– anularea deciziei de concediere ;
– modificarea, radierea menţiunilor referitoare la decizia contestată din carnetul de muncă;
– încetarea contractului de muncă prin demisie, conform art. 79 Codul Muncii şi completarea carnetului de muncă, în acest sens;
– plata drepturilor salariale până la data de 31.12.2009 şi plata orelor suplimentare conform fişelor de pontaj;
– daune morale în cuantum de 5000 lei;
– cu obligarea societăţii pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea contestaţiei se arată, în esenţă, că, reclamanta a fost angajata societăţii pârâte începând cu data de 23.09.2009 ca operator calculator.
Angajatorul şi-a încălcat în mod repetat obligaţiile asumate prin contract prin nerespectarea programului de lucru, neplata sau recompensarea orelor suplimentare, impunerea unor sarcini de serviciu care nu erau prevăzute în contract şi care îi puneau viaţa în pericol. Contestatoarea a învederat aceste nemulţumiri angajatorului, începând cu luna noiembrie 2009 dar pentru că atitudinea acesteia era pasivă, nepăsătoare şi de rea credinţă, a decis să înceteze contractul de muncă prin demisie, pe data de 31.12.2009 în temeiul art.79 alin.(8) din Codul Muncii.
După ce a depus demisia, i s-a cerut să predea şi s-au primit în Agenţia S., toate bunurile pe care le avea în primire. Cu toate acestea, intimata a emis decizia de concediere nr.248/29.01.2010 fără să o fi convocat la cercetarea disciplinară şi a-i fi comunica o adresă în acest sens.
În drept, Legea nr.53/2003, Codul Muncii.
Intimata SC „S.” SRL a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei şi obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată pentru următoarele motive:
– societatea nu a primit nici o demisie în formă scrisă şi semnată de către aceasta, sancţiunea în atare situaţie fiind nulitatea absolută a demisiei;
– contestatoarea a desfăşurat atribuţiile menţionate în fişa postului şi aduse la cunoştinţa acesteia, iar stabilirea în sarcina acesteia a unor atribuţii adiacente activităţii principale este legală şi temeinică întrucât este normal ca sumele de bani încasate să nu fie păstrate asupra acesteia, ci depuse la bancă;
– singura lună în care contestatoarea a prestat muncă suplimentară, a fost luna decembrie, în cuantum de 9,9 ore;
– drepturile salariale aferente lunii decembrie au fost achitate, precum şi o zi de concediu neefectuat;
– contestatoarei i-a fost comunicată convocarea la efectuarea cercetării disciplinare prin scrisoare recomandată, iar în ceea ce priveşte fapta săvârşită, aceasta este una gravă, neprezentarea la serviciu ducând la imposibilitatea desfăşurării activităţii societăţii, conform programării.
În drept, art.263, 269 Codul Muncii.
Din actele dosarului, instanţa reţine următoarele:
Contestatoarea B. I. M. a fost angajata societăţii intimate, în meseria de operator calculator, începând cu data de 11.09.2009.
Iniţial, contractul de muncă a fost încheiat pe durată determinată de 3 luni apoi, prin actul adiţional nr.2960/9.12.2009, durata contractului a fost modificată în sensul că, începând cu data de 11.12.2009, în durată nedeterminată.
În ziua de 31.12.2009, contestatoarea l-a anunţat pe directorul general al societăţii – T. B. – despre intenţia de a demisiona – prin demisie la zi. Acesta i-a solicitat să trimită cererea de demisie la serviciul personal, contestatoarea trimiţând cererea scanată prin poşta electronică, iar apoi susţinând că în prima zi lucrătoare din luna ianuarie 2010 a trimis-o prin fax.
În aceeaşi zi, 31.12.2009, contestatoarea a predat aparatura şi valorile băneşti aflate în posesia sa.
La data de 7.01.2010, intimata a emis convocarea la efectuarea cercetării disciplinare, în ziua de 18.01.2010, pentru absenţa contestatoarei de la serviciu, începând cu data de 1.01.2010, convocare trimisă prin scrisoare recomandată la domiciliul indicat în contractul de muncă şi primită de tatăl contestatoarei la data de 11.01.2010.
Contestatoarea nu s-a prezentat la efectuarea cercetării disciplinare, iar la data de 29.01.2010 intimata a emis decizia nr.248 prin care a concediat-o, în temeiul art. 61 lit. a din Codul Muncii, pentru săvârşirea unor abateri disciplinare grave, constând în absenţele nemotivate de la serviciu începând cu data de 1.01.2010, deşi în perioada 1 – 15.01.2010 se afla în perioada de preaviz, preaviz pe care nu l-a respectat.
Din cele ce preced, se constată că nu este întemeiată contestaţia.
Astfel, deşi susţine că nu a primit o cerere de demisie în formă scrisă, intimata recunoaşte că cererea a fost primită în formă electronică de către serviciul personal al societăţii la data de 4.01.2010 – prima zi lucrătoare după data de 31.12.2010. Aşa fiind, înseamnă că societatea a luat cunoştinţă de manifestarea de voinţă neechivocă a contestatoarei de a demisiona, împrejurarea că demisia nu a fost trimisă în formă scrisă pe suport de hârtie neputând constitui un motiv de nulitate a acesteia.
Chestiunea care trebuie lămurită este însă aceea a posibilităţii contestatoarei de a demisiona fără preaviz în temeiul art. 79 alin. (8) din Codul Muncii.
În acest sens, demisia, aşa cum o defineşte art.79 alin. (1) din Codul Muncii, este un act unilateral de voinţă al salariatului care nu este supus aprobării angajatorului şi nu trebuie motivată. Dar aşa cum demisia este un act unilateral şi discreţionar al salariatului, la fel şi dreptul angajatorului de a scurta sau a renunţa la termenul de preaviz are aceeaşi natură şi nu depinde de voinţa salariatului.
Doctrina este unanimă în a considera că în situaţia prevăzută la art.79 alin.(8) din Codul Muncii, trebuie motivată neexecutarea preavizului şi care sunt obligaţiile nerespectate de angajator, scopul preavizului fiind acela de a-i asigura acestuia posibilitatea de a lua măsurile necesare înlocuirii salariatului demisionar, pentru a evita consecinţele negative pe care le-ar putea avea mutarea intempestivă a contractului de muncă.
În speţa de faţă, contestatoarea nu a precizat în cuprinsul cererii de demisie (f.18 dos.), motivele pentru care înţelege să-şi prezinte demisia fără preaviz, iar faptul că directorul regional i-a solicitat să predea cheile şi sumele de bani pe care le avea asupra sa şi a găsit un înlocuitor începând cu ziua de 2.01.2010, nu poate fi interpretat ca o acceptare tacită a demisie la zi, acesta neavând atribuţii în acest sens şi avertizând-o că trebuie să depună cererea la serviciul personal, ci doar ca o măsură de prudenţă pentru a asigura continuarea activităţii agenţiei. Oricum, chiar dacă s-ar fi solicitat contestatoarei să depună zilnic sumele încasate la bancă, aceasta nu ar constitui o nerespectare a obligaţiilor contractuale de către intimată ci eventual, o suplimentare a sarcinilor de serviciu stabilite iniţial, contestatoarea neputând face dovada că s-a plâns de acest lucru, înainte de depunerea demisiei.
Nu în ultimul rând, deşi martorul M. D. G. a relatat că a însoţit-o de câteva ori pe contestatoare când a depus sume mari de bani la bancă, tot acesta a spus că programul de lucru al acesteia era până la ora 2100 şi de multe ori rămânea până la orele 22- 23, ori ce bancă are program la acele ore ? Apoi, martorul T. B. – directorul regional al societăţii – a spus că, contestatoarea se deplasa singură la bancă numai pentru depunerea sumelor mici, pentru sumele mari de 5000 lei fiind însoţită de către operatorul coordonator sau chiar de către martor. Acesta a mai relatat că, aceasta a ştiut de la începutul activităţii despre această atribuţie şi a beneficiat chiar de o perioadă de pregătire în acest sens.
În aceste condiţii, contractul de muncă al contestatoarei a continuat să îşi producă efectele şi după data de 1.01.2010 şi cum aceasta şi-a păstrat calitatea de salariată iar intimata era îndreptăţită potrivit prevederilor Codului Muncii (art.40 alin.1 lit. e) să constate săvârşirea unor abateri disciplinare şi să aplice sancţiuni disciplinare.
În legătură cu convocarea la efectuarea cercetării disciplinare, se constată că, într-adevăr aceasta a fost expediată prin scrisoare recomandată la adresa din localitatea Târnăveni., însă acesta este domiciliul indicat de către contestatoare, deşi avea stabilită reşedinţa în Sibiu, atât în contractul de muncă, cât şi în actul adiţional la acesta, şi cum confirmarea de primire a fost semnată de către tatăl său, este greu de crezut că, reclamanta nu a ştiut despre această împrejurare, aşa cum a susţinut la interogatoriu.
Cum absenţa nemotivată de la serviciu constituie o abatere disciplinară gravă, înseamnă că decizia de concediere a fost emisă cu respectarea condiţiilor de formă şi de fond reglementate la art. 266 – 268 din Codul Muncii.
Astfel, trei capete de cerere din contestaţie au fost respinse şi pe cale de consecinţă şi capătul de cerere prin care s-a solicitat acordarea de daune morale, relaţiile de muncă trebuind să fie guvernate de principiul bunei credinţe din partea ambelor părţi în exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor.
S-a respins şi capătul de cerere prin care s-a solicitat plata drepturilor salariale şi a orelor suplimentare lucrate de către contestatoare, care i-au fost achitate în lunile decembrie 2009, ianuarie şi martie 2010, aşa cum a făcut dovada intimata prin depunerea extrasului de cont şi cum de altfel a recunoscut contestatoarea la interogatoriu.
Aflându-se în culpă procesuală, contestatoarea a fost obligată, în temeiul art. 274 Cod pr. civilă, la plata către intimată, a sumei de 1865,82 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.
În acest sens, din nota de evaluare a onorariului avocaţial depusă de către reprezentanţii intimatei, se constată că la întâlnirile din 26.04.2010 pe lângă discutarea dosarului contestatoarei, au avut loc şi discuţii privind situaţia sindicatului nou creat, precum şi pe tema contractului colectiv de muncă şi a concedierii salariatului în cazul demisiei, aceasta însemnând că nu poate fi obligată contestatoarea la suportarea întregului onorariu facturat cu acea ocazie, de 484,5 lei, ci doar a unei treimi din aceasta, respectiv 161,5 lei.
Apoi, la reprezentarea în instanţă, la termenele din 30.03., 27.04. 11.05. şi 25.05.2010, s-a trecut ca durată, 2 ore şi 30 de minute la fiecare termen, cu un onorariu facturat de 850 lei, ori durata prezenţei apărătorului în faţa instanţei a fost, în medie, între 30 şi 40 de minute la fiecare termen pentru care se cuvine un onorariu de 576 lei.
