Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 353 din 3 iunie 2008
Prin sentinţa civilă nr.46 din 18 ianuarie 2008, pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr.2392./99/2007, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C.D.-I. şi, în consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A.V. în contradictoriu cu acest pârât; a fost respinsă acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta M.M.B.; au fost respinse cererile de intervenţie accesorie formulate de Fundaţia „Sf.T.” şi Sindicatul Naţional „Sf.M.M.G.”.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la nr. 2392/99/2007, reclamantul A.V. a chemat în judecată pe pârâţii C.D.-I. şi M.M.B. solicitând anularea actului administrativ intitulat decizie nr.397 din 1 mai 2007, suspendarea executării actului administrativ, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată şi a sumei de 10.000 RON daune morale şi materiale.
În motivarea acţiunii s-a arătat că aprobarea pensionării sale prin decizia atacată este abuzivă şi nelegală, deoarece nu poate fi obligat să se pensioneze împotriva voinţei lui, iar concedierea poate fi dispusă doar în condiţiile prevăzute de art.61 lit. a, b, d, condiţii ce nu sunt îndeplinite în speţă.
Fundaţia „Sf.T.” din comuna C., judeţul Iaşi şi Sindicatul Naţional „Sf.M.M.G.” al Cl.M. şi al Ci.M. din cadrul B.O.R., au formulat cerere de intervenţie accesorie solicitând anularea actului administrativ intitulat decizie, suspendarea executării actului administrativ, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată şi daunelor morale şi materiale.
Instanţa a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C.D.-I. este întemeiată, deoarece între reclamantul A.V. şi pârâtul C.D.-I. nu a existat un raport juridic, reclamantul având calitatea de angajat şi pârâtul calitatea de reprezentant al M.M.B.
În consecinţă, concedierea ca modalitate de încetare a contractului individual de muncă nu poate fi decât o măsură a angajatorului. Pentru ca pârâtul C.D.-I. să aibă calitate procesuală pasivă în cauză, ar trebui să existe identitate între persoana acestuia şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
Ori, raportul juridic dedus judecăţii se referă la contractul de muncă al reclamantului, contract în care pârâtul nu este parte în mod direct, acesta având doar calitatea de reprezentant al M.M.B.
Ca atare, a fost respinsă acţiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâtul C.D.-I. pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că prin decizia nr.397/2007 emisă de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, s-a dispus concedierea reclamantului A.V. pentru motive ce ţin de persoana salariatului, în conformitate cu art.61 lit.e) din Codul muncii, completată prin O.U.G. nr.65/2005 şi O.U.G. nr.55/2006 începând cu data de 1 mai 2007.
S-a reţinut în decizie că A.V. a împlinit vârsta de şi stagiu de cotizare, iar acesta a refuzat să înainteze cerere de pensionare, deşi i s-a adus la cunoştinţă acest lucru.
Reclamantul A.V. nu a semnat contractul de muncă cu Arhiepiscopia Iaşilor, dar din carnetul de muncă rezultă că a fost angajat prin transfer la Parohia Ţ., la data de 1 noiembrie 1983, în funcţia de preot paroh, iar la coloana 8, privind denumirea unităţii, numărul şi data actului pe baza căruia se face înscrierea este menţionat: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, T = 10493/983.
Potrivit dispoziţiilor art. 61 lit. e din Codul muncii, angajatorul poate dispune concedierea, pentru motive care ţin de persoana salariatului, în cazul în care salariatul îndeplineşte condiţiile de vârstă standard şi stagiu de cotizare şi nu a solicitat pensionarea în condiţiile legii.
Codul muncii (art. 62) prevede obligaţia angajatorului de a emite decizia de concediere în termen de 30 zile calendaristice în cazul concedierii ce intervine pentru unul dintre motivele prevăzute de art. 61 lit. b-d, neimpunând astfel de obligaţii în cazul concedierii prevăzută de art.61 lit. e.
Reclamantul a susţinut că nu a îndeplinit încă vârsta de 65 ani. Potrivit dispoziţiilor art. 41 (2) din Legea nr. 19/2000, atingerea vârstei standard de pensionare se realizează în termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a legii.
Raportat la dispoziţiile anexei 9 din Ordinul nr.340/2001, reclamantul îndeplineşte condiţia privind vârsta pentru acordarea pensiei pentru depusă şi limită de vârstă începând cu decembrie 2004.
Ulterior emiterii deciziei, reclamantul a formulat cerere pentru înscrierea la pensie, cerere înregistrată la Casa Judeţeană de Pensii Iaşi sub nr. 35191 din 6 iunie 2007.
Din procesul-verbal de constituire a Sindicatului Naţional „Sf.M.M.G.” al Cl.M. şi al Ci.M. din cadrul B.O.R., încheiat la 15 ianuarie 2007, rezultă că reclamantul a fost ales prim-vicepreşedinte al sindicatului. Dar înregistrarea în registrul Judecătoriei Hîrlău a Sindicatului Naţional „Sf.M.M.G.” al Cl.M. şi al Ci.M. din cadrul B.O.R. s-a dispus prin sentinţa civilă nr. 424 din 5 iunie 2007, ulterior emiterii deciziei contestate nr. 377 din 1 mai 2007.
Din actele dosarului nu rezultă că la data emiterii deciziei nr. 377 reprezentanţii M.M.B. cunoşteau faptul că reclamantul exercita o funcţie eligibilă într-un organism sindical.
În răspunsul înregistrat la M.M.B. la nr. 4045 din 30 aprilie 2007, cu adresa nr. 3455 din 5 aprilie 2007, reclamantul nu a comunicat faptul alegerii sale în funcţia de prim-vicepreşedinte al sindicatului.
Pentru considerentele arătate, instanţa de fond a respins acţiunea şi cererile de intervenţie accesorie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Susţine recurentul că în mod nelegal s-a dispus prin decizia menţionată pensionarea sa, deoarece nu poate fi obligat să se pensioneze împotriva voinţei sale.
De asemenea, mai susţine că decizia nu a fost emisă cu respectarea prevederilor legale, fiind lovită de nulitate, conform art.268 Codul muncii, iar pe de altă parte, nu se regăseşte în nici unul din cazurile stipulate de art.61 lit. a, b, d Codul muncii, în care putea interveni concedierea sa.
Mai mult, arată recurentul, dispoziţiile de dreptul muncii sunt valabile doar pentru instituţiile laice, pentru preoţii de mir fiind aplicabile prevederile Legii 233/1949 (art.90).
Se mai arată în susţinerea recursului că, potrivit art.10 şi 12 din Codul muncii, angajatorul său nu este M.M.B., ci Parohia Ţ. (persoană juridică de drept public), conform art.186 din Legea 233/1949), cu care are încheiat contract de muncă.
Pe de altă parte, conform art.60 lit. b din Codul muncii, Mitropolia nu putea dispune concedierea sa, deoarece exercită o funcţie eligibilă în cadrul Sindicatului Naţional „Sf.M.M.G.” al B.O.R.
Consideră recurentul că este greşit şi nelegal ca instanţa de judecată să se pronunţe de două ori asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, prin încheiere de şedinţă şi la fond.
Ca urmare, a solicitat admiterea recursului şi a contestaţiei formulate, cu consecinţa reintegrării sale în muncă.
În drept, motivele de recurs se încadrează în prevederile art.304 pct.3, 7, 9 C.pr.civ..
Intimata M.M.B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.
Intimatul Sindicatul Naţional „Sf.M.M.G.”, prin întâmpinare, a solicitat admiterea recursului reclamantului.
În recurs a fost depusă, ca act nou, sentinţa civilă nr.4 din 7 ianuarie 2002 a Tribunalului Iaşi.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea de apel a constatat că recursul este nefondat.
Astfel, reclamantul a fost numit preot paroh la Parohia Ţ. prin decizia nr.71/10493 din anul 1983 emisă de M.M.S. (actuală M.M.B.), în baza art.120 şi urm. din Decretul 233/1949.
Ca atare, încetarea raporturilor de muncă s-a făcut tot prin decizie emisă de M.M.B., în conformitate cu prevederile art.90 din Legea 233/1949, mitropolitul având şi funcţia de arhiepiscop.
Potrivit Decretului nr. 233/1949, parohia, deşi este persoană juridică de drept public, nu are atribuţia numirii/revocării din funcţie a preoţilor parohi.
Este irelevantă împrejurarea că reclamantul nu a încheiat un contract de muncă cu M.M.B. De altfel, nici cu Parohia Ţ. nu există încheiat un contract de muncă.
Articolul 295 alin.2 Codul muncii dispune: „Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective”.
Or, nici Decretul nr. 233/1949, nici Legea nr.489/2006 (care abrogă Decretul nr. 233/1949), nu conţin reglementări care să excludă aplicarea dispoziţiilor Codului muncii în această situaţie, chiar dacă preoţii sunt numiţi şi nu există obligativitatea încheierii unui contract de muncă.
Mai mult, potrivit art.24 alin.1 din Legea nr. 489/2006, salariaţii şi asiguraţii ale căror case de pensii sunt integrate în sistemul asigurărilor sociale de stat vor fi supuşi prevederilor legislaţiei privind asigurările sociale de stat.
B.O.R. este integrată în sistemul asigurărilor sociale de stat, astfel încât preoţii sunt supuşi Legii nr. 19/2000 în ceea ce priveşte pensionarea.
În atare condiţii, corect a reţinut prima instanţă că, raportat dispoziţiilor art.41 alin.2 din Legea nr. 19/2000 şi Anexa 9 din Ordinul nr. 340/2001, reclamantul îndeplinea condiţiile de pensionare în decembrie 2004.
Cum aplicarea dispoziţiilor art.61 lit.e) din Codul muncii (potrivit cărora angajatorul poate dispune concedierea în cazul în care salariatul îndeplineşte condiţiile de vârstă standard şi stagiu de cotizare şi nu a solicitat pensionarea în condiţiile legii) nu este incompatibilă cu specificul raporturilor dintre reclamant şi pârâta-intimată M.M.B., în mod corect a reţinut instanţa de fond legalitatea deciziei nr.397/2007 prin care s-a dispus concedierea.
Dispoziţiile art.62 din Codul muncii impun obligaţia emiterii deciziei de concediere în 30 zile calendaristice de la data constatării cauzei concedierii doar pentru motivele prevăzute la art.61 lit. b-d, nu şi pentru cel prevăzut de art.61 lit. E, reţinut în prezenta cauză.
De asemenea, dispoziţiile art.268 din Codul muncii sancţionează cu nulitatea deciziile de sancţionare fără includerea menţiunilor obligatorii, însă doar în situaţia concedierii pentru motivul prevăzut de art.61 lit. a din Codul muncii (conform art.62 alin.11 Codul muncii).
Cât priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art.60 lit. h din Codul muncii, corect a reţinut prima instanţă că, la data emiterii deciziei – 1 mai 2007, Sindicatul Naţional „Sf.M.M.G.” nu dobândise personalitate juridică (acesta fiind înregistrat în registrul Judecătoriei Hîrlău prin sentinţa civilă 424 din 5 iunie 2007), iar prin adresa nr.4045 din 30 aprilie 2007 înaintată Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, reclamantul nu a adus la cunoştinţă împrejurarea alegerii sale în funcţia de prim vicepreşedinte al sindicatului.
În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la pronunţarea instanţei de două ori asupra excepţiilor invocate, Curtea de Apel constată că, din oficiu, s-a invocat la termenul din 10 octombrie 2007 lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului C.D.-I., discutarea acestei excepţii fiind prorogată până la 16 ianuarie 2008, când s-a dezbătut şi fondul cauzei.
Prin încheierea de şedinţă din 24 octombrie 2007 a fost respinsă excepţia necompetenţei materiale a instanţei invocată de reprezentantul M.M.B.
Ca atare, instanţa s-a pronunţat prin hotărâri (în sensul art.255 alin.1, 2 C.pr.civ.) diferite asupra a două excepţii diferite: una de procedură şi una de fond.
Raportat tuturor considerentelor expuse, Curtea de Apel a respins ca nefondat recursul reclamantului, conform art.312 C.pr.civ., şi a menţinut sentinţa atacată ca fiind temeinică şi legală.
