Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei. În motivarea poziţiei sale procesuale, intimatul a susţinut că răspunderea contestatoarei pentru plata sumei de 273 lei s-a stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 269 şi urm. din Codul muncii, dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia răspunderii patrimoniale în raporturile juridice de muncă. De asemenea, având în vedere dispoziţiile art. 272 alin. 1 din Codul muncii, susţine intimatul că are posibilitatea să stabilească şi să antreneze răspunderea patrimonială a contestatoarei fără a o acţiona pe aceasta în judecată, ci în mod direct, printr-un act unilateral care, în speţă, este tocmai decizia contestată. Pe fond, intimatul a susţinut că dispoziţia nr. 522/2008 a avut la bază procesul – verbal de inspecţie, act prin care s-a constatat că răspunderea pentru prejudiciul în valoare de 273 lei revine contestatoarei.
Analizând actele şi lucrările dosarului cauzei, instanţa a reţinut că salariata F.C. a fost angajată pe postul de referent cultural, conform contractului individual de muncă. Raporturile de muncă dintre părţi au încetat la data de 18.08.2008, iar prin dispoziţia nr. 522/2008 emisă de intimat contestatoarei i-a fost imputată suma de 273 lei reprezentând prejudiciu.
Potrivit disp. art. 270 alin. 1 Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu lor. Astfel, principalele modalităţi de stabilire şi recuperare a prejudiciului produs angajatorului – atât în cazul răspunderii patrimoniale cât şi a obligaţiei de restituire – sunt învoiala părţilor şi acţiunea în justiţie. În acest sens, în situaţia în care părţile nu se înţeleg, respectiv când salariatul nu recunoaşte producerea pagubei ori nu este de acord cu valoarea acesteia, singura cale aflată la îndemâna angajatorului păgubit este aceea de a sesiza instanţa competentă în vederea obligării salariatului la repararea prejudiciului.
De asemenea, potrivit disp. art. 164 alin. 1 Codul muncii, nici o reţinere din salariu nu poate fi operată în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege, iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Având în vedere aceste dispoziţii legale, s-a reţinut de către instanţă că în mod greşit intimatul a emis dispoziţia nr. 522/2008 prin care a imputat contestatoarei suma de 273 lei reprezentând prejudiciu.
Raportat tuturor considerentelor expuse mai sus, instanţa a constatat că este întemeiată contestaţia formulată de contestatoarea F.C. în contradictoriu cu intimatul şi a anulat decizia nr. 522/2008, exonerând contestatoarea de plata sumei de 273 lei stabilită prin această dispoziţie.
