A fost constatată nulitatea absolută a deciziei nr. 66/20.07.2007 şi s-a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior.
A fost obligat pârâtul la plata despăgubirilor reprezentând drepturi salariale pentru perioada cuprinsă între data desfacerii contractului de muncă şi reintegrarea acestuia şi la plata cheltuielilor de judecată de 500 lei.
Pentru a pronunţa hotărârea judecătorească, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la nr. 2193/91/2007 reclamantul B.G.M. a solicitat ca prin hotărâre judecătorească să fie anulată Dispoziţia nr. 66/20.07.2007 emisă de pârâtul S.J.A. Vrancea prin care i s-a desfăcut contractul de muncă începând cu data de 01.08.2007, să se dispună reîncadrarea în postul avut anterior şi să-i fie plătite drepturile salariale pe perioada cuprinsă între momentul desfacerii contractului de muncă şi până la reîncadrare.
În motivarea acţiunii, a arătat că la emiterea dispoziţiei nu au fost respectate prevederile legale la emiterea deciziei criticate în sensul că nu cuprinde apărările ce le-a formulat şi deci nici motivele pentru care au fost înlăturate.
În ce priveşte Regulamentul Intern, acesta nu-i poate fi opozabil în condiţiile în care nu i-a fost adus la cunoştinţă – tabelul cu semnăturile salariaţilor în acelaşi sens, necuprinzând şi semnătura sa. În plus, dispoziţiile prevăzute de art. 10 pct.33, 44, 45 din regulament, încalcă prevederile art. 117 şi 112 codul muncii cu privire la suplimentară şi timpul de muncă şi timpul de odihnă.
Prin întâmpinare, pârâtul a arătat că S.A.J. Vrancea lucrează în regim de urgenţă maximă situaţie în care munca suplimentară reglementată prin regulament este în deplină concordanţă cu art. 117 al. 2 ipoteza a II-a.
În ce priveşte respectarea prevederilor legale la emiterea deciziei criticate, a considerat că aceasta s-a realizat prin menţionarea expresă a abaterii grave săvârşite şi prin arătarea compartimentului în timp al contestatorului.
Tribunalul, pe baza actelor şi lucrărilor de la dosar, a reţinut următoarele:
În fapt, la data de 21.06.2007, reclamantul, asistent medical în cadrul S.A.J. Vrancea a refuzat plecarea la caz, respectiv însoţind unui pacient la o unitate spitalicească din Bucureşti.
Este indiscutabil că fapta, săvârşită în condiţiile din Regulamentul Intern, constituie o abatere gravă, susceptibilă de a fi sancţionată cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.
Însă, potrivit art. 268 al.2 lit. a Codul muncii, decizia de sancţionare, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să cuprindă în mod obligatoriu motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile.
În speţă, în cadrul cercetării disciplinare, reclamantul s-a apărat în sensul că nu i se respectă timpul de odihnă, că nu se respectă contractul colectiv de muncă şi legislaţia muncii cu privire la orele suplimentare.
Ori, Dispoziţia nr. 66/20.07.2007 prin care s-a desfăcut contractul de muncă reclamantului, nu înlătură în nici un fel aceste apărări.
Faptul că în dispoziţie sunt enumerate actele din dosarul de cercetare disciplinară, că se menţionează abaterea săvârşită şi textele încălcate din regulament, că se face trimitere la abateri anterioare ale reclamantului, nu înlătură lipsa sancţionată cu nulitatea absolută de disp. art. 268 al. 2 lit. c din Codul muncii.
Împotriva acestei sentinţe civile a declarat recurs intimata S.A.J. Vrancea pentru următoarele motive:
Faptele de încălcare repetată a Regulamentului intern de către contestator au atras sancţionarea acestuia, cu respectarea procedurii legale, Comisia respectând dreptul la apărare a acestuia.
În procesul-verbal nr. 2139/18.07.2007 sunt menţionate punctele de vedere a contestatorului şi punctul de vedere al comisiei, menţionându-se de ce se înlătură apărările formulate de contestator. În dispoziţia nr. 66/2007 s-a prevăzut clar că motivul pentru care s-au înlăturat apărările formulate de contestator este refuzul de prezentare la caz, ceea ce reprezintă abatere gravă şi s-a ţinut cont de săvârşirea unor abateri repetate.
A mai considerat că fapta de neprezentare la urgenţă de către contestator încalcă normele de ordine publică care au caracter imperativ şi, în acest caz, nu este nevoie de o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului, excepţia de ordine publică prevăzută în art. 162 C.pr.civilă găsindu-şi aplicabilitatea în acest caz.
În consecinţă, a solicitat respingerea contestaţiei.
În drept, a invocat disp. art. 162, art. 299-308 C.pr.civilă, Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului.
Intimatul contestator a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat întrucât sentinţa primei instanţe este legală şi temeinică, fiind reţinută corect excepţia nulităţii absolute a deciziei contestate prevăzută de art. 168 alin. 2 litera c din Codul muncii.
Apărarea contestatorului la cercetarea disciplinară s-a referit la faptul că nu i se respectă timpul de odihnă, că nu se respectă contractul colectiv de muncă şi legislaţia muncii cu privire la orele suplimentare.
A apreciat că recurenta face confuzie între excepţiile de procedură prevăzute la art. 162 C.pr. civilă şi dispoziţiile din legislaţia care reglementează domeniul sănătăţii.
Prin decizia civilă nr. 42/R din 21.01.2008 a Curţii de Apel Galaţi a fost respins ca nefondat recursul declarat de intimatul S.A.J. Vrancea împotriva sentinţei civile nr. 547/3.10.2007 pronunţată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. 2193/91/2007 fiind obligat şi la cheltuieli de judecată în recurs.
Au fost avute în vedere următoarele considerente:
S-a apreciat că în mod corect a reţinut prima instanţă că decizia de sancţionare, potrivit disp. art. 268 alin. 2 litera c din Codul muncii, trebuie să cuprindă în mod obligatoriu, sub sancţiunea nulităţii absolute, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare.
Din procesul-verbal încheiat la data de 13.07.2007, aflat la fila 35 din dosarul de fond, întocmit cu ocazia desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, rezultă că intimatul contestatorul B.G.M. a precizat faptul că a refuzat solicitarea pentru efectuarea cursei deoarece intra de serviciu a doua zi şi nu avea timp de odihnă iar cursa se putea prelungi peste programul de muncă.
A mai făcut referire contestatorul la contractul colectiv de muncă în sensul că orele suplimentare se fac cu acordul salariaţilor iar acordul acestora se cere în scris.
De altfel, punctul de vedere şi apărările contestatorului au fost înscrise şi în procesul-verbal întocmit la data de 17.07.2007 de Comisia de disciplină.
În consecinţă, cu toate că intimatul contestator s-a apărat faţă de abaterile ce i-au fost imputate, în decizie nu s-au arătat motivele pentru care aceste apărări nu au fost luate în considerare.
Concret, în decizie se menţionează că „în general, d-nul B. face comentarii neavenite la fiecare solicitare şi refuză să îndeplinească sarcinile din fişa postului…de asemenea, are un comportament de refuz chiar şi în cazul urgenţelor majore…”
După cum s-a observat, nu s-a arătat în nici un fel motivele pentru care au fost înlăturate apărările contestatorului, aşa cum au fost formulate cu ocazia cercetării disciplinare şi arătate mai sus, ci a fost menţionat comportamentul în general, al contestatorului. În aceste condiţii, este infirmată susţinerea recurentei exprimată în sensul că, în decizie s-a prevăzut clar că motivul pentru care s-au înlăturat apărările formulate de contestator.
Menţiunea recurentei prin care arată că apărările contestatorului au fost înlăturate prin procesul-verbal nr. 2139/18.07.2007 nu a fost reţinută întrucât, faţă de dispoziţiile imperative ale art. 268 din Codul muncii, decizia de sancţionare trebuie să cuprindă chiar în conţinut, toate elementele prevăzute de lege şi trebuie să îndeplinească toate condiţiile de formă. În aceste condiţii, nu se poate completa decizia de sancţionare cu alte înscrisuri şi referirea la cuprinsul altor acte nu înlătură lipsa menţiunilor obligatorii.
Concedierea, ca şi sancţiune disciplinară presupune efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile în cadrul căreia salariatul are dreptul de a formula şi susţine propriile sale apărări, de a propune probe în apărare, potrivit disp. art. 267 alin. 4 din Codul muncii.
Nulitatea prevăzută de art. 268 alin. 2 din Codul muncii are caracterul unei nulităţi exprese, fiind prevăzută anume de lege.
În cazul nulităţii exprese, legea instituie o prezumţie „juris tantum” de vătămare astfel încât beneficiarul prezumţiei nu trebuie să dovedească faptul vătămării ci doar neobservarea formelor legale.
Caracterul normei legale este imperativ iar încălcarea atrage indubitabil sancţiunea nulităţii absolute.
Fiind vorba de o nulitate absolută, pentru nerespectarea cerinţelor de formă „ad validitatem”, nu poate fi acoperită prin confirmare.
S-a considerat că, prin instituirea acestor obligaţii de ordin formal în sarcina angajatorului reflectă expresia principiului statului social şi al dreptăţii instituit prin disp. art. 1 alin. 3 din României.
Acest principiu se oglindeşte şi în dispoziţiile art. 8 din Codul muncii, potrivit cărora relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei credinţe iar pentru buna desfăşurare a relaţiilor de muncă, participanţii la raporturile de muncă se vor informa şi consulta reciproc, în condiţiile legii şi ale contractelor colective de muncă.
De altfel, prin Decizia nr. 383/2005, Curtea Constituţională a statuat că, obligaţia angajatorului de a înscrie, sub sancţiunea nulităţii absolute, anumite date în decizia de sancţionare disciplinară nu are nici o legătură cu dreptul oricărei persoane de acces liber la o activitate economică, la liberă iniţiativă şi de exercitare a acestora.
Persoana care accede la o activitate economică pe baza liberei sale iniţiative şi utilizează forţă de muncă salariată, are obligaţia de a respecta reglementările legale referitoare la încheierea, executarea şi încetarea contractelor individuale de muncă.
A mai statuat Curtea Constituţională că dreptul la un proces echitabil se realizează prin posibilitatea asigurată pentru toate părţile procesului de a se folosi de toate regulile şi garanţiile procesuale în vederea apărării intereselor lor legitime, ceea ce nu are nici o legătură cu cerinţele privind forma şi conţinutul actelor de dispoziţie ale angajatorului.
În acest context, gravitatea faptelor săvârşite nu are nici o influenţă asupra obligativităţii înscrierii în decizia de sancţionare a menţiunilor obligatorii, tocmai pentru a asigura respectarea dreptului la apărare a persoanei sancţionate.
S-a considerat că, în situaţia în care angajatorul apreciază că fapta săvârşită de salariat este de o gravitate sporită, tocmai acest aspect trebuie să atragă din partea angajatorului o atenţie sporită asupra inserării în cuprinsul deciziei de sancţionare a tuturor menţiunilor formale aşa cum prevăzute de art. 268 alin. 2 din Codul muncii.
În ce priveşte susţinerea recurentei în sensul că îşi găseşte aplicabilitatea excepţia prevăzută de art. 162 C.pr. civilă, aceasta nu a fost reţinută întrucât se face o confuzie între excepţiile de procedură de ordine publică, excepţii care sunt vizate de disp. art. 162 C.pr. civilă şi încălcarea de către salariat a unor prevederi legale ce au atras sancţionarea disciplinară, care nu are nicidecum caracterul unei excepţii de procedură ci vizează exact fondul cauzei, respectiv vinovăţia sau nevinovăţia contestatorului.
Faţă de excepţia nulităţii absolute a deciziei contestate care a fost corect reţinută de către prima instanţă, apare ca inutilă cercetarea motivelor de recurs care antamează fondul cauzei, văzând disp. art. 137 alin. 1 C.pr.civilă, întrucât cercetarea vinovăţiei persoanei sancţionate implică, în primul rând, o decizie legală sub aspecte de formă, care să cuprindă absolut toate elementele cerute de lege, pentru a se face dovada că au fost respectate toate drepturile salariatului.
În consecinţă, pentru motivele expuse mai sus, în baza disp. art. 312 alin. 1 C.pr. civilă, întrucât nu au fost găsite întemeiate nici unul din motivele de recurs şi nu a fost incident în cauză nici un motiv de ordine publică, a fost respins recursul ca nefondat.
Ca parte căzută în pretenţii, potrivit disp. art. 274 C.pr. civilă, a fost obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată către intimat constând în onorariu de avocat.
