Prescripţia aplicării sancţiunii disciplinare. Motivele ce pot fi invocate de angajator în faţa instanţei
C. muncii, art. 77m, art. 268[21 alin. (1)
Descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară trebuie făcută în mod concret şi precis, pentru a permite instanţei să verifice temeinicia sancţiunii aplicate prin raportare la o faptă concretă şi la obligaţiile stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă şi regulamentul intern.
întrucât nu se specifică data săvârşirii abaterilor disciplinare, instanţa nu poate verifica respectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 268 alin. (1) C. muncii referitoare la prescripţia aplicării sancţiunii disciplinare.
în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. muri. şi asig. soc.,
dec. nr. 6672 din 26 octombrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 7289/18.10.2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins contestaţia formulată de contestatoarea S.N.C. în contradictoriu cu intimatul O.S.l.M. Bucureşti, ca neîntemeiată. Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept: Prin decizia cu nr. 207133/06.07.2009, reclamanta a fost sancţionată disciplinar cu sancţiunea avertisment scris pentru abaterile constatate în referatul comisiei de disciplină din data de 06.07.2009, în baza art. 264 alin. (1) lit. a) C. muncii. S-a reţinut în sarcina acesteia faptul că nu a respectat atribuţiunile specifice postului şi regulamentului de organizare şi funcţionare, respectiv dispoziţiile referitoare la disciplina financiar-contabilă.
Reclamanta a invocat nulitatea deciziei ca urmare a nerespectării condiţiilor de formă, aspecte care nu se pot reţine, sigura inadvertenţă fiind faptul că în mod eronat s-a menţionat ca instanţă competentă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, şi nu Tribunalul Bucureşti (fiind vorba însă de o eroare materială, şi nu de o omisiune), dar acest aspect nu a dus la încălcarea dreptului său de a contesta decizia.
Referitor la termenul de prescripţie de 30 zile prevăzut de art. 268 alin. (1) C. muncii, instanţa reţine că dreptul angajatorului de a aplica sancţiunea disciplinară se naşte la data la care a luat cunoştinţă de săvârşirea faptei, prin urmare cele 30 de zile curg de la această
dată. In cauza de faţă, referatul comisiei care a efectuat cercetarea disciplinară este din data de 06.07.2009, dată la care s-a aplicat şi sancţiunea disciplinară, sens în care instanţa constată că sancţiunea este aplicată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie.
Referitor la faptul că apărările sale din timpul efectuării cercetării disciplinare au fost înlăturate, nu s-au consemnat în referatul de cercetare disciplinară astfel de apărări şi, prin urmare, criticile invocate referitor la aceste aspecte vor fi înlăturate. Apărări în acest sens au fost formulate doar de cei doi apărători ai salariatei V.I., deoarece audierea persoanelor cercetate disciplinar s-a efectuat separat.
De fapt, reclamanta a fost sancţionată, astfel cum rezultă din referatul de mai sus, pe considerentul că a semnat în necunoştinţă de cauză acte, fară a cunoaşte reglementările în materie financiar-contabilă.
Aşa cum rezultă din referatul de cercetare disciplinară, reclamanta, împreună cu alte trei salariate, au fost chemate la serviciu într-o zi de sâmbătă, respectiv 07.03.2009, când s-a operat nota contabilă nr. 2LS/31.12.2008, notă prin care s-a intervenit în echilibrul balanţier al perioadei cumulate de raportare a situaţiilor contabile aferente închiderii financiare a exerciţiului financiar pe 2008. Deşi s-a reţinut prin acest referat vinovăţia numitei V.I. pentru operarea acestei note, reclamanta a semnat la acea dată, astfel cum am reţinut mai sus, prin urmare sancţiunea aplicată este legală, deoarece angajatorul i-a atras atenţia ca pe viitor să nu mai comită astfel de fapte, cu atât mai mult cu cât nu avea atribuţiuni în acest sens, astfel că instanţa de fond a respins contestaţia ca neîntemeiată.
In termen legal, împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat recurenta-contestatoare S.N.C., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii contestaţiei, astfel cum a fost formulată şi precizată şi, în consecinţă, anularea deciziei de sancţionare emisă de către intimată, înregistrată sub nr. 207133/06.07.200 şi radierea din carnetul de muncă a sancţiunii disciplinare. (…)
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât şi a dispoziţiilor art. 304′ C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Recurenta-contestatoare a fost salariata intimatului, fiind angajată în funcţia de şef birou Resurse Umane, în baza unui contract individual de muncă. Prin decizia înregistrată sub nr. 207133/06.07.2009, intimata a dispus sancţionarea recurentei cu „avertisment scris”, conform art. 264 lit. a) C. muncii. Aşa cum rezultă din decizia de sancţionare, faptele imputate recurentei-contestatoare au constat în aceea că „activităţile ce au făcut obicctul raportului de şi care erau în atribuţiile lui S.N. au fost efectuate cu necunoaşterea reglementărilor privind disciplina financiar contabilă”; „îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor din fişa postului şi din regulamentul intern, cât şi încălcarea dispoziţiilor privind disciplina financiar-contabilă”.
Prin contestaţia formulată şi prin precizările depuse la dosar, Curtea constată că recurenta a invocat atât nelegalitatea deciziei contestate, cât şi netemeinicia acesteia.
Din cuprinsul hotărârii recurate, Curtea constată că instanţa a înlăturat criticile contestatoarei referitoare la nelegalitatea deciziei de sancţionare, fară a arăta care sunt considerentele care au stat la baza soluţiei pronunţate, în cauză fiind incidcnt motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Singura motivare pe aspectul condiţiilor de formă se referă la elementul prevăzut de art. 268 alin. (2) lit. 0 C. muncii, în varianta în vigoare la data judecării cauzei, în condiţiile în care se invocase şi faptul că decizia nu cuprinde descrierea faptei, precizarea concretă a normelor încălcate şi temeiul de drept în baza căruia a fost aplicată sancţiunea, precum şi lipsa menţiunilor referitoare la motivele pentru care au fost îndepărtate apărările salariatului.
Referitor la condiţiile de legalitate ale deciziei contestate, în cauză este incidcnt şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece în mod greşit instanţa de fond a apreciat că nu pot fi reţinute criticile referitoare la nulitatea deciziei.
Astfel, prin decizia contestată a fost aplicată salariatei o sancţiune disciplinară şi potrivit art. 263 C. muncii, angajatorul dispune de prerogativa disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi, ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară. Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici. In temeiul art. 268 C. muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei. Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea; d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică; e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată; f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.
Din dispoziţiile legale menţionate şi din analiza materialului probator administrat în cauză, Curtea reţine că decizia contestată, concretizând o măsură disciplinară luată de angajator împotriva angajatului, trebuia să fie, deopotrivă, legală şi temeinică, iar analiza cerinţelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia deciziei.
în baza probatoriului administrat în cauză, în special a deciziei de sancţionare şi a actelor care au stat la baza acesteia, în mod greşit instanţa de fond a constatat că este neîntemeiată cererea contestatoarei, deoarece decizia de concediere nu îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute. Reţinând dispoziţiile prevăzute de art. 268 alin. (2) lit. a) C. muncii, Curtea constată că descrierea faptei care constituie abatere disciplinară trebuia făcută în mod concret şi precis, pentru a permite instanţei să verifice temeinicia sancţiunii aplicate prin raportare la o faptă concretă şi la obligaţiile stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de
muncă şi regulamentul intern. In ciuda acestui fapt, în decizia contestată angajatorul se limitează la o descriere extrem de generică a faptelor imputate ca abatere disciplinară („îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor din fişa postului şi din regulamentul intern, cât şi încălcarea dispoziţiilor privind disciplina financiar-contabilă”), fară a arăta în ce a constat nerespectarea dispoziţiilor invocate, data la care s-a produs fapta imputată şi în ce a constat îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor, prin individualizarea acestora cu dată, număr sau alte elemente de identificare.
Abaterile imputate nu au fost individualizate în timp. Prin faptul că nu a fost specificată data săvârşirii abaterilor disciplinare, Curtea nu poate verifica respectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 268 alin. (1) C. muncii, referitoare la prescripţia aplicării sancţiunii disciplinare.
Curtea nu poate reţine că descrierea faptei ar rezulta din actele care au stat la baza deciziei prin care s-a constatat săvârşirea abaterii disciplinare de către salariat (referatul comisiei de cercetare disciplinară, raportul de audit), deoarece condiţia descrierii faptei în mod concret şi detaliat este prevăzută de lege imperativ şi trebuie să rezulte din decizia de sancţionare, şi nu din alte înscrisuri, unele din acestea depuse la dosar după aplicarea sancţiunii disciplinare, pe parcursul soluţionării contestaţiei. în acest sens, Curtea reţine aplicabilitatea dispoziţiilor art. 77 C. muncii, potrivit căruia, în caz de conflict de
muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
Nici cerinţa prevăzută de art. 268 alin. (2) lit. b) C. muncii nu a fost respectată, deoarece intimatul nu a precizat prevederile din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat, limitându-se să arate că recurenta nu a îndeplinit corespunzător atribuţiile din fişa postului şi din regulamentul intern.
Potrivit art. 268 alin. (2) lit. c) C. muncii, în decizie trebuie prevăzute obligatoriu motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute de art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea. Această condiţie de formă este impusă de dispoziţiile art. 267 C. muncii, potrivit căruia, sub sancţiunea nulităţii absolute, nicio măsură, cu exccpţia cclei prevăzute la art. 264 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.
In cauză nu a fost respectată nici condiţia de valabilitate prevăzută de art. 268 alin. (2) lit. c) C. muncii.
Curtea nu va reţine susţinerile recurentei pe aspectul condiţiei prevăzute de art. 268 alin. (2) lit. f) C. muncii, deoarece acest element a fost analizat de către instanţa de fond. Chiar dacă în decizie a fost greşit indicată instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată, Curtea reţine că introducerea greşită a acţiunii nu a înlăturat dreptul părţii de a contesta sancţiunea, prin declinare de competenţă contestatia fiind înaintată Tribunalului.
Faţă de aceste considerente, Curtea constată ca decizia contestată este nulă pentru nerespectarea condiţiilor de valabilitate prevăzute de art. 268 alin. (2) C. muncii, motiv pentru care nu se mai impune cercetarea celorlalte motive de recurs referitoare la neefectuarea cercetării disciplinare în condiţiile legii şi la netemeinicia sancţiunii aplicate.
In concluzie, Curtea constată că sentinţa de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii, motiv pentru care, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a admis recursul formulat şi a modificat hotărârea recurată, în sensul că a admis contestaţia, a anulat decizia nr. 207133/6.07.2009, emisă de intimat şi a dispus efectuarea menţiunilor referitoare la anularea sancţiunii disciplinare în carnetul de muncă al reclamantei.
