C. muncii, art. 42-44, art. 141 alin. (4), art. 161-166
Pe timpul delegării, salariatul rămâne legat prin raportul de muncă cu angajatorul care l-a delegat, fiindu-i subordonat numai acestuia, nu şi unităţii la care efectuează delegarea; el îşi păstrează funcţia şi toate celelalte drepturi prevăzute în contractul său de muncă.
în ce priveşte drepturile băneşti, persoana delegată are dreptul la plata indemnizaţiei de delegare şi la plata cheltuielilor de transport şi cazare.
C.A. Bucureşti, Secţia a Vll-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 1625/R din 27 mai 2005, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 370, pronunţată la data de 31 ianuarie 2005, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, de administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul H.N. în contradictoriu cu pârâta SC P.M. SRL
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, potrivit contractului individual de muncă nr. 2812 din data de 8 septembrie 2003, reclamantul a fost angajatul pârâtei SC PM SRL Bucureşti, având funcţia de subinginer construcţii, din data de 1 septembrie 2003 până la data de 12 mai 2004, cu un salariu de 15.000.000 lei, dată la care i s-a desfăcut contractul de muncă, conform art. 55 lit. b) C. muncii.
S-a reţinut, de asemenea, că, în perioada 6 ianuarie – 27 februarie 2004 şi 9 martie – 4 mai 2004, reclamantul a fost delegat la firma SC D SPA de către angajator, conform ordinelor de deplasare nr. 47 şi nr. 66, acesta solicitând plata drepturilor salariale neîncasate, începând cu luna ianuarie 2004.
Probatoriile administrate în cauză confirmă împrejurarea că drepturile salariale solicitate de reclamant pentru perioada ianuarie – 12 mai 2004 sunt datorate de pârâtă, susţinerile acesteia, potrivit cărora acestea ar fi fost achitate, neputând fi reţinute. S-a apreciat astfel că statele de plată invocate în apărare de pârâtă, avizate de Inspectoratul Teritorial al Muncii Bucureşti, nu conţin semnătura primitorului sumei la rubrica numelui reclamantului, în carc sunt individualizate şi anumite sume de bani pretinse a reprezenta drepturi salariale, sens în care nu se poate conchide că aceste drepturi ar fi fost încasate.
In ceea ce priveşte plata diurnei aferente deplasărilor în Italia, s-a constatat că şi această sumă este datorată de către pârâtă, pe de o parte, dat fiind faptul că nu s-a făcut dovada achitării acesteia, pe de altă parte, susţinerile conform cărora neplata sumei respective nu se datorează culpei angajatorului, ci partenerului extern, au fost înlăturate ca neîntemeiate. S-a avut în vedere, în acest sens, că, potrivit contractului individual de muncă, raporturile de muncă au fost stabilite între angajatorul SC P.M. SRL Bucureşti şi angajatul H.N., împrejurarea că
reclamantul a fost trimis în delegaţie de către pârâtă, în baza unui contract de prestări servicii încheiat de acesta din urmă cu un partener extern, nu are relevanţă în ceea ce priveşte plata diurnei de deplasare, obligaţie ce incumbă practic angajatorului, în baza art. 42, art. 44 C. muncii.
De asemenea, pârâta era obligată, potrivit art. 141 alin. (4) C. muncii, la data încetării contractului individual de muncă, de a compensa în bani concediul de odihnă neefectuat, obligaţie ce nu a fost îndeplinită.
A apreciat prima instanţă că cererea reconvenţională formulată nu a fost dovedită, înscrisurile anexate în susţinere ei, în limba italiană, neputând fi considerate probe în sensul Codului de procedură civilă. Corespondenţa dintre firma D SPA şi SC P.M. SRL şi devizul întocmit cu ocazia reparaţiei unui autoturism nu au putut fi apreciate dovezi care să ateste vinovăţia pârâtului-reclamant în producerea accidentului şi în baza cărora să se antreneze răspunderea civilă.
împotriva acestei sentinţe a declarat, în termen legal, recurs angajatorul, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
Curtea, analizând hotărârea recurată, a constatat următoarele: în cauză, prima instanţă a pronunţat hotărârea atacată cu respectarea normelor de drept material incidente în cauză, respectiv art. 161-166
C. muncii (privind obligaţia angajatorului de a achita lunar drepturile salariale), art. 42-44 C. muncii (privind obligaţia de plată a indemnizaţiei de delegare pe perioada delegării) şi art. 141 alin. (4) C. muncii (obligaţia de a compensa în bani concediul de odihnă neefectuat), art. 998 C. civ.
Corect a apreciat prima instanţă că, pe parcursul derulării contractului individual de muncă, intimatul-reclamant a fost trimis de angajator în Italia – delegat la societatea chemată în garanţie D. SPA -pentru perioada ianuarie-mai 2004, perioadă pentru care nu i-au fost achitate drepturile salariale ce i se cuveneau şi nici diurna aferentă zilelor de deplasare, deşi l-a somat pe angajator în acest sens. Ulterior, la data de 12 mai 2004, contractul de muncă a încetat în baza art. 55 lit. b) C. muncii şi pârâta nu şi-a respectat obligaţiile sus-menţionate.
Documentele anexate la dosarul cauzei, respectiv statele de plată, deşi vizate de Inspectoratul Teritorial de Muncă, nu poartă semnătura reclamantului, pentru a face dovada încasării drepturilor salariale cuvenite.
Apărarea recurentei, că nu ar fi necesară semnătura salariatului pc statul de plată, obligatorie doar în cazul plăţilor în numerar, nu a putut
fi primită, în condiţiilc în carc ordinele de plată interbancare, anexate la dosar şi invocate în apărare, nu atestă explicit alimentarea contului de card al intimatului-reclamant. Acest ordin de plată confirmă efectuarea unor plăţi în ceea ce priveşte fondul general de salarii, chirii, fond şomaj, dividende, CAS etc., dar fară a individualiza dacă în aceste plăţi sunt incluse drepturile salariale cuvenite intimatului-reclamant.
Nu au putut fi reţinute apărările recurentei, că suma pretinsă cu titlu de diurnă nu ar fi datorată de pârâtă, ci de partenerul extern, în baza contractului de prestări servicii ataşat la dosar. Acest contract priveşte raporturile dintre cei doi parteneri, care urmează a se desocoti cu privire la aceste sume, şi nu afectează raporturile directe între recurentă, în calitate de angajator, şi intimat, în calitate de angajat. Aceasta, întrucât, pe timpul delegării, salariatul rămâne legat prin raportul de muncă cu angajatorul care l-a delegat, fiindu-i subordonat numai acestuia, nu şi la unitatea la care efectuează delegarea, el îşi păstrează funcţia şi toate celelalte drepturi prevăzute în contractul său
de muncă. In ce priveşte drepturile băneşti, persoana delegată, respectiv reclamantul, are dreptul la plata indemnizaţiei de delegare şi la plata cheltuielilor de transport şi cazare.
In cauză sunt aplicabile astfel dispoziţiile art. 42-44 C. muncii, în
sensul că reclamantul avea dreptul pe perioada delegării la plata unei
indemnizaţii de delegare, stabilită prin lege la 35 euro/zi, deci 3.430 curo pentru 98 zile, această obligaţie fiind stipulată în art. 4 din actul adiţional la contractul de muncă. In baza aceloraşi dispoziţii, corect s-au acordat cheltuielile de transport şi cazare.
