în condiţiile art. 102 alin. 1 C. muncii persoanele încadrate în muncă răspund pentru pagubele aduse avutului obştesc din vina şi în legătură cu lor.
împrejurarea că, potrivit fişei postului, contestatoarea era datoare să urmărească derularea contractelor cu partenerii interni nu înseamnă că avea şi obligaţia de încasare efectivă a unor sume de bani de la emitenţii cărţilor de credit şi apoi de distribuire către beneficiarii interni, această operaţiune fiind în sarcina serviciului financiar.
în aceste condiţii, producerea prejudiciului nu apare ca fiind în legătură cu munca desfăşurată de contestatoare, astfel încât nefiind îndeplinite cerinţele răspunderii materiale, nu putea fi emisă decizia de imputare.
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 la 19.08.1996, R.A. a solicitat anularea deciziei de imputare nr. 56 din 6.06.1996, emisă de S.C. „O.N.T. – Carpaţi”-S.A.
Prin sentinţa civilă nr. 15.924 din 10.11.1997, Judecătoria Sectorului 1 a admis contestaţia şi a anulat decizia de imputare, exonerând contestatoarea de plata sumei de 161.702,70 USD.
Tribunalul Bucureşti – secţia a lll-a civilă a respins apelul declarat de S.C. „O.N.T. – Carpaţi”-S.A. prin decizia civilă nr. 2.464 A din 29.09.1998.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că intimata, în sarcina căreia se află dovada temeiniciei şi legalităţii deciziei de imputare, nu a demonstrat existenţa legăturii de cauzalitate între îndeplinirea defectuoase a sarcinilor de serviciu ale contestatoarei şi prejudiciul suferit.
De asemenea, nu s-a făcut dovada unui prejudiciu cert, real şi determinat.
Unitatea intimată nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a elementelor răspunderii materiale, conform art. 102 Codul muncii.
împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 10 şi 11 Cod procedură civilă.
în dezvoltarea motivelor de recurs se arată, în esenţă, că în aprecierea probelor administrate ambele instanţe au omis să constate că prejudiciul produs în patrimoniul societăţii se datorează culpei contestatoarei, care, în temeiul atribuţiilor de serviciu, avea obligaţia să urmărească concordanţa dintre avizările primite de la firmele partenere, facturile externe şi transferurile bancare, printr-o legătură permanentă cu serviciul financiar, precum şi să urmărească lunar situaţia plăţilor către partenerii interni, în funcţie de încasările de la firmele externe, în colaborare cu serviciul financiar.
Omisiunea de a executa sau executarea defectuoasă a acestor sarcini pentru care a fost salarizată constituie cauzele ce au condus la crearea prejudiciului, a cărui contravaloare trebuie recuperată de către societate prin imputarea în sarcina persoanei care se face răspunzătoare de producerea pagubei.
Examinând recursul, în raport de probele administrate în toate etapele procesuale şi în limitele criticii formulate prin motivele de recurs, Curtea apreciază că este nefondat, şi urmează să-l respingă în consecinţă.
Astfel, în mod corect primele două instanţe au ajuns la concluzia că intimata nu a făcut dovada că prejudiciul suferit s-ar datora culpei contestatoarei.
împrejurarea că, potrivit fişei postului, aceasta era datoare să urmărească derularea contractelor cu partenerii interni nu înseamnă că avea şi obligaţia de încasare efectivă a unor sume de bani de la emitenţii cărţilor de credit şi apoi de distribuire către beneficiarii interni. Această operaţiune este în sarcina serviciului financiar al societăţii.
în aceste condiţii, producerea prejudiciului nu apare ca fiind în legătură cu munca desfăşurată de contestatoare, motiv pentru care, nefiind îndeplinite cerinţele răspunderii materiale, nu putea fi emisă decizia de imputare.
Pe de altă parte, intimata avea obligaţia de a dovedi legalitatea şi temeinicia măsurii luate.
Or, faţă de specificul litigiului se impunea, cum de altfel intimata a şi indicat prin răspunsul dat la întrebările 1 -10 din interogatoriul propus de contestatoare, efectuarea unei expertize contabile, dar nu a solicitat administrarea unei astfel de probe. Mai mult, intimata a solicitat reformularea interogatoriului propus de către contestatoare, prin eliminarea întrebărilor care constituie în fapt obiectivele detaliate ale unei expertize financiar-contabile.
Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere că prin hotărârea nr. 21 din 9.04.1996 a consiliului managerial al S.C. „O.N.T. – Carpaţi”-S.A. s-a stabilit că răspunderea pentru stabilirea cauzelor care au condus la crearea debitelor revine şefului de birou şi referenţilor care au derulat contractul. Or, fără să se menţioneze motivele pentru care ceilalţi referenţi nu au fost găsiţi răspunzători de pagubă, întreaga sumă a fost imputată contestatoarei.
în nota de lichidare a contestatoarei s-a menţionat că la data de 31.12.1993 singurul debit pe care contestatoarea îl avea faţă de societate îl constituia suma de 1.976,89 USD, ceea ce înseamnă că debitele constatate după transferarea contestatoarei s-au produs datorită modului de desfăşurare ulterioară a operaţiunilor cu cărţi de credit, dar, în acest caz, paguba nu mai are legătură cu activitatea contestatoarei.
Recursul a fost examinat şi în raport de dispoziţiile art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, dar nu au fost identificate motive de ordine publică, pe care Curtea să le fi pus în discuţia părţilor.
Pentru toate aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 Cod procedură civilă, recursul urmează să fie respins ca, nefondat. (Judecator Mihaela Tabarca)
(Secţia a IV-a civilă, decizia civilă nr. 641/1999)
