C. muncii, art. 43, art. 193
H.G. nr. 518/1995, art. 16, art. 17
în caz de delegare, angajatorul are obligaţia legală sau convenţională de a plăti salariatului diurnă într-un anumit cuantum pentru deplasarea acestuia în străinătate, fiind necesar a se face dovada că între părţi s-au semnat acte adiţionale la contractul de muncă în care să se prevadă, pe perioada şcolarizării în străinătate, plata diurnei.
în speţă, perioada în litigiu nu reprezintă o delegare a reclamantului la alt loc de muncă în vederea desfăşurării activităţii pentru care a fost angajat, ci reprezintă o perioadă de pregătire profesională pentru pe care urma să o desfăşoare în ţară după întoarcerea din străinătate.
Dispoziţiile art. 16 din H.G. nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar nu sunt aplicabile, iar art. 17 din acelaşi act normativ are un caracter orientativ pentru societăţile cu capital privat.
C.A. Braşov, Secţia conflicte de muncă, decizia civilă nr. 24 din 20 ianuarie 2006, portal.just.ro
Prin sentinţa civilă nr. 404/2005 a Tribunalului Braşov, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta. A fost respinsă cererea formulată de pârâtă privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut: reclamantul a avut calitatca de salariat în cadrul pârâtei, în baza contractului individual de muncă nr. 4745 din 19 octombrie 2004. Raporturile de
muncă dintre cele două părţi au încetat la data de 22 martie 2005, aşa cum se afirmă în cererca de chemare în judecată, la solicitarea reclamantului.
In primul petit din cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 21.428.571 ROL (valoarea brută) reprezentând orele suplimentare prestate în intervalul 19 octombrie 2004 – 14 decembrie 2004. Această perioadă nu reprezintă o delegare a reclamantului la alt loc de muncă în vederea desfăşurării activităţii pentru care a fost angajat, ci reprezintă o perioadă de pregătire profesională pentru munca pe care reclamantul urma să o desfăşoare în ţară după întoarcerea din Cehia.
Perioada de pregătire a reprezentat perioada în care reclamantul a fost şcolarizat şi a luat cunoştinţă de atribuţiile ce îi revin unui director de magazin, şi anume de supraveghere, control şi coordonare; stagiul presupunea cunoaşterea de către acesta, în detaliu, a tuturor activităţilor desfăşurate de magazinele pârâtei.
înscrisurile depuse la dosar de pârâtă relevă faptul că, încă de la angajare, respectiv plecarea reclamantului în Cehia, acesta a luat cunoştinţă de stagiul de pregătire şi activităţile pe care urmau a le desfăşura.
In cauză nu sunt îndeplinite cerinţele art. 43 C. muncii privind delegarea salariatului pentru a efectua lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu în afara locului său de muncă, în speţă fiind vorba de pregătire şi luarea la cunoştinţă a atribuţiilor ce urmau a fi exercitate de reclamant în funcţie ulterior, la întoarcerea în ţară.
Dispoziţiile legale privind acordarea de sporuri salariale pentru neacordarea unei zile libere pentru sărbători legale nu sunt aplicabile persoanelor care participă la o modalitate de perfecţionare profesională.
Reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 52.872.050 ROL valoare netă reprezentând diferenţă diurnă faţă de
diurna acordată. In susţinerea acestui petit, reclamantul a depus un mod de calcul al pretenţiilor solicitate în conformitate cu H.G. nr. 741/2004.
Instanţa a înlăturat apărările reclamantului în ceea ce priveşte H.G. nr. 518/1995, temei legal invocat de acesta în ceea ce priveşte acordarea unei diurne superioare drept cuantum, ca nefiind aplicabilă, societatea în cauză fiind cu capital privat. Dispoziţiile art. 16 din H.G. nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter
temporar nu sunt aplicabile, iar art. 17 din acelaşi act normativ arc un caracter orientativ pentru societăţile cu capital privat, din care face parte şi pârâta în cauză.
In consecinţă, pârâta avea obligaţia legală sau convenţională de a plăti reclamantului diurnă într-un anumit cuantum pentru deplasarea acestuia în străinătate, situaţie în care nu poate fi vorba despre
diferenţă de diurnă neacordată. In cauză nu s-a făcut nici dovada că între pârâţi s-ar fi semnat acte adiţionale la contractul de muncă, în care să se prevadă, pe perioada şcolarizării în străinătate, plata unei diurne mai mari decât cea acordată.
Pârâta a depus la dosar probe care atestă faptul că i-a fost acordat reclamantului diurnă, motiv pentru care instanţa a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurentul-reclamant, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Examinând sentinţa atacată, instanţa a apreciat că recursul este neîntemeiat. Prima instanţă în mod corect a apreciat faptul că în speţă nu este vorba de „o detaşare” în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 45 C. muncii, ci ne aflăm în situaţia „perfecţionării” profesionale iniţiate de salariat, dat fiind lipsa unui înscris care să dovedească situaţia formării profesionale din iniţiativa angajatorului.
In lipsa unor reglementări clare materializate printr-un înscris, care să ateste raporturile dintre părţi sub aspectul duratei formării profesionale, inclusiv a obligaţiilor contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul şi a modalităţilor de suportare a cheltuielilor profesionale, prima instanţă a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 193 C. muncii.
