– Cod procedură civilă: art. 101 alin. 1
– Codul muncii: art. 268 alin. 1
– Legea nr. 128/1997: art. 122 alin. 1
Cercetarea propunerii de sancţionare şi comunicarea deciziei se face în termen de cel mult 30 de zile de la data constatării abaterii, consemnată în condica de inspecţii sau la registratura generală a unităţii şcolare ori a instituţiei de învăţământ superior, după caz. Acest termen are aceeaşi durată ca şi cel prevăzut de art. 268 alin. 1 din Codul muncii, dar curge doar de la data constatării abaterii, care este considerată data consemnării în condica de inspecţii sau la registratura generală a unităţii şcolare ori a instituţiei de învăţământ superior.
Termenul de 30 de zile se calculează în conformitate cu art. 101 alin. 1 Cod procedură civilă, pe zile libere, adică nu intră în calcul nici ziua când a început, nici cea când s-a sfârşit, fiind susceptibil de întrerupere sau suspendare în condiţiile dreptului comun.
(Decizia nr. 55/R din 16 ianuarie 2009)
Prin sentinţa civilă nr. 1437 din 5 sept. 2008, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Educaţiei şi Cercetării. S-a respins excepţia tardivităţii emiterii deciziei de sancţionare.
S-a respins acţiunea formulată de reclamanta P M M. împotriva pârâţilor Inspectoratul Şcolar Judeţean Cluj şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării – Colegiul General de Disciplină, având ca obiect obligaţia de a face.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta P.M.M., solicitând admiterea recursului, modificarea în întregime a hotărârii atacate şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Pârâtul solicită respingerea recursului.
Examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate, Curtea de Apel urmează să respingă recursul pentru următoarele considerente:
în motivarea recursului se arată că sentinţa nu analizează Hotărârea nr. 12/2007 a Colegiului Central de Disciplină din cadrul MECT prin care a fost respinsă contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei de sancţionare disciplinară, din acest punct de vedere sentinţa fiind nemotivată.
Curtea reţine că acest motiv de recurs nu este fondat deoarece prima instanţă a analizat şi criticile referitoare la Hotărârea nr. 12/2007, chiar dacă nu în mod detaliat ci doar sintetic. Astfel, la pagina 2 din sentinţa atacată la pct. 2 se fac referiri la această decizie cu privire la competenţa instanţei. Apoi, la pagina 3 la lit. e) aceaşi instanţă face referire la legalitatea procedurii finalizată cu sancţionarea recurentei. Chiar dacă nu se referă în mod expres şi detaliat la toate argumentele invocate de către reclamantă, instanţa a avut în vedere cele invocate de către reclamantă cu privire la Hotărârea nr. 12/2007. Aceasta rezultă cu evidenţă atunci când prima instanţă consideră că în mod corect i s-a respins contestaţia de către minister (p. 4 pct. 4 alin. 2 parte finală din sentinţă).
Recurenta susţine că Hotărârea nr. 12/2007 a fost dată cu încălcarea art. 122 alin. 4 din Legea nr. 128/1997, potrivit căreia hotărârea colegiului trebuia să-i fie comunicată în termen de 20 de zile de la sesizare, or contestaţia a fost înregistrată la data de
19.07.2007 iar hotărârea a fost pronunţată în data de 24.10.2007, deci cu depăşirea termenului de 20 de zile.
Curtea reţine că în mod corect a apreciat prima instanţă legalitatea procedurii relativ la Hotărârea nr. 12/2007. Astfel, pentru nerespectarea termenului de 20 de zile art. 122 alin. 4 din Legea nr. 128/1997 nu există prevăzută expres nici o sancţiune, de genul lipsirii sale de efecte sau altele asemenea, prin urmare trebuie analizat dacă s-a produs sau s-ar fi putut produce o vătămare, mai ales că alin. 5 prevede că dreptul persoanei sancţionate de a se adresa instanţelor judecătoreşti este garantat.
O astfel de vătămare nu s-a dovedit de către reclamantă că i-ar fi fost produsă şi nici nu este prezumată o astfel de vătămare. Nu în ultimul rând trebuie sesizat că acest termen se referă la comunicarea unei hotărâri din procedura de analizare a unei contestaţii iar nu la însăşi procedura de sancţionare în sine, astfel că şi natura termenelor din cele două proceduri este diferită.
Chiar şi în procedura sancţionării necomunicarea deciziei are ca şi consecinţă doar lipsirea sa de efecte până la data comunicării, potrivit art. 268 alin. 3 C. muncii, iar nu o nulitate a acestei decizii. Prin urmare o omisiune a comunicării într-un termen stabilit de lege într-o procedură de analiză a legalităţii sancţionării nu poate avea efecte mai grave ca în chiar procedura sancţionării.
Mai trebuie de altfel sesizat că recurenta nu se pronunţă asupra sancţiunii ce ar trebui să intervină în acest caz ci doar face o referire generică, afirmând că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii.
Recurenta arată că hotărârea nu este motivată în fapt şi în drept aşa cum prevede art. 14 alin. 5 din OMECT nr. 847/2007.
Această afirmaţie este tendenţioasă şi nesprijinită de realitate cât timp în hotărârea criticată colegiul a analizat motivat criticile invocate de către reclamantă în faţa acestuia şi a indicat şi textele legale ce au stat la baza acestei hotărâri.
Cu privire la Decizia nr. 819/09.07.2007 emisă de Inspectoratul Şcolar Judeţean, recurenta invocă tardivitatea acesteia, decizia fiind emisă la data de 09.07.2007 şi comunicată reclamantei la data de 10.07.2007, deci cu depăşirea termenului de 30 zile prevăzut de art. 122 alin. 1 din Legea nr. 128/1997 şi art. 268 alin. 1 C. muncii.
Nici acest motiv de recurs nu poate fi primit, Decizia nr. 819/09.07.2007 fiind emisă în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 122 alin. 1 din Legea nr. 128/1997.
Astfel, art. 122 alin. 1 din Legea nr. 128/1997 prevede că cercetarea propunerii de sancţionare şi comunicarea deciziei se fac în termen de cel mult 30 de zile de la data constatării abaterii, consemnată în condica de inspecţii sau la registratura generală a unităţii şcolare ori a instituţiei de învăţământ superior, după caz.
Acest termen are aceeaşi durată ca şi cel prevăzut de art. 268 alin. 1 C. muncii dar curge doar de la data constatării abaterii, care este considerată data consemnării în condica de inspecţii sau la registratura generală a unităţii şcolare ori a instituţiei de învăţământ superior.
Din chiar decizia atacată reiese că a fost înregistrată la pârâtă sub nr. 5624/07.06.2007, aspect ce se verifică şi din actele depuse la dosar, anume chiar înregistrarea cu acest număr ce rezultă din actul depus.
Art. 268 alin. 1 C. muncii dispune că angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisa în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţa despre săvârşirea abaterii disciplinare.
Neexistând o altă modalitate de calcul, termenul de 30 de zile se calculează în conformitate cu art. 101 alin. 1 C. pr. civ., pe zile libere adică nu intră în calcul nici ziua când a început, nici cea când s-a sfârşit, fiind susceptibil de întrerupere sau suspendare în condiţiile dreptului comun. Cum ultima zi a termenului a fi fost data de
09.07.2007, iar decizia a fost emisă la chiar acea dată se poate constata că a fost emisă în termenul legal.
Chiar dacă s-ar adopta un alt mod de calcul, acela în care prima şi ultima zi se cuprind în termenul de calculat, ultima zi ar fi fost data de 07.07.2007 (sâmbăta), zi nelucrătoare potrivit art. 101 alin. 5 C. pr, civ., astfel că termenul s-a prelungit până la sfârşitul zilei de lucru următoare, în speţă până în ziua de luni – 9 iulie 2007.
Un argument în aplicarea termenului procedural, pe zile libere şi al prelungirii acestuia dacă ultima zi cade în zi nelucrătoare, este acela ce rezultă din imposibilitatea de a emite o decizie de sancţionare într-o zi nelucrătoare. în speţă nu este necesară prelungirea pentru considerentul că ultima zi a termenului ar cădea în zi nelucrătoare ci doar se face expunerea pentru argumente.
Astfel, dacă ultima zi a termenului de 30 de zile cade într-o zi nelucrătoare, dacă am considera termenul ca fiind fix, atunci decizia ar trebui emisă sau în acea zi sau ar trebui considerat că trebuie emisă anterior împlinirii termenului, în ultima zi lucrătoare anterioară zilei sau zilelor nelucrătoare. în această ultimă variantă s-ar ajunge la situaţia în care termenul de 30 de zile nu ar fi efectiv ci s-ar scurta la 29 sau 28 de zile, ori chiar mai mult, dacă s-ar succeda sărbători legale şi zile de sâmbătă, duminică ori invers
Cum termenul de 30 de zile este prevăzut de lege nu se poate admite ca pe o astfel de cale, ca cea indicată anterior, să fie modificată durata lui, prin urmare ipoteza anterioară nu poate fi admisă deci trebuie analizat dacă o astfel de decizie trebuie emisă obligatoriu în chiar ziua împlinirii termenului, chiar dacă acea zi este una nelucrătoare.
Din nicio dispoziţie legală nu rezultă o astfel de posibilitate, iar dacă am admite că ar fi posibilă, atunci ar trebui să admitem că şi celelalte acte, cum sunt convocarea, cercetarea prealabilă şi comunicarea deciziei să se poată face într-o astfel de zi nelucrătoare, or din întreg spirtul reglementărilor legale în materie reiese că astfel de acte nu pot fi efectuate sau emise în astfel de zile. Dacă s-ar proceda în acest fel s-ar încălca şi dreptul la odihnă şi repaus al angajatului cercetat.
Dacă o astfel de decizie nu poate fi emisă într-o zi nelucrătoare reiese că termenul se prelungeşte până la prima zi lucrătoare, or o astfel posibilitate este exact cea prevăzută de art. 101 alin. 5 C. pr. civ. Dacă termenul se prelungeşte în acest fel reiese că şi restul modalităţii de calcul este acelaşi, anume cel pe zile libere, prevăzut de art. 101 alin. 1 C. pr. civ., neexistând vreo raţiune de a aplica un alt mod de calcul, şi de altfel aceasta este singura dispoziţie care menţionează modul de calcul al termenelor.
Curtea a apreciat că menţiunea „30 de zile calendaristice” nu face ca acest termen să intre în categoria unor termene „speciale”, fiind aplicabil tot calculul procedural al termenului. Distincţia se face doar pentru a nu se confunda cu „zile lucrătoare” când săptămâna ar avea 5 zile lucrătoare iar termenul ar fi fost altul.
în ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenta invocă nelegalitatea deciziei de sancţionare disciplinară. Reclamanta a făcut parte din Comisia de mobilitate a personalului didactic care coordona lucrările privitoare la organizarea concursului pentru ocuparea posturilor vacante din învăţământ pentru anul 2007, având funcţia de vicepreşedinte al acesteia. Urmare a descoperirii unor erori cu ocazia publicării listei cu posturile vacante din data de 17.05.2007, reclamanta a fost sancţionată disciplinar cu destituirea din funcţie.
Consideră reclamanta că nu au fost îndeplinite toate condiţiile prevăzute de Codul muncii pentru instituirea răspunderii disciplinare, numai cea referitoare la calitatea specială, acea de membru al comisiei de mobilitate.
OMEC nr. 5602/2006 prevede că întreaga responsabilitate pentru corectitudinea organizării activităţilor de mişcare a personalului didactic şi de calitatea lucrărilor derulate în cadrul Comisiei de Mobilitate revine Inspectoratului Şcolar General şi Preşedintelui comisiei, ceea ce nu exclude răspunderea altor persoane, dar numai după constatarea vinovăţiei, iar în cazul de faţă reclamanta fiind singura care a fost sancţionată pentru erorile comise în activitatea comisiei.
Curtea reţine că din probele administrate în cauză şi din actele efectuate în procedura de sancţionare reies toate elementele necesare răspunderi disciplinare, calitatea specială, care nu este contestată, fapta ilicită, constând în neglijenţa în gestionarea posturilor vacante/rezervate începând cu etapa de verificare a proiectelor de încadrare pentru anul şcolar 2007-2008 precum şi comunicarea deficitară a reclamantei cu directorii unităţilor de învăţământ precum şi cu colegii în cadrul compartimentului din care face parte, vinovăţia fiind evidentă, atâta timp cât recurenta nu şi-a îndeplinit atribuţiile, rezultatul dăunător fiind perturbarea activităţii prin necesitatea corectării unui număr de 99 de posturi, sesizări verbale şi scrise ale directorilor, imposibilitatea unor cadre didactice de a se titulariza, crearea unei stări de confuzie în rândul cadrelor didactice, iar legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător rezultă cu necesitate.
Susţine recurenta că prin sancţionarea sa se ajunge să răspundă pentru activitatea unei întregi comisii având în vedere că doar ea a fost sancţionată din întreaga comisie compusă din 30 de persoane.
Curtea nu poate primi acest argument deoarece răspunderea disciplinară este individuală, reiese că recurenta a fost sancţionată pentru neîndeplinirea atribuţiilor sale iar dacă şi alte persoane au fost vinovate pentru alte fapte dar nu au fost sancţionate de către angajator aceasta nu se poate răsfrânge asupra răspunderii recurentei.
în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 şi art. 299 şi urm., art. 3041 C. pr. civ., curtea urmează să respingă ca nefondat recursul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare prevăzute art. 304 C. pr. civ. (Judecător loan Daniel Chiş)
