Anularea deciziei şi reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior
Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 984 din 27 octombrie 2014
Prin sentinţa civilă nr. 935 din 26 iunie 2014 pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. …/100/2013 s-a admis contestaţia formulată de contestatorul S.V. împotriva intimaţilor Direcţia Silvică Maramureş şi Ocolul silvic F. şi în consecinţă, s-a constat nulitatea deciziei de concediere nr.25N/25.06.2013 şi s-a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior, respectiv postul de muncitor direct productiv la Ocolul silvic F.; intimatele au fost obligate la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate precum şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul de la data desfacerii contractului individual de muncă şi până la reintegrarea efectivă; pârâta a fost obligată la plata sumei de 800 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a avut în vedere că prin dispoziţia nr.25N/25.06.2013 emisă de intimată s-a reţinut că prin absentarea nemotivată de la locul de muncă a contestatorului acesta a săvârşit o abatere disciplinară raportat la dispoziţiile art.61 lit. a) Codul muncii nu a realizat sarcinile de serviciu ce decurg din fişa postului cap.II, al.3, 5, 13, 17, 24.
Reţinând că potrivit art.1 din dispoziţie s-a stabilit că „începând cu 25.06.2013 încetează Contractul Individual de Muncă conform Contractului Individual de Muncă pe
2012-2013 şi art.55 lit.c) Codul muncii „ ca urmarea voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, în cazurile şi în condiţiile limitative prevăzute de lege”, instanţa a constatat că dispoziţia susmenţionată este lovită de nulitate absolută întrucât sunt ignorate dispoziţiile imperative ale art.252 al.2 Codul muncii, conform cărora „ Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:
a)descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
b)precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat;
c)motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute de art.251 alin.(3), nu a fost efectuată cercetarea;
d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică;
e)termenul în care sancţiunea poate fi contestată;
f)instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.
În analiza îndeplinirii cerinţelor textului susmenţionat instanţa a reţinut că referitor la menţiunea de la lit. a), decizia trebuie să cuprindă descrierea detaliată a faptei pentru care a fost sancţionat salariatul, lipsa menţiunii neputând fi suplinită prin faptul că a fost menţionată în referatul de cercetare prealabilă, cu atât mai mult cu cât acest referat nu a fost comunicat reclamantului odată cu decizia de sancţionare.
S-a reţinut că în dispozitivul deciziei nu a apărut descrierea abaterii disciplinare.
În privinţa menţiunii prevăzută la pct. b), s-a arătat că nu s-a precizat nici prevederile din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau prevederea din contractul colectiv de muncă încălcate de contestator.
În privinţa susţinerilor pârâtei că s-a indicat temeiul de drept al desfacerii contractului de muncă, s-a arătat că în decizie la art.1 s-a indicat ca şi temei de drept art.55 lit. c care reglementează modalităţile de încetare a contractului de muncă „ca urmare a voinţei unilaterale a uneia din părţi, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege”, fără a indica textul de lege corespunzător, şi fără a fi precizat în concret în ce constau abaterile repetate săvârşite şi care sunt sarcinile de serviciu încălcate.
Sub acest ultim aspect s-a reţinut că deşi prin întâmpinare, intimata a susţinut că a indicat abaterea disciplinară constând în aceea că, contestatorul a lipsit nemotivat de la serviciu şi nu şi-a realizat sarcinile de serviciu, însă concret nu s-a arătat în ce date a lipsit nemotivat şi în ce constau nerealizările sarcinilor de serviciu, aceste precizări fiind făcute doar prin întâmpinare.
Relativ la lipsa menţiunii de la lit. c), respectiv motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat, instanţa a reţinut că nu poate fi acoperită prin faptul că decizia de încetare a contractului de muncă cuprinde descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară, faptă ce a fost adusă la cunoştinţa celui sancţionat odată cu cercetarea prealabilă a faptei. În concret s-a reţinut că, decizia nu a cuprins apărările reclamantului şi nici motivele pentru care au fost înlăturate aceste apărări.
În privinţa temeiului de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară s-a aplicat, s-a reţinut că acesta nu a fost indicat, ci doar generic, în sensul că s-a precizat că conform Codului muncii art.55 lit. c” ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, în cazurile şi în condiţiile limitative prevăzute de lege”, fără însă a se indica temeiul de drept al sancţiunii disciplinare care a dus la dispoziţia de încetare a contractului de muncă.
Instanţa a mia reţinut că nici cu privire la instanţa competentă la care se poate face contestaţia împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă, dispoziţia legală nu a fost respectată, intimata neindicând instanţa competentă.
Reţinând că normele referitoare la forma şi conţinutul deciziei de sancţionare sunt norme juridice imperative, încălcarea lor fiind sancţionată cu nulitate absolută, instanţa a apreciat că decizia de sancţionare are un caracter formal, lipsa menţiunilor obligatorii pe care decizia trebuie să le cuprindă neputând fi complinită prin alte înscrisuri administrate în acest sens.
În susţinerea concluziei, instanţa a invocat statuările care a reţinut în Decizia nr.319/29.03.2007 că „aplicarea sancţiunilor disciplinare şi, în mod special, încetarea raportului de muncă din voinţa unilaterală a angajatorului sunt permise cu respectarea unor condiţii de fond şi de formă riguros reglementate de legislaţia muncii, în scopul prevenirii eventualelor conduite abuzive ale angajatorului. Menţiunile şi precizările pe care în mod obligatoriu trebuie să le conţină decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare au rolul, în primul rând, de a-l informa concret şi complet pe salariat cu privire la faptele, motivele şi temeiurile de drept pentru care i se aplică sancţiunea, inclusiv cu privire la căile de atac şi termenele în care are dreptul să constate temeinicia şi legalitatea măsurilor dispuse din voinţa unilaterală a angajatorului.”
În considerarea celor de mai sus, instanţa în temeiul art.252 al.2 Codul muncii, art.80
Codul muncii, instanţa a admis contestaţia conform dispozitivului.
Potrivit art.453 Cod procedură civilă, a obligat intimata să plătească contestatorului suma de 800 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorar avocat.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel intimata DIRECŢIA SILVICA MARAMUREŞ solicitând admiteţi apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, ca
nefondata şi neîntemeiată, în sensul respingerii contestaţiei.
În motivarea apelului, pârâta a arătat reiterat susţinerile făcute în faţa primei instanţe, arătând că încetarea disciplinară a contractului individual de muncă a reclamantului a avut în vedere propunerea comisiei de anchetă administrativă nr. 2364/25.06.2013, prin care, după studierea probelor şi audierea reclamantului, s-a constatat că reclamantul s-a făcut vinovat de neîndeplinirea sarcinilor de serviciu şi lipsa nemotivată de la serviciu a reclamantului.
În susţinerile apelului s-a arătat că, contrar celor reţinute de prima instanţă, cu privire la lipsa din dispozitivul deciziei a descrierii abaterii disciplinare, din cuprinsul deciziei rezultă că reclamantul a absentat nemotivat de la locul de muncă, acolo unde s-a dispus să-si desfăşoare activitatea, respectiv la lucrările de inventariere şi marcarea arborilor în vederea punerii lor în valoare.
Dezvoltând critica s-a arătat că faptul că reclamantul a lipsit nemotivat de la serviciu, a fost confirmat de către însăşi reclamant, aşa cum a rezultat din declaraţia scrisă, dată la data de 25.06.2013, unde reclamantul a recunoscut în faţa comisiei de anchetă administrativă că, într-adevăr, a lipsit de la serviciu în zilele de 20.06.2013 şi 21.06.2013, doar ca motivele invocate de acesta sunt lipsite de argumente, pentru a putea fi considerată o justificare serioasă.
În ce priveşte lipsa menţiunilor din decizia atacata a motivelor pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat, pârâta a apreciat că având în vedere faptul că, prin declaraţia scrisă din data de 25.06.2013, reclamantul a recunoscut în faţa comisiei de anchetă administrativă că a lipsit de la serviciu în zilele de 20.06.2013 şi 21.06.2013, nu mai era cazul de a se face referire la apărările lui şi motivele pentru care au fost înlăturate aceste apărări.
A concluzionat pârâta, în cadrul susţinerilor din apel că decizia atacată a fost motivată în fapt şi în drept, astfel că reţinerile primei instanţe sub acest aspect sunt neîntemeiate.
Pentru susţinerea apelului şi a concluziei arătate, pârâta a arătat că, potrivit doctrinei şi jurisprudenţei, orice încălcare cu vinovăţie a obligaţiilor de muncă, este calificată de lege ca abatere disciplinară şi sancţionată ca atare, rezultând că aceasta este socotită ca având urmări dăunătoare pentru buna desfăşurare a raporturilor de muncă, inclusiv pentru buna funcţionare a unităţii, cum este şi în cazul de faţă.
În aceeaşi ordine de idei, s-a mai arătat că faptele imputate reclamantului au fost săvârşite atât în calitate de pădurar cât şi în calitate de muncitor direct productiv, deoarece, aşa cum a rezultat din Decizia nr. 120N/21.06.2013, prima absenţă nemotivată de la serviciu a fost săvârşită în calitate de pădurar, respectiv 20.06.2013, această calitate încetându-i abia cu data de 21.06.2013. Când a lipsit pentru a doua oară, respectiv pe data de 21.06.2013, reclamantul îşi recăpătase calitatea de muncitor. Gravitatea faptei este dată de lipsa nemotivată două zile consecutiv de la serviciu şi nerealizarea sarcinilor de serviciu stabilite pentru reclamant.
Pârâta a mai criticat hotărârea atacată şi prin prisma faptului ca, deşi, reclamantul şi-a precizat cererea de chemare în judecată, în sensul că nu a mai înţeles să solicite reîncadrarea pe postul deţinut anterior, instanţa a omis să aibă în vedere cererea precizata şi a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior, respectiv postul de muncitor direct productiv la Ocolul silvic F., acordând ceea ce nu s-a cerut.
Reclamantul S.V. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului şi păstrarea sentinţei atacate ca legală şi temeinică şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea întâmpinării, reclamantul a arătat că, critica pârâtei privind hotărârea instanţei de fond, este nefondată întrucât, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii deciziei de sancţionare reţinută de instanţa de fond pârâta a ignorat dispoziţiile imperative ale art.252 alin.(2) din Codul muncii-Legea nr.53/2003.
În acest sens a arătat că în mod legal şi temeinic a reţinut instanţa de fond că decizia de desfacere a contractului de muncă pentru a fi legală trebuie să cuprindă toate elementele prevăzute de art.252 alin.(2) Codul muncii, lipsa unuia dintre elemente atrăgând nulitatea absolută a măsurii dispuse prin decizie.
Analizând, punctual, criticile aduse prin apel a arătat următoarele:
– referitor la menţiunea de la lit. a, decizia trebuia să cuprindă descrierea detailată a faptei pentru care a fost sancţionat, lipsa menţiunii nu poate fi suplinită prin faptul că a fost menţionată în referatul de cercetare prealabilă, cu atât mai mult cât acest referat nu a fost comunicat reclamantului o dată cu decizia de sancţionare.
În privinţa acestei critici s-a mai arătat că la articolul 1 al deciziei s-a dispus încetarea contractului de muncă ” conform prevederilor Contractului Colectiv de Muncă în vigoare pentru anul 2012/2013 şi ale Codului Muncii art.55 lit. c “ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, în cazurile şi în condiţiile limitative prevăzute de lege “
– în privinţa criticii referitoare la lipsa menţiunii impusă de art.252 alin.(2) lit. b, în sensul că nu s-a precizat prevederile din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau prevederea din contractul colectiv de muncă încălcate de către reclamant s-a arătat că susţinerea din decizie că se indică ca şi temei de drept art.55 lit. c din Codul muncii, text care face parte din Capitolul V. încetarea contractului individual de muncă – Modalităţi de încetare – lit. c “ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege,” nu este întemeiată, întrucât acest temei de drept enumera cazurile de încetare a contractului individual de muncă, fără însă a se reglementa în concret în ce constau abaterile repetate săvârşite şi care sunt sarcinile de serviciu încălcate.
S-a arătat că atât prin apel şi prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond a susţinut că a indicat abaterea disciplinară, respectiv că reclamantul a lipsit nemotivat de la serviciu şi nu si-a realizat sarcinile de serviciu. Faptul că, în concret, nu s-a precizat în ce date a lipsit reclamantul nemotivat, respectiv în ce constau nerealizările din sarcinile de serviciu a arătat că aceasta nu se face prin decizie, precizarea făcându-se prin întâmpinare şi nu prin decizie aşa cum ar fi trebuit conform prevederilor art.252 alin.(2) Codul muncii.
În ce priveşte lipsa menţiunii de la lit. c al art.252 respectiv motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat, s-a arătat că nu poate fi acoperită prin faptul că decizia de încetare a contractului de muncă cuprinde descrierea faptei ce constituie abaterea disciplinară, faptă ce a fost adusă la cunoştinţa celui sancţionat odată cu cercetarea prealabilă a faptei.
S-a mai arătat în susţinerea apărărilor că numai prin indicarea în decizia de sancţionare(de încetare a contractului de muncă) a motivelor pentru care s-au înlăturat apărările formulate de salariatul-reclamant se asigură în mod efectiv şi real dreptul lui la apărare, împrejurare ce nu se regăseşte în cauză.
Cu privire la temeiul de drept s-a arătat că a fost indicat doar generic conform Codului muncii art.55 lit. c, dar nu s-a indicat temeiul de drept al sancţiunii disciplinare care a dus la dispoziţia de încetare a contractului de muncă.
De asemenea, s-a arătat că în decizie nu a fost menţionată instanţa competentă la care se poate face contestaţie împotriva deciziei de sancţionare disciplinară.
În susţinerea apărării au fost invocate considerentele Deciziei nr. 319/2007 a Curţii Constituţionale, precum şi jurisprudenţa Curţii de apel Cluj.
In cadrul susţinerilor din întâmpinare s-a arătat că decizia de încetare a contractului de muncă este nefondată şi pe fond, în acest sens arătând următoarele. Din întâmpinare depusă la fond a aflat că decizia de încetare a contractului de muncă care de fapt este o decizie de sancţionare s-a aplicat pentru aşa zise abateri atât pentru calitatea de pădurar cât şi pentru calitatea de muncitor direct productiv pe care a avut-o reclamantul.
Reclamantul a fost angajat ca muncitor direct productiv începând cu data de 15.10 2012 în baza Dispoziţiei nr.82N din 11.10.2012 a şefului Ocolului Silvic F. şi a Contractului individual de muncă înregistrat sub nr.53656/15.10.2012 în Registrul general de evidenţă a salariaţilor, fără a fi trecut nr. de înregistrare la ITM .
In baza Deciziei nr.15 D din 05.02.2013 a Direcţiei Silvice Maramureş reclamantul se încadrează pe funcţia de pădurar în cadrul aceluiaşi ocol(F.) începând cu data de
11.02.2013 , până la venirea pe post a titularului.
In baza Deciziei nr.120 N din 21.06.2013 a Direcţiei Silvice Maramureş, începând cu data de 21.06.2013, pădurarului S.V.” i se schimbă funcţia din pădurar în muncitor direct productiv la acelaşi ocol silvic.” Decizie i s-a comunicat reclamantului la 25.06.2013, data la care a fost emisă şi dispoziţia nr.25N/25.06.2013 de încetare a contractului individual de muncă, conform dovezii de comunicare.
În baza Dispoziţiei nr.25N din 25.06.2013, conform art.1, începând cu data de 25 iunie încetează contractul de muncă al reclamantului, comunicarea fiind făcută la
26.06.2013 întocmindu-se şi Nota de lichidare în 25.06.2013 înainte de comunicarea dispoziţiei de încetare a contractului de muncă.
În aceste condiţii, reclamantul, apreciază că formalismul deciziei nu a fost respectat, fapt ce rezultă şi din ancheta administrativă, care pe de o parte a fost anterioară săvârşirii faptei şi pe de altă parte nu face referire la apărările lui.
Cu privire la critica referitoare la omisiunea instanţei de fond privind precizarea cu privire la renunţarea la capătul de cerere privind reîncadrarea pe postul deţinut anterior, hotărârea instanţei de fond a fost apreciată ca legală raportat la faptul că renunţarea la acest capăt de cerere nu s-a făcut conform prevederilor art.81 raportat la art.406 şi urm. NCPC.
Examinând hotărârea atacată cu luarea în considerare a criticilor din motivele de apel, a apărărilor din întâmpinare precum şi a dispoziţiilor art. 476-478 din N.C.P.C., Curtea apreciază că apelul este ne fondat, pentru motivele ce se vor _prezenta în continuare.
Criticile aduse hotărârii vizează aplicarea greşită, de către prima instanţă a dispoziţiilor ce reglementează conţinutul deciziei de desfacere a contractului individual de muncă, precum şi pentru faptul că ar fi pronunţat un ultra petita.
In analiza primei critici se impune a fi observat caracterul imperativ şi de ordine publică al normei ce reglementează conţinutul deciziei de concediere disciplinară.
Acest caracter rezultă din formularea normei şi consecutiv din sancţiunea prevăzută pentru nerespectarea cerinţelor prevăzute în text.
De asemenea trebuie avut în vedere şi scopul instituirii acestor reguli, care constă, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Constituţionale „în asigurarea stabilităţii raporturilor de muncă, a desfăşurării acestora în condiţii de legalitate şi a respectării drepturilor şi îndatoririlor ambelor părţi ale raportului juridic de muncă. În acelaşi timp este menită să asigure apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale salariatului, având în vedere poziţia obiectiv dominantă a angajatorului în desfăşurarea raportului de muncă.”
Din perspectiva celor arătate, aplicarea sancţiunilor disciplinare şi, în mod special, încetarea raportului de muncă din vina unilaterală sunt permise cu respectarea unor condiţii de fond şi formă riguros reglementate de dispoziţiile arătate, pentru prevenirea unor eventuale conduite abuzive ale angajatorului.
În contextul celor arătate, referitor la aspectul, ce face parte din prima critică, că în mod greşit prima instanţă a reţinut că în decizie nu au fost trecute motivele pentru care au fost înlăturate apărările, se reţine că nu poate fi reţinut susţinerea că, întrucât reclamantul recunoaşte în faţa Comisiei de anchetă administrativă că a lipsit nemotivat în datele de
10.06.2013 şi 21.06.2013, nu ar mai fi nevoie ca în decizie să fie menţionate motivele pentru care au fost înlăturate apărările, nu poate fi primită faţă de exigenţele arătate ale textului art. 252 al.2 din C. muncii, cu atât mai mult cu cât, poziţia reclamantului, faţă de aceste absenţe nu a fost una pură şi simplă ci una circumstanţiată, acesta invocând în apărare împrejurări obiective în aprecierea lui.
În aceste condiţii devine evident că înlăturarea acestor apărări se impunea făcută în conţinutul deciziei.
Este justificată şi susţinerea reclamantului făcută prin întâmpinarea la apel conform căreia decizia este afectată de nulitate şi datorită lipsei din conţinutul ei a dispoziţiilor din regulamentul intern, care eventual ar fi fost încălcate.
Decizia face trimitere doar la contractul colectiv de muncă, respectiv la art. 61 lit. a , care se referă generic la săvârşirea de abateri repetate de la disciplina muncii. Este real că decizia completează această trimitere cu o nouă trimitere la fişa postului, însă obligaţiile din această fişă corespunzătoare funcţiei de muncitor direct productiv, din care a fost concediat, nu au legătură, cu abaterea săvârşită.
Nici chiar obligaţia de la pct.24 din fişa postului nu poate fi reţinută ca fiind încălcată, care chiar dacă ar avea o legătură cu abaterea săvârşită, vizează alte situaţii decât cea din cauză, respectiv nu se referă la lipsuri pentru concediu medical.
Aşadar, faţă de cele arătate critica privitoare la reţinerea de către prima instanţă a neîndeplinirii cerinţelor art. 252 alin.2 din C. muncii, este neîntemeiată.
În privinţa celei de a doua critici, se are în vedere că renunţarea la capătul de cerere privind reintegrarea în muncă s-a făcut în scris de către apărătorul cu împuternicire avocaţială, fără o împuternicire specială în acest sens de către reclamant.
Faţă de o asemenea împrejurare şi faţă de dispoziţiile art.81 şi 406 al. 2 din N.C.P.C., care pentru renunţarea la judecată cer pentru mandatar un mandat special în acest sens, se constată că, critica este neîntemeiată, prima instanţă procedând corect prin neluarea ca valabilă a renunţării la judecată la capătul de cerere la care s-a făcut referire.
Raportat la considerentele arătate, în baza art. 480 alin. 1 N.C.P.C. urmează a fi respins ca nefondat apelul.
In baza art. 453 al.1 raportat la art. 452 din N.C.P.C. apelanta urmează a fi obligată la plata către intimat a sumei de 1450 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat şi cheltuieli de transport, cheltuielile dovedite ci chitanţele şi bonul de combustibil, depuse la dosar.
