C. muncii, art. 268 alin. (2) lit. a), c)
Decizia de sancţionare disciplinară trebuie să cuprindă elementele enumerate de dispoziţiile art. 268 alin. (2) lit. a) şi c) din Codul Muncii, respectiv descrierea faptei şi motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute de art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea disciplinară prealabilă. Lipsa unuia dintre ele atrage nulitatea absolută a măsurii dispuse de către angajator.
Pentru a fi îndeplinită cerinţa de la art. 268 alin. (2) lit. a) din Codul muncii, în decizie trebuie descrisă în concret şi amănunţit fapta pentru care reclamantul a fost sancţionat disciplinar, iar nu generic. Descrierea detaliată a faptei, care constituie abatere disciplinară, este necesară pentru ca instanţa de judecată să poată aprecia în concret, circumstanţiat şi riguros asupra legalităţii măsurii de sancţionare, apreciere care nu se poate realiza în absenţa unei astfel de descrieri.
Potrivit art. 268 alin. (2) lit. c) Codul Muncii, chiar dacă apărările salariatului ar consta doar în negarea faptelor ce i se impută, decizia de sancţionare trebuie să cuprindă menţiunea că angajatul neagă săvârşirea faptelor reţinute de comisia de cercetare ca fiind abateri disciplinare, fără a argumenta această negare şi fără a propune probe în apărarea sa.
Curtea de Apel Timişoara,
Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 1152 din 16 iulie 2009
Prin sentinţa civilă nr. 293/16.02.2009, Tribunalul Arad a admis excepţia nulităţii deciziei de concediere nr. 31394/31.10.2008, pentru neîndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 68 alin. (2) lit. a) şi lit. c) din Codul Muncii, a admis acţiunea reclamantului S.D., a anulat decizia de concediere nr. 31394/31.10.2008, emisă de către pârâta S.C. „D.P.R.” S.R.L. Sânnicolaul-Mare, a dispus reintegrarea reclamantului în postul deţinut anterior concedierii şi a obligat pârâta să plătească reclamantului drepturile salariale ce i se cuveneau cu începere de la data desfacerii contractului individual de muncă până la reîncadrarea efectivă, precum şi la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a apreciat întemeiată parţial excepţia nulităţii absolute a deciziei de concediere pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 268 alin. 2 literele a, c şi f din Codul Muncii, în condiţiile în care, în cuprinsul deciziei de concediere, pârâta face trimitere la referatul de abateri nr. 31381/31.10.2008, fără a descrie fapta ce a constituit abatere disciplinară. Descrierea faptei nu se regăseşte nici în referatul de cercetare disciplinară, ceea ce contravine art. 268 alin. (2) lit. a) Codul Muncii.
În decizia contestată, pârâta nu a evidenţiat motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de reclamant în timpul cercetării disciplinare, concretizate în procesul verbal nr. 31381/31.10. 2008, încălcându-se astfel prevederile art. 268 alin. (2) lit. c) din Codul Muncii.
Prima instanţă a apreciat că dispoziţiile art. 268 alin. (2) lit. f) din Codul Muncii nu au fost încălcate de către pârâtă, deoarece în decizie a fost indicat tribunalul de reşedinţă al reclanantului, care este unul singur şi identificabil, dovadă că reclamantul a introdus acţiunea la instanţa competentă.
Totodată, a considerat că onorariul avocaţial este prea mare în raport cu depusă de către avocat şi a redus onorariul avocaţial de la 1500 lei la 500 lei.
În termen legal, împotriva sentinţei civile menţionate, au declarat recurs reclamantul şi pârâta, recursuri înregistrate la Curtea de Apel Timişoara sub nr. 5010/108/2008.
Pârâta a declarat recurs, în termen legal, împotriva sentinţei civile nr. 293/16.02.2009 a Tribunalului Arad, solicitând modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul respingerii acţiunii, cu cheltuieli de judecată.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 3041 raportate la cele ale art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
În motivarea cererii de recurs se arată că în mod greşit instanţa de fond a soluţionat cauza pe excepţia nulităţii, deoarece decizia de sancţionare menţionează faptele săvârşite, abaterile constând în nerespectarea repetată a procedurilor de lucru şi calitate. Tribunalul Suprem, prin deciziile nr. 1157/1964 şi 122/1969, a apreciat că decizia este valabilă dacă nu detaliază faptele imputate, ci le indică cu destulă claritate pentru a cunoaşte temeiurile măsurii luate.
Cu privire la fondul litigiului, se susţine că gravitatea faptei, care reprezintă abatere disciplinară, este foarte mare, deoarece este vorba de o acţiune repetată. În cursul cercetării disciplinare, reclamantul nu a înţeles să se apere şi să explice motivul săvârşirii faptelor de neîndeplinire a procedurilor de lucru şi de calitate. Astfel, aplicarea măsurii celei mai aspre a fost luată atât datorită gravităţii faptei, cât şi indiferenţei cu care reclamantul a continuat să trateze importanţa acţiunilor sale.
Prin recursul declarat, în termen legal, reclamantul a solicitat modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul obligării pârâtei la plata integrală a cheltuielilor de judecată.
Reclamantul învederează instanţei că, deşi acţiunea a fost admisă în totalitate, în mod nelegal pârâta a fost obligată la cheltuieli de judecată parţiale. Reducând onorariul de avocat, prima instanţă nu a motivat care au fost considerentele pentru care a procedat astfel, iar soluţionarea cauzei pe excepţie nu diminuează volumul mare de muncă al avocatului, care a avut în vedere inclusiv apărările de fond în momentul formulării acţiunii. Pe de altă parte, suportarea cheltuielilor de către reclamant a fost un efort, în condiţiile în care şi soţiei lui i-a fost desfăcut contractul de muncă.
Pârâta a depus întâmpinare la recursul reclamantului, prin care solicită respingerea acestuia ca neîntemeiat, raportat la situaţia de fapt existentă, învederată atât în faţa instanţei de fond, cât şi în cuprinsul recursului.
Reclamantul a depus întâmpinare la recursul pârâtei, arătând că instanţa de fond a soluţionat în mod corect cauza pe excepţia nulităţii, deoarece din decizie nu rezultă fapta care constituie abatere disciplinară şi nu este suficient să se indice prevederile din regulament care ar fi fost încălcate. Descrierea generală a faptei nu permite verificarea acesteia. Pe de altă parte, în cuprinsul deciziei de sancţionare nu se face referire nici la eventualele apărări, nici la motivul pentru care ar fi fost înlăturate acestea, deşi toate elementele prevăzute de art. 268 din Codul Muncii trebuie să se regăsească în mod obligatoriu în conţinutul deciziei de concediere şi nu în alte acte întocmite de angajator anterior sau ulterior aplicării sancţiunii disciplinare.
În ceea ce priveşte fondul cauzei susţine că nu a săvârşit nici o abatere disciplinară, întrucât a îndeplinit atribuţiile în baza unui plan de lucru, pe care i l-a predat angajatorul şi pe care l-a respectat în totalitate.
Pârâta a depus, la dosar, concluzii scrise, prin care a solicitat admiterea recursului declarat de ea, modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii, precum şi respingerea recursului declarat de către reclamant, arătând că reclamantul, în îndeplinirea atribuţiilor specifice postului, a săvârşit o abatere disciplinară gravă, motiv pentru care atitudinea sa a fost sancţionată, în urma procedurii de cercetare disciplinară, cu desfacerea contractului individual de muncă, pentru motive disciplinare. Aplicarea sancţiunii celei mai dure s-a dispus nu numai datorită efectelor negative foarte grave pe care societatea le-a suferit, ci mai ales datorită caracterului repetat al abaterilor de la normele de calitate şi de lucru. Se susţine că reclamantul a continuat să trateze cu indiferenţă importanţa acţiunilor sale, dând dovadă de dezinteres total faţă de importanţa procedurii de cercetare disciplinară şi faţă de gravitatea faptelor săvârşite. Datorită abaterii săvârşite, o serie de salariaţi au fost puşi în situaţia imposibilităţii desfăşurării activităţii.
A mai învederat instanţei că reclamantul nu a contestat, cu ocazia cercetării, săvârşirea abaterii disciplinare, că a respectat toate normele legale imperative referitoare la efectuarea cercetării disciplinare prealabile, precum şi cele referitoare la procedura aplicării unei sancţiuni disciplinare, fiind respectate dispoziţiile art. 268 lit. a) şi c) din Codul Muncii. Existând abaterea disciplinară nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând recursul pârâtei, prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 Cod de procedură civilă, Curtea a apreciat recursul acesteia neîntemeiat, pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.
În mod corect prima instanţă a soluţionat cauza pe excepţia nulităţii absolute a deciziei de concediere, motivat de faptul că, sub aspect formal, aceasta nesocoteşte dispoziţiile art. 268 alin. (2) lit. a) şi c) din Codul Muncii.
Pentru a fi legală, este necesar ca decizia de sancţionare să cuprindă toate elementele enumerate de dispoziţiile art. 268 alin. (2) Codul Muncii. Lipsa unuia dintre ele atrage nulitatea absolută a măsurii dispuse de către angajator.
Privind menţiunea de la litera a, în decizie trebuie descrisă în concret fapta pentru care reclamantul a fost sancţionat. Descrierea detaliată a faptei este necesară pentru a se aprecia în concret, circumstanţiat şi riguros asupra legalităţii măsurii de sancţionare, apreciere care nu se poate realiza în absenţa unei astfel de descrieri.
Formularea „nerespectarea repetată a procedurilor de lucru şi de calitate” nu este de natură a preciza în ce a constat această nerespectare şi în ce mod au fost încălcate dispoziţiile art. 5.1 lit. g) din Regulamentul de ordine interioară al unităţii, astfel încât nu se poate verifica existenţa unei abateri disciplinare.
Nici cerinţele art. 268 alin. (2) lit. c) Codul Muncii nu sunt îndeplinite în speţă. Chiar dacă apărările salariatului ar consta doar în negarea faptelor ce i se impută, decizia de sancţionare trebuie să cuprindă menţiunea că angajatul neagă săvârşirea faptelor reţinute de comisia de cercetare ca fiind abateri disciplinare, fără a argumenta această negare şi fără a propune probe în apărarea sa.
Faţă de cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Curtea a respins recursul pârâtei ca neîntemeiat.
Examinând recursul declarat de către reclamant prin prisma motivelor invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 C.proc.civ., Curtea a apreciat recursul întemeiat şi l-a admis pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În mod greşit instanţa de fond a dispus reducerea onorariului avocaţial cu motivarea că este prea mare în raport cu munca depusă de avocat.
Conform art. 274 alin. (3) C.proc.civ., „judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori va constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.
Aceste condiţii pentru reducerea onorariului avocaţial nu sunt îndeplinite în speţă, în condiţiile în care: acţiunea a fost motivată atât pe excepţia nelegalităţii, cât şi pe aspecte de netemeinicie; avocatul a formulat răspuns la întâmpinare, la care a anexat şi extras din practica judiciară; cauza a avut mai multe termene de judecată, la care reprezentantul reclamantului s-a prezentat şi a combătut verbal apărările pârâtei. Astfel, volumul de activitate al avocatului justifică onorariul perceput, onorariu care a şi fost achitat în totalitate de către reclamant.
Faţă de cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Curtea a admis recursul reclamantului şi a modificat în parte sentinţa recurată, în sensul obligării pârâtei la plata integrală a onorariului avocaţial, în cuantum de 1500 lei, şi a menţinut în rest dispoziţiile hotărârii atacate.
