Decizie de sancţionare. Conţinut. Neconcordanţă între temeiul de fapt şi temeiul de drept. Consecinţe.
În temeiul art.268 al.2 lit.a, b şi d, decizia de sancţionare trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii absolute, descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat şi temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică. Între aceste trei elemente trebuie să existe o concordanţă deplină. În situaţia în care precizarea prevederilor din regulament şi indicarea temeiului de drept relevă o altă faptă decât cea cuprinsă în descrierea faptei”, ce nu a fost săvârşită de contestator, iar pentru fapta descrisă nu au fost indicate elementele prev.de art.268 al.2 lit.b şi d, decizia de sancţionare este lovită de nulitate.Secţia civilă – decizia civilă nr.1441/9 decembrie 2004Prin sentinţa civilă nr.957/2003, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, în dosar nr.4676/2003, a fost admisă contestaţia formulată de contestatorul D.A. împotriva deciziei nr.1214/2003 emisă de intimata S.C.”SR”S.R.L.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că decizia nr.1214/2003 prin care intimata a dispus sancţionarea contestatorului cu diminuarea salariului cu 10% pe perioada unei luni este nelegală deoarece temeiul juridic reţinut în decizia de concediere, art.17 al.2 din contractul colectiv de muncă, este incompatibil cu starea de fapt descrisă în motivarea acesteia.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs intimata în contestaţie.
Recurenta a invocat nelegalitatea hotărârii instanţei de fond susţinând că aceasta a apreciat greşit existenţa unei neconcordanţe între starea de fapt reţinută în decizia de sancţionare şi temeiul de drept invocat.
Deliberând asupra recursului, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art.268 al.2 Codul muncii decizia de sancţionare trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, printre alte elemente: descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat, temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică. Aceste elemente reprezintă descrierea stării de fapt şi de drept are au condus la aplicarea sancţiunii disciplinare. Raportat la ele angajatul trebuie să îşi organizeze apărarea iar instanţa să verifice legalitatea şi temeinicia măsurii luate. Între aceste elemente trebuie să existe o corelare logică.
În speţă intimata în contestaţie a reţinut că fapta săvârşită de contestator este aceea de a fi refuzat în mod nejustificat să semneze modulul cursului de formare profesională. Unitatea însă nu a reţinut în cuprinsul deciziei de desfacere a contractului de muncă faptul că acest refuz ar constitui în sine o abatere disciplinară şi nici nu l-a sancţionat pentru această faptă pe contestator – în cuprinsul deciziei nu se face niciunde vorbire despre caracterul de abatere disciplinară a refuzului de a semna modulul” şi nici nu se indică vreun temei de drept pentru sancţionarea acestui refuz.
Unitatea a reţinut în sarcina contestatorului ca abaterea disciplinară fapta prevăzută de art.17 al.2 din contractul colectiv de muncă, respectiv fapta de a împiedica altă persoană să-şi exercite atribuţiile de serviciu.
În mod corect instanţa de fond a arătat că refuzul de a semna modulul de formare profesională nu reprezintă o acţiune ce să poată fi circumscrisă abaterii disciplinare care constă în împiedicarea altei persoane să-şi exercite atribuţiile de serviciu.
Faptul că, în virtutea atribuţiilor de serviciu, persoanele cu funcţii de conducere de la locul de muncă al contestatorului s-au implicat în rezolvarea situaţiei create de refuzul acestuia de a semna nu poate semnifica împiedicarea acestora de a-şi exercita atribuţiile de serviciu. În măsura în care rezolvarea problemei ivite reprezenta o atribuţie de serviciu, aceste persoane nu au făcut decât să-şi exercite prerogativele impuse de regulament iar dacă implicarea lor nu era permisă de normele unităţii în nici un caz nu este culpabil contestatorul care, potrivit probaţiunii administrate, nu le-a solicitat prezenţa.
Întrucât contestatorul nu a săvârşit nici o faptă prin care să fi împiedicat o altă persoană să-şi exercite atribuţiile de serviciu şi unitatea nu a indicat nici un temei de drept care să califice fapta acestuia de a refuza să semneze modulul de perfecţionare profesională” drept abatere disciplinară în mod corect instanţa de fond a dispus anularea deciziei de sancţionare.
