perioada cât contractul de muncă era în vigoare, pentru a se constata nulitatea actului adiţional, instanta ar fi analizat dacă au
i 7 >
fost întrunite condiţiile realizării acordului părţilor pentru încetarea raporturilor de muncă, respectiv dacă consimţământul acestora a fost serios şi explicit, neviciat şi a exclus orice echivoc.
2. Susţinerile salariatului, referitoare la faptul că a fost supus presiunilor verbale şi psihice pentru a semna cererea de disponibilizare şi actul adiţional şi că avea grave probleme de sănătate în acea perioadă, nu pot fi examinate de către instanţa de fond, de vreme ce nu s-a examinat legalitatea şi temeinicia măsurii de încetare a raporturilor de muncă, cauza fiind soluţionată prin admiterea unor excepţii dirimante ce au făcut de prisos cercetarea fondului pricinii.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confi. mun. şi asig. soc., decizia nr. 987 din 18 februarie 2009, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 5363/2008, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a admis excepţia tardivităţii formulării contestaţiei împotriva deciziei nr. 25.1/502/26.05.2003, emisă de intimată; s-a admis excepţia prescripţiei dreptului contestatorului de a solicita nulitatea actului adiţional la contractul de muncă nr. 25.1/645/1995, încheiat la 01.04.1992; s-a respins, ca tardiv formulată, contestaţia împotriva deciziei nr. 25.1/502/
26.05.2003, emisă de intimată; s-a respins, ca prescris formulat, capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii actului adiţional la contractul de muncă nr. 25.1/645/1995, încheiat la 01.04.1992 şi s-a respins cererea formulată de contestatorul M.P., în contradictoriu cu intimatul SC R. SA Bucureşti, sub celelalte aspecte, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că petentul a fost angajatul intimatei în baza contractului individual de muncă nr. 25.1/ 645/1995/1992, încheiat pe durată nedeterminată în funcţia de electronist, până la data de 30.05.2003, când raporturile de muncă dintre părţi au încetat prin decizia nr. 25.1/502/26.05.2003, în baza art. 55 lit. b)
C. muncii.
S-a constatat că încetarea raporturilor de muncă prin acordul părţilor a intervenit ca urmare a cererii petentului, din data de 18.04.2003, prin care acesta a solicitat disponibilizarea la cerere, începând cu data de
30.05.2003. Această cerere a fost aprobată de conducerea intimatei şi a fost urmată de încheierea unui act adiţional la contractul de muncă.
S-a avut în vedere că, prin acest act adiţional, semnat de ambele părţi din prezenta cauză, acestea au stabilit, în baza art. 55 lit. b) C. muncii, ca urmare a acordului intervenit între părţi, să înceteze contractul individual de muncă, începând cu data de 30.05.2003.
Asupra excepţiei tardivităţii formulării contestaţiei împotriva deciziei nr. 25.1/502/26.05.2003, s-a reţinut că, potrivit art. 283 alin. (1) lit. a)
C. muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 30 zile calendaristice de la data la care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încetarea contractului individual de muncă.
Astfel, faţă de faptul că contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 25.1/502/26.05.2003 a fost introdusă la data de 23.06.2008, s-a arătat că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. a) C. muncii a fost cu mult depăşit.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului reclamantului de a solicita nulitatea actului adiţional la contractul de muncă nr. 25.1/64571995 încheiat la 01.04.1992, instanţa de fond a avut în vedere prevederile art. 283 alin. (2) lit. d) C. muncii, potrivit cărora constatarea nulităţii unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, se poate cere pe toată durata existenţei contractului.
S-a apreciat că textul de lege face referire la contractul individual de muncă sau la clauzele acestuia, dar prin noţiunea de contract de muncă se înţelege atât contractul de muncă, cât şi toate actele adiţionale în
cheiate ulterior, deoarece salariatul şi angajatorul pot conveni de comun acord, oricând, asupra modificării clauzelor contractului iniţial.
Prin urmare, s-a considerat că acest act adiţional, dacă este valabil încheiat, are aceeaşi natură juridică ca şi a contractului individual de muncă şi intră sub incidenţa tuturor reglementărilor de dreptul muncii, inclusiv sub incidenţa prevederilor art. 283 alin. (2) lit. d) C. muncii.
în privinţa apărărilor prin care contestatorul a susţinut că a fost supus presiunilor verbale şi psihice pentru a semna cerere de disponibilizare şi actul adiţional şi că avea grave probleme de sănătate în acea perioadă, instanţa de fond a reţinut că ar fi fost luate în considerare numai dacă s-ar fi analizat fondul măsurii de încetare a contractului de muncă.
De asemenea, s-a menţionat că legalitatea şi temeinicia unei măsuri unilaterale dispuse de către angajator (inclusiv orice măsură de încetare a raporturilor de muncă) se probează şi se analizează numai dacă salariatul s-ar fi adresat cu cerere în justiţie în termenele imperativ reglementate de Codul muncii.
Astfel, dacă petentul ar fi urmat procedura impusă de Codul muncii, respectiv 30 zile pentru a contesta decizia de încetare a raporturilor de muncă, iar pentru a se constata nulitatea actului adiţional, pe toată perioada cât contractul de muncă era în vigoare, instanţa ar fi analizat dacă au fost întrunite condiţiile realizării acordului părţilor pentru încetarea raporturilor de muncă, respectiv dacă consimţământul acestora a fost serios şi explicit, neviciat şi a exclus orice echivoc.
S-a constatat că prezenta contestaţie a fost formulată cu mult peste termenul prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. a) C. muncii, motiv pentru care instanţa a admis excepţia tardivităţii introducerii contestaţiei şi, pe cale de consecinţă, a respins contestaţia ca tardiv formulată.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat contestatorul M.P., criticând-o pentru nelegalitate.
în motivarea recursului, recurentul a arătat că s-a îmbolnăvit din cauza stresului, presiunii morale, violenţei verbale, obscenităţilor şi torturii psihice în mediul în care a lucrat şi că, în urma investigaţiilor făcute în unităţi sanitare de specialitate, a fost diagnosticat cu steatoză hepatică, duodenită eritematoasă, discopatie lombară, fiind nevoit să se interneze şi să intre în concediu de odihnă.
Recurentul a susţinut că, în data de 18.04.2003, între două internări, deşi se afla în incapacitate temporară de muncă, a fost ţinut sub presiune timp de 7 ore şi determinat să facă cerere de disponibilizare pentru desfacerea contractului de muncă, întrucât va primi o sumă de bani, în caz contrar, i s-ar fi acordat preavizul de 15 zile, fară plata vreunei sume de bani.
Recurentul a susţinut că prin desfacerea abuzivă a contractului de muncă, în timp ce se afla în concediu de odihnă şi, în plus, între două
internări succesive, instituţia la care a lucrat a încălcat în mod flagrant dispoziţiile art. 60 lit. a) şi i) C. muncii, dispoziţiile art. 6, art. 7, art. 23 şi art. 24 din Declaraţia universală a drepturilor omului, ratificată şi de România.
Prin decizia civilă nr. 987/2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat, pentru următoarele considerente:
Recurentul-contestator, angajat în funcţia de electronist, în baza contractului individual de muncă nr. 25.1/645/1995/01.04.1992, încheiat pe durată nedeterminată, a solicitat, în data de 18.04.2003, disponibilizarea la cerere, începând cu data de 30.05.2003.
Cererea de disponibilizare a fost aprobată de conducerea intimatei, fiind urmată de încheierea unui act adiţional la contractul de muncă şi de decizia nr. 25.1/502/26.05.2003 de încetare a raporturilor de muncă prin acordul părţilor, în baza art. 55 lit. b) C. muncii.
In ceea ce priveşte contestaţia formulată de către recurentul-contestator împotriva deciziei nr. 25.1/502/26.05.2003 de încetare a raporturilor de muncă, Curtea a reţinut că instanţa de fond a interpretat şi aplicat judicios prevederile art. 283 alin. (1) lit. a) C. muncii, conform cărora cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 30 zile calendaristice de la data la care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încetarea contractului individual de muncă.
Astfel, de vreme ce recurentul-contestator a formulat contestaţia împotriva deciziei nr. 25.1/502/26.05.2003 la data de 23.06.2008, prima instanţă judicios a constatat faptul că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. a) C. muncii a fost cu mult depăşit.
S-a învederat că era relevant a aminti că, prin Decizia nr. 342/2006, pronunţată de către Curtea Constituţională, s-a reţinut că „exercitarea dreptului de acces liber la justiţie poate fi supusă unor condiţionări legale, cum sunt şi termenele stabilite pentru introducerea cererilor, menite să asigure restabilirea în termen rezonabil a drepturilor încălcate, precum şi stabilitatea raporturilor juridice şi că legiuitorul are dreptul, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, de a opta pentru instituirea unor termene diferite în considerarea deosebirilor ce există între
natura şi obiectul diferitelor litigii”. In aceste condiţii, s-a apreciat că „aceasta nu contravine principiului constituţional al egalităţii în drepturi, întrucât, aşa cum a statuat în mod constant Curtea în jurisprudenţa sa, acest principiu nu presupune uniformitate, astfel că situaţii obiectiv diferite justifică instituirea unui tratament juridic diferenţiat”.
Cu privire la nulitatea actului adiţional la contractul de muncă nr. 25.1/64571995 încheiat la data de 01.04.1992, instanţa de fond corect a avut în vedere prevederile art. 283 alin. (2) lit. d) C. muncii, potrivit
cărora constatarea nulităţii unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, se poate cere pe toată durata existenţei contractului.
Aşadar, cum cererea de constatare a nulităţii acestui act adiţional la contractul individual de muncă nu a fost formulată pe toată durata existenţei contractului, respectiv până la data de 30.05.2003, prima instanţă corect a reţinut ca fiind prescris dreptul contestatorului de a solicita nulitatea actului adiţional şi a respins ca prescris acest capăt de cerere.
Curtea a mai reţinut că, în dreptul muncii, nulitatea absolută a deciziei emise de către angajator poate fi invocată doar în termenul prevăzut de art. 283 C. muncii, spre deosebire de dreptul comun, când nulitatea absolută poate fi invocată oricând.
Prin urmare, apărările recurentului-contestator, referitoare la faptul că a fost supus presiunilor verbale şi psihice pentru a semna cerere de disponibilizare şi actul adiţional şi că avea grave probleme de sănătate în acea perioadă, nu puteau fi examinate de către instanţa de fond, de vreme ce nu s-a examinat legalitatea şi temeinicia măsurii de încetare a raporturilor de muncă, cauza fiind soluţionată prin admiterea unor excepţii dirimante ce au făcut de prisos cercetarea fondului pricinii.
Prima instanţă putea să analizeze dacă au fost întrunite condiţiile realizării acordului părţilor pentru încetarea raporturilor de muncă, respectiv dacă consimţământul acestora a fost serios şi explicit, neviciat şi exclus de orice echivoc, numai în cazul în care salariatul recurent-contestator s-ar fi adresat cu cerere în justiţie în termenele imperativ reglementate de art. art. 283 alin. (1) lit. a) C. muncii, respectiv art. 283 alin. (2) lit. d) C. muncii. Ca atare, de vreme ce aceste termene amintite nu au respectate de către recurentul-contestator, prima instanţă corect a admis excepţiile invocate în cauză.
De remarcat că, prin Deciziile nr. 45/2007 şi nr. 222/2008, pronunţate de către Curtea Constituţională, s-a respins excepţia de neconstitu-ţionalitate a prevederilor art. 283 lit. d) C. muncii, reţinându-se că „reglementările legale criticate se întemeiază pe principiul potrivit căruia se poate cere constatarea nulităţii ori anularea unor acte care există”. S-a mai constatat că „în situaţia în care un contract individual sau colectiv de muncă nu mai este în fiinţă, nu există nici clauzele acestuia, iar cererea pentru constatarea nulităţii lor nu mai are obiect”, ca atare, „dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil nu sunt îngrădite”.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.
