C. muncii, art. 77(1), art. 268 alin. (2)(2)
Este necesară precizarea exactă şi amănunţită a faptei concrete imputate, prin cuprinderea tuturor detaliilor ce o individualizează în sfera atribuţiilor salariatului, a datei comiterii acesteia, pentru a se putea aprecia asupra termenului în care sancţiunea a fost aplicată, a textului din statutul de personal, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din regulamentul intern încălcat, precum şi a temeiului concret de drept care justifică aplicarea unei sancţiuni disciplinare.
Menţiunile prevăzute de art. 268 alin. (2) C. muncii trebuie să se regăsească efectiv în cuprinsul deciziei de concediere, şi nu în alte înscrisuri.
Angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. muri. şi asig. soc., dec. nr. 5638 din 28 septembrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 2825/23.03.2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamantul V.M. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Domeniului Public Sector 5; a anulat decizia nr. 1459/21.04.2010 şi dispune efcctuarea menţiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului; a obligat pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile majorate, actualizate şi indexate şi cu celelalte drepturi la care ar fi fost îndreptăţit de la data concedierii şi până la data pronunţării prezentei hotărâri; a respins acţiunea pentru restul pretenţiilor.
In considerente, a reţinut că reclamantul a fost salariatul pârâtei în funcţia de conducător auto începând cu data de 12.09.2009, conform contractului individual de muncă nr. 26071/12.09.2008. Prin dispoziţia nr. 1459/21.04.2010 a fost desfăcut contractul de muncă al reclamantului, în temeiul art. 61 lit. a) C. muncii, începând cu data de 26.04.2010. S-a reţinut, în motivarea deciziei de concediere, că măsura a fost luată în baza cercetării prealabile şi a rezoluţiei nr. 201/19.04.2010 şi ţinând cont de abaterile disciplinare repetate.
Din examinarea dispoziţiilor legale aplicabile în materie, instanţa reţine că, potrivit art. 268 C. muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei. Sub sancţiunea nulităţii absolute, decizia cuprinde în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea; d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică; e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată; f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.
Analizând considerentele şi dispozitivul deciziei contestate prin prisma dispoziţiilor art. 268 C. muncii, instanţa a reţinut că, în preambulul acesteia, se precizează că în data de 18.03.2010 reclamantul s-a prezentat la lucru sub influenţa băuturilor alcoolice şi i-a adus injurii doamnei P.E., şef salubrizare, iar la orele 23.30 a părăsit locul de muncă şi a revenit la ora 01.25, când a fost oprit de personalul de pază.
Referitor la aceste elemente, a căror absenţă este sancţionată cu nulitatea absolută, doctrina şi jurisprudenţa apreciază în mod unanim că, pentru a fi considerate ca îndeplinite, este necesară precizarea exactă şi amănunţită a faptei concrete imputate, prin cuprinderea tuturor detaliilor ce o individualizează în sfera atribuţiilor salariatului, a datei comiterii acesteia, pentru a se putea aprecia asupra termenului în care sancţiunea a fost aplicată, a textului din statutul de personal, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi regulamentul intern încălcat, precum şi temeiul concret de drept care justifică aplicarea unei sancţiuni disciplinare. Or, în speţă, accste exigenţe nu sunt îndeplinite, din cuprinsul dccizici lipsind cu desăvârşire orice referire la normele din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcatc de salariat, ce justifică aprecierea faptelor ca abateri disciplinare şi sancţionarea acestora.
De asemenea, Tribunalul a reţinut că în cuprinsul deciziei de concediere nu este inserată nicio menţiune din care să rezulte motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat. Este adevărat că decizia de concediere face trimitere la rezoluţia
nr. 201/19.04.2010, întocmită ca urmare a cercetării disciplinare, însă Tribunalul a reţinut, pe de o parte, că menţiunile prevăzute de art. 268 lit. c) C. muncii trebuie să se regăsească efectiv în cuprinsul deciziei de concediere, iar, pe de altă parte, că nici în cuprinsul rezoluţiei în discuţie nu se regăsesc menţiuni referitoare la acest aspect.
In consecinţă, apreciind asupra deciziei sus-menţionate prin prisma respectării cerinţelor de valabilitate prevăzute de art. 268 C. muncii, instanţa a constatat că aceasta este lovită de nulitate absolută pentru nerespectarea dispoziţiilor cu privire la motivele pentru care au fost înlăturate apărările salariatului şi precizarea concretă a normelor încălcate de salariat.
Faţă de cauza de nulitate absolută deja constatată, Tribunalul a apreciat că nu se impune analizarea pe fond a deciziei de concediere şi a admis acţiunea aşa cum a fost precizată sub acest aspect; a obligat, în consecinţă, pârâta, în temeiul art. 78 alin. (1) C. muncii, la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, de la data concedierii şi până la data pronunţării prezentei hotărâri, având în vedere că reclamantul, la termenul din 23.03.2011, a precizat expres că nu solicită reintegrarea în postul deţinut anterior; a obligat totodată pârâta la efectuarea cuvenitelor menţiuni în carnetul de muncă al reclamantului.
In ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei la daune morale, Tribunalul a reţinut, din analiza materialului probator administrat, că reclamantul nu a administrat niciun fel de probe în dovedirea prejudiciului moral încercat. De altfel, în susţinerea acestui capăt de cerere, reclamantul invocă, în special, problemele financiare create de desfacerea contractului său de muncă, prejudiciu material care însă a fost integral reparat, în opinia instanţei, prin obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în temeiul art. 78 alin. (1) C. muncii. Având în vedere, aşadar, faptul că nu au fost probate în cauză condiţiile antrenării răspunderii contractuale a angajatorului, în temeiul art. 269 alin. (1), sub forma daunelor morale, Tribunalul a respins acest capăt de cerere ca nefondat.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat în termen legal pârâta Administraţia Domeniului Public Sector 5. (…)
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Curtea găseşte recursul formulat ca nefiind fondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Soluţia pronunţată de instanţa de fond este rezultatul constatării neîndeplinirii condiţiilor de legalitate în cazul deciziei de concediere contestate, motiv pentru care, fară a mai analiza temeinicia sancţiunii aplicate, Tribunalul a dispus anularea acesteia. Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă critică această hotărâre, invocând faptul că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că dispoziţia de concediere este lovită de nulitate absolută. Recurenta nu aduce contraargumente faţă de soluţia pronunţată de instanţa de fond, prin cererea de recurs făcând o nouă prezentare a situaţiei de fapt, fară a arăta de ce consideră că soluţia primei instanţe este greşită.
In mod corect, Tribunalul a apreciat că decizia de concediere nu îndeplineşte condiţiile de legalitate prevăzute imperativ, sub sancţiunea nulităţii, de art. 268 alin. (2) C. muncii.
Potrivit art. 263 C. muncii, angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi, ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară. Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.
In temeiul art. 268 C. muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei. Sub sancţiunea nulităţii absolute, decizia cuprinde în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercctării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea; d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică; e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată; f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.
Din dispoziţiile legale menţionate şi din analiza materialului probator administrat în cauză, Curtea reţine că decizia contestată, concretizând o măsură disciplinară luată de angajator împotriva angajatului, trebuia să fie, deopotrivă, legală şi temeinică, iar analiza cerinţelor de legalitate prevalează asupra celor referitoare la temei-
nicia deciziei. In baza probatoriului administrat în cauză, în spccial a deciziei de sancţionare şi a actelor care au stat la baza acesteia, în mod corect instanţa de fond a constatat că cererea contestatorului este întemeiată, decizia de concediere neîndeplinind condiţiile de formă prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute. Astfel, în baza art. 268 alin. (2) lit. b) C. muncii, în decizie trebuie prevăzute obligatoriu prevederile din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat. Decizia nu cuprinde astfel de menţiuni, cum corect a reţinut instanţa de fond, motiv pentru care aceasta este lovită de nulitate.
In recurs, au fost invocate prevederile Capitolului VII, art. 18 alin. (1) – Regulamentul intern al A.D.P. Sector 5, dar acestea nu apar menţionate în decizia de concediere, şi condiţia menţionării prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil este prevăzută de lege imperativ şi trebuie să rezulte din decizia de concediere, şi nu din alte înscrisuri, unele din acestea depuse la dosar după aplicarea sancţiunii disciplinare, pe parcursul
soluţionării contestaţiei. In acest sens, Curtea reţine aplicabilitatea dispoziţiilor art. 77 C. muncii, potrivit căruia, în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
Potrivit art. 268 alin. (2) lit. c) C. muncii, în decizie trebuie prevăzute obligatoriu motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute de art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea. Această condiţie de formă este impusă de dispoziţiile art. 267 C. muncii, potrivit căruia, sub sancţiunea nulităţii absolute, nicio măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 264 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.
Reţinând dispoziţiile prevăzute de art. 268 alin. (2) lit. c) C. muncii, Curtea constată că decizia nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercctării disciplinare prealabile. Cercetarea prealabilă este o condiţie imperativă a legii, reprezentând o garanţie a dreptului la apărare pe toată durata desfăşurării acţiunii disciplinare şi trebuie să respecte metodologia prevăzută de art. 267 C. muncii. Pentru a realiza acest rol, în primul rând, salariatului trebuie să i se aducă la cunoştinţă învinuirea pentru care este cercetat, pentru a-i acorda dreptul să-şi formuleze eventualele apărări şi să ofere probe şi motive în combaterea învinuirii. De
asemenea, angajatorul trebuie să analizeze apărările salariatului şi să arate motivat în decizie de ce nu a reţinut aceste apărări. Elementele prevăzute expres de lege sub sancţiunea nulităţii trebuie să rezulte din decizia de sancţionare, şi nu din alte înscrisuri.
Faţă de aceste considerente, Curtea constată că decizia contestată este nulă pentru nerespectarea condiţiilor de valabilitate prevăzute de art. 268 alin. (2) C. muncii.
Pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, Curtea a reţinut ca legală hotărârea instanţei de fond, astfel încât, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
