art. 79 Codul muncii
În materia demisiei, preavizul este prevazut în favoarea angajatorului care, potrivit dispozitiilor exprese ale art. 79 alin. 7 din Codul muncii, poate si renunta la el, total sau partial.
În speta, salariatul a solicitat încetarea raporturilor de munca, prin demisie, începând cu data înregistrarii cererii de demisie, fapt aparent acceptat întocmai de angajator, din a carui decizie rezulta ca a renuntat la termenul de preaviz.
Faptul ca a emis aceasta decizie la exact 15 zile de la solicitarea salariatului, nu are semnificatia împlinirii preavizului, în conditiile în care demisia nu trebuia acceptata, ea producând efecte prin simpla manifestare de vointa a angajatului, sens în care nu este necesara nici emiterea unei decizii de desfacere a contractului individual de munca, al carei efect poate fi cel mult declarativ si nu constitutiv.
Faptul ca a emis aceasta decizie la exact 15 zile de la solicitarea salariatului, nu are semnificatia împlinirii preavizului, în conditiile în care demisia nu trebuia acceptata, ea producând efecte prin simpla manifestare de vointa a angajatului, sens în care nu este necesara nici emiterea unei decizii de desfacere a contractului individual de munca, al carei efect poate fi cel mult declarativ si nu constitutiv.
Salariatul nu a dovedit în speta faptele pozitive contrare celor negative sustinute de catre angajator, anume faptul efectuarii propriu-zise a muncii în perioada de preaviz neputându-se opune acestei îndatoriri procesuale nici exceptia trasa din prevederile art. 287 din Codul muncii, care specifica întelesul “probei în sarcina angajatorului”, anume obligatia acestuia de a depune dovezile în apararea sa pâna la prima zi de înfatisare, rezultând din aceasta ca el trebuie sa probeze în contra pretentiilor salariatului întemeiate pe lege ori contract, iar nu împotriva oricaror sustineri ale acestuia, independent de dovedirea lor prealabila de catre cel care le afirma, sub sanctiunea de a fi considerate valabile.
Din aceasta perspectiva, nu se poate pretinde angajatorului sa probeze ca salariatul nu a muncit ori ca nu are drepturi salariale restante, pâna ce acesta nu va fi facut dovada ca a prestat ori a temeiului drepturilor pretinse, sarcina faptului pozitiv ramânând întotdeauna în sarcina celui care îl afirma.
Decizia civila nr. 7415/R din 14 decembrie 2009
Prin sentinta civila nr.5668/26.06.2009 pronuntata în dosarul nr.4321/3/2009, Tribunalul Bucuresti – Sectia a VIII a Civila si pentru Cauze privind Conflicte de Munca si Asigurari Sociale a admis în parte actiunea formulata de contestatorul GCA în contradictoriu cu intimata SC S C SRL; a anulat decizia nr. 1/20.01.2009 cu privire la data încetarii raporturilor de munca prin demisie.
A retinut ca data a încetarii raporturilor de munca dintre parti, prin demisie, 20.01.2009.
A obligat pârâta sa achite reclamantului suma de 12.672 lei net – lichidarea lunii decembrie 2008 si sa-i achite drepturile salariale pentru perioada lucrata 1-19.01.2009.
A obligat pârâta la 500 lei, cheltuieli de judecata catre reclamant.
În considerente a retinut ca reclamantul a fost salariatul pârâtei în functia de inginer electronist din 16 ianuarie 1997.
La 05.01.2009 reclamantul a înregistrat la pârâta cererea sa de demisie formulata conform art. 79 alin. 1 Codul muncii, demisia începând cu 05.01.2009, conform sustinerilor reclamantului, necontrazise de nici un act al pârâtei, reclamantul a lucrat la pârâta perioada de preaviz care, conform art.79 alin. 1 Codul muncii si art. IX lit. a) din Contractul individual de munca al reclamantului, este obligatorie, deci demisia a devenit efectiva începând cu 20.01.2009.
Conform sustinerilor reclamantului si disp. art. 89 alin. 5 Codul muncii, pe durata preavizului, contractul individual de munca îsi produce toate efectele. Reclamantul sustine ca a lucrat în perioada preavizului, dar nu i s-au achitat drepturile salariale, pentru aceasta perioada, iar pârâta nu a depus condica de prezenta, state de plata, nu a administrat alte probe din care sa rezulte ca reclamantul nu s-a prezentat la serviciu în aceasta perioada.
Analizând decizia nr. 1/20.01.2009 contestata în parte, vazând cererea de demisie, Tribunalul a constatat ca decizia este lovita de nulitate, deoarece nu respecta termenul de preaviz si înceteaza retroactiv raporturile de munca dintre parti.
Decizia emisa la 20.07.2009 de catre angajatorul pârât constata încetarea raporturilor de munca dintre parti începând cu 05.01.2009, fara a respecta termenul de preaviz, perioada în care reclamantul sustine ca a lucrat si nu a fost platit.
Calculând cele 15 zile de preaviz, rezulta ca data încetarii raporturilor de munca dintre parti este 20.01.2009, când se împlinesc cele 15 zile, astfel ca decizia nr. 1 a fost anulata partial, în privinta datei încetarii raporturilor de munca.
Conform art. 154 Codul muncii, pentru munca depusa, salariatii au dreptul la un salariu exprimat în bani, conform contractului individual de munca al fiecaruia.
Din statul de salarii întocmit de pârâta si depus la ITM la 20.01.2009, rezulta ca pentru luna decembrie 2008 reclamantul are de primit suma de 12672 lei.
Conform art. 163 Codul muncii, dovada platii salariului se face prin semnarea statelor de plata sau a altor documente justificative care demonstreaza efectuarea platii catre salariatul îndreptatit.
Din statul de plata existent nu rezulta ca reclamantul si-a primit drepturile salariale pe luna decembrie 2008, neexistând semnatura acestuia în dreptul numelui sau la pozitia 1 din lista.
De asemenea, nu exista la dosar nicio dovada ca pârâtul angajator i-a achitat reclamantului perioada de preaviz lucrata, 01-20 ianuarie 2009.
Fata de cele retinute, Tribunalul a constatat ca reclamantul este îndreptatit la primirea drepturilor banesti pentru decembrie 2008 si 01-20 ianuarie 2009, astfel ca actiunea reclamantului a fost admisa.
Împotriva sus-mentionatei hotarâri, în termen legal a declarat recurs SC S C SRL, înregistrat pe rolul Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a VII a Civila si pentru Cauze privind Conflicte de Munca si Asigurari Sociale sub nr. 4321/3/2009.
În sustinerea recursului a aratat ca instanta nu a respectat dreptul recurentei Ia aparare si nu a analizat în nici un fel sustinerile pe care le-a facut.
Astfel, la al-II-lea termen de judecata, instanta a solutionat dosarul si a respins cererea de amânare formulata de aparatorul recurentei ales. Desi era prima cerere de aparare formulata de avocat, justificata, termen la care a formulat întâmpinare pentru a demonstra lipsa de fundament a contestatiei intimatului GA, instanta a solutionat dosarul, pronuntându-se doar asupra insuficientelor probe depuse de acesta si fara a tine seama de sustinerile si apararile recurentei.
În considerentele sentintei apare eronat faptul ca recurenta nu si-a respectat obligatia de a depune la dosarul cauzei actele solicitate si nici macar nu se face referire la întâmpinarea pe care o depusese si la apararile acesteia. Era un termen de judecata la care recurenta solicita întemeiat amânarea, depusese întâmpinare, aratând instantei argumentele pentru care se justifica respingerea cererii, urmând ca ulterior sa depuna actele pe care îsi întemeia opinia.
Recurentei nu i-a fost pus în vedere sa depuna pentru acel termen din 26.06.2009, actele pe care instanta le exemplifica în considerente: condica de prezenta, dovada achitarii preavizului, dovada achitarii salariului pentru decembrie 2008 .
În aceste conditii se justifica rejudecarea fondului cauzei, care sa analizeze temeinic speta, instanta de fond pronuntându-se superficial, fara a observa realitatea evenimentelor în ceea ce priveste relatiile de munca desfasurate între GA si S.C. S .
Instanta a aplicat gresit legea considerând ca data finalizarii raporturilor de munca cu intimatul-contestator este 20.01.2009.
Instanta în mod gresit a conchis ca data în care demisia intimatului contestator a devenit efectiva este 20.01.2009, în ciuda faptului ca ea a fost depusa la 05.01.2009. S-a aratat ca recurenta nu ar fi respectat termenul de preaviz de 15 zile si s-a calculat începând cu 05.01.2009 data depunerii demisiei, ca raporturile de munca au încetat efectiv la 20.01.2009.
Datorita faptului ca salariatul a muncit în aceasta perioada, recurenta este obligata sa-i plateasca si contravaloarea muncii depuse.
Consideratiile instantei sunt de-a dreptul hilare si solutia este dispusa cu o grava aplicare a dispozitiilor legale.
Prin cererea de demisie din 05.01.2009 GAC a înteles sa întrerupa orice activitate în cadrul firmei.
Într-o astfel de situatie, societatea este limitata si singurul lucru pe care îl poate face este sa ia act de cererea de demisie si sa poata beneficia de termenul de preaviz de 15 zile. Recurenta a înteles sa renunte la acest termen.
Decizia din 20.01.2009 nu constatata decât încetarea raporturilor de munca cu acesta, desi emiterea unui astfel de act era o facultate pentru societate. ” Demisia nu trebuie aprobata de angajator; nu este necesara nici emiterea unei decizii (dispozitii) privind încetarea contractului de munca. Asadar, nu poate fi modificat termenul de preaviz, acesta începând sa curga daca angajatorul renunta la el, acest lucru fiind un beneficiu al angajatorului si nu al angajatului.
Mai mult, angajatul nici nu putea, ulterior depunerii demisiei, sa solicite modificarea încetarii contractului, cererea sa fiind una inadmisibila.
Manifestarea de vointa a salariatului cu privire la încetarea, din initiativa sa a contractului de munca este irevocabila; retractarea ei este posibila numai cu acordul expres au implicit, al angajatorului”.
Solutionând cauza în aceasta maniera, instanta nu a facut altceva decât sa dea curs stratagemei utilizate de intimate de a-si planifica singur încetarea raporturilor de munca pentru a beneficia si de remuneratia pentru luna ianuarie 2009. Este curios cum s-a ajuns la concluzia ca a fost prestata munca în toata aceasta perioada 05-20.01.2009, atât timp cât nu a fost facuta nici o dovada în acest sens. Solutia nu face altceva decât sa acorde contestatorului beneficiar unor drepturi nemeritate, asta fara însa a presta activitate si în ciuda faptului ca acesta a încetat individual sa paraseasca locul de munca.
Mai mult, solutia data depaseste cadrul legal cu care instanta a fost învestita, acesta pronuntându-se si asupra unei cereri pe care intimatul contestator nu a facut-o. Acesta a solicitat obligarea recurentei la plata a 2555 lei, bani aferenti lunii ianuarie 2009, însa instanta i-a cenzurat cererea de a-i acorda o suma de bani si a dispus generic obligarea recurentei la plata sumei salariului pe perioada 01-20.01.2009, nearatând în nici un fel care este echivalentul banesc al muncii desfasurate în aceasta perioada.
Nici nu avea cum s-a prevada aceste drepturi atât timp cât în cauza nu a fost facuta o expertiza contabila care sa faca acest calcul.
În aceste conditii, si din aceasta perspectiva, sentinta este una lapidara si lipsita de obiectivitate. Chiar si daca ar avea dreptate, contestatorul nu ar putea beneficia de aceasta suma pentru ca ea nu este în nici un fel prevazuta în titlu, executarea silita fiind din acest punct de vedere, imposibila. Este înca un neajuns al acestei sentinte care ar trebui rectificat prin rejudecare.
În ceea ce priveste obligarea la plata sumei de 12 672 lei, a aratat ca sentinta nu este fundamentata. Indiferent daca exista posibilitatea ca S.C. S sa nu-i fi achitat în totalitate drepturile salariale pâna la data de 05.01.2009, atunci când au încetat în realitate raporturile de munca cu acesta, sumele pe care instanta le-a acordat nu au nici un fel de acoperire.
Astfel, prin act aditional la data de 05.12.2009, salariatului i-a fost diminuat salariul pâna la suma de 5000 lei brut, din care acestuia i-a fost platit avansul, astfel ca acordarea sumei de 12672 lei este una nejustificata. Instanta arata ca ea reprezinta lichidarea si ca este conforma cu statul de salarii pe luna decembrie 2008.
Este evident ca este vorba de o neîntelegere, din moment ce pentru luna decembrie suma totala bruta pe care angajatul o avea de primit ca salariu este de 5 000 lei.
Clarificarea acestor aspecte nu poate fi atinsa decât printr-o expertiza contabila în care sa fie analizate documentele privind modificarile salariale si sa determine eventualele drepturi salariale ale intimatului-contestator, ceea ce justifica înca o data o rejudecare a cauzei pe fond.
Cercetând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Curtea constata ca acesta este fondat.
Într-adevar, în baza art. 79 alin. 1 din Codul muncii, demisia este un act unilateral de vointa a salariatului, în sensul încetarii contractului de munca, dupa împlinirea unui termen de preaviz.
Scopul preavizului este acela de a asigura angajatorului posibilitatea de a lua masurile necesare înlocuirii salariatului demisionar, evitându-se astfel consecintele negative pe care le-ar putea avea pentru societate încetarea intempestiva a contractului de munca.
Rezulta asadar, ca în materia demisiei, preavizul este prevazut în favoarea angajatorului care, potrivit dispozitiilor exprese ale art. 79 alin. 7 din Codul muncii, poate si renunta la el, total sau partial.
În speta, prin cererea datata 05.01.2009, salariatul a solicitat încetarea raporturilor de munca, prin demisie, începând cu aceeasi data, fapt aparent acceptat întocmai de angajator, care prin decizia nr. 1/20.01.2009 dispune încetarea raporturilor de munca, începând cu 05.01.2009, rezultând ca a renuntat la termenul de preaviz.
Fata de aceste aspecte si având în vedere, astfel cum s-a mai aratat, ca din actele aflate la dosarului cauzei, rezulta ca vointa angajatului de a înceta în aceeasi zi, a depunerii demisiei, raporturile de munca cu societatea, a fost acceptata ca atare, dupa cum rezulta din decizia emisa la 20.01.2009 precum si faptul ca, în cazul nerespectarii termenului de preaviz,daca este obligat la aceasta, salariatul raspunde prin repararea eventualelor daune cauzate societatii, iar nu prin chiar efectuarea muncii, prestarea fortata a acesteia fiind interzisa constitutional, revenea acestuia sa dovedeasca efectuarea propriu-zisa a activitatii în perioada 05.01-20.01.2009.
Or, reclamantul nu a solicitat instantei admiterea vreunei probe prin care sa dovedeasca faptului juridic, pretins neputându-se opune acestei îndatoriri procesuale nici exceptia trasa din prevederile art. 287 din Codul muncii, care specifica întelesul “probei în sarcina angajatorului”, anume obligatia acestuia de a depune dovezile în apararea sa pâna la prima zi de înfatisare, rezultând din aceasta ca el trebuie sa probeze în contra pretentiilor salariatului întemeiate pe lege ori contract, iar nu împotriva oricaror sustineri ale acestuia, independent de dovedirea lor prealabila de catre cel care le afirma, sub sanctiunea de a fi considerate valabile.
Din aceasta perspectiva, nu se poate pretinde angajatorului sa probeze ca salariatul nu a muncit ori ca nu are drepturi salariale restante în valoare de 12.672 lei, pâna ce acesta nu va fi facut dovada ca a prestat munca ori a temeiului drepturilor pretinse, sarcina faptului pozitiv ramânând întotdeauna în sarcina celui care îl afirma.
Or, astfel, cum s-a mai argumentat, reclamantul-intimat nu a dovedit în speta faptele pozitive contrare celor negative sustinute de catre pârâtul-recurent, anume faptul efectuarii propriu-zise a muncii în perioada 05.01-20.01.2009 si nici temeiul drepturilor salariale pretinse ce trebuie sa se gaseasca în contract, conform dispozitiilor exprese ale art. 157 din Codul muncii.
Astfel, reclamantul nu a facut dovada drepturilor salariale în cuantumul pretins, el producând doar un contract individual de munca, ce specifica un salariu de 200.000 lei lunar, la nivelul anului 199, iar cât priveste statul de plata, acesta nu valoreaza contract pentru determinarea drepturilor salariale, ci el doar constata existenta unui drept salarial nascut în prealabil si exigibil, de o anumita valoare, care trebuie sa-si gaseasca însa temeiul într-o manifestare concordanta de vointa exprimata anterior si atestata prin înscris ori dovedita cu alte mijloace de proba.
În consecinta, potrivit celor expuse si în aplicarea art. 312 alin. 1-3 rap. la art. 304 pct. 9 si 3041 C. pr. civ., Curtea va admite recursul, va modifica în tot sentinta atacata, în sensul ca va respinge actiunea, ca neîntemeiata.
