Daunele morale constau în despăgubirile ce se cuvin ca urmare a atingerilor aduse drepturilor personale nepatrimoniale şi sunt o noţiune distinctă de daunele materiale. Suma salariilor de care ar fi beneficiat salariatul până la expirarea contractului de muncă desfăcut abuziv reprezintă daune materiale iar nu daune morale.
Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 1984/R din 5 octombrie 2007
Prin sentinţa civilă nr. 473 din 22 februarie 2007, s-a admis în parte acţiunea formulată de către reclamantul C.G., în contradictoriu cu pârâta F.C.B. SUCURSALA BUCUREŞTI, şi în consecinţă s-a dispus anularea Deciziei nr. 1990 din 13.07.2006 prin care reclamantului i s-a desfăcut contractul individual de muncă în temeiul art. 61, lit. a Codul muncii.
Pârâta a fost obligată să-l reîncadreze pe reclamant pe postul deţinut anterior, acela de inginer mecanic şi să achite reclamantului drepturile salariale cuvenite, de la data desfacerii contractului individual de muncă şi până la reintegrare, indexate, majorate şi reactualizate.
S-a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale în cuantum de 5.400 euro.
Pârâta a fost obligată să-i achite reclamantului 100 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Contestatorul a fost angajat al societăţii intimate în funcţia de inginer mecanic în baza contractului individual de muncă nr. 9496/11.08.2005, părţile încheind la 31.10.2005 actul adiţional nr. 1, durata contractului fiind modificată pentru o perioadă de 15 luni, până la 31.01.2007.
Prin Decizia nr. 1990/13.07.2006 pârâta a desfăcut contractul individual de muncă al contestatorului în conformitate cu prevederile art. 61, lit. a Codul muncii reţinând în sarcina contestatorului acte de insubordonare prin refuzarea în mod repetat a asumării responsabilităţilor cei reveneau ca şef al mecanizării şi ulterior ca şef al staţiei de betoane, deşi a fost instruit în acest scop de societate în cadrul unui curs intern de trei săptămâni desfăşurat în Spania, prejudiciind astfel societatea.
Pentru angajarea răspunderii disciplinare este necesară existenţa cumulată a unor elemente esenţiale, calitatea de salariat, existenţa unei fapte ilicite, săvârşirea faptei cu vinovăţie, rezultatul dăunător, precum şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi rezultat. În ce priveşte fapta ilicită, este unanim apreciat că ea reprezintă o încălcare a obligaţiilor asumate prin contractul individual ori cel colectiv de muncă, alte acte normative, regulament de organizare şi funcţionare, regulament intern, ordine şi dispoziţii ale şefilor ierarhici, obligaţii care, ca regulă generală, sunt înscrise în fişa postului.
În speţă, ansamblul faptelor reţinute de angajator în sarcina contestatorului, ca motiv de concediere disciplinară, reprezintă afirmaţii cu caracter general, abaterea nefiind individualizată în mod corect.
Nota internă nr. 260/14.04.2006 nu a fost apreciată ca fiind o motivare în fapt a măsurii dispuse. De altfel, din cuprinsul acestui act rezultă eroarea în care s-a aflat societatea, faptele descrise fiind aspecte care ţin de corespunderea profesională a salariatului şi nicidecum de latura disciplinară. Chiar şi motivarea în drept a acestei note interne este art. 61, lit. d Codul muncii, text de lege care reglementează concedierea pentru motive de necorespundere profesională.
Mai mult, în conformitate cu prevederile art. 287 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de revine angajatorului. În aceste condiţii, pârâta avea obligaţia de a dovedi faptele reţinute ca abatere disciplinară, în sarcina contestatorului, însă aceasta nu a prezentat nici un act intern, un proces verbal ori altă probă în care să fie consemnată ori din care să rezulte o faptă săvârşită cu vinovăţie de contestator. În lipsa acestor dovezi, cele reţinute de angajator în cuprinsul deciziei de concediere, sunt simple afirmaţii.
Răspunsurile contestatorului la întrebările din interogatoriu confirmă existenţa unor schimburi de note interne între angajat şi angajator, însă obiectul acestora l-a constituit dificultăţile de ordin organizatoric, acestea neputând însă complini deficienţele amintite.
Pentru toate aceste motive, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii disciplinare, respectiv fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, săvârşită în legătură cu obligaţiile de serviciu, instanţa a admis în parte contestaţia şi a dispus anularea Deciziei nr. 1990 din 13.07.2006 emisă de intimată în sarcina contestatorului şi reintegrarea contestatorului.
În ceea ce priveşte daunele morale solicitate, acordarea acestora nu se justifică, deoarece astfel de daune se cuvin doar în cadrul răspunderii civile delictuale. În condiţiile în care art. 998-999 se referă generic la prejudiciu, fără a se face distincţie între cel material şi cel moral, rezultând astfel concluzia potrivit căreia legiuitorul a reţinut şi în cadrul răspunderii patrimoniale reglementate de Codul muncii regula din dreptul comun.
În domeniul răspunderii civile contractuale, despăgubirile pentru daunele morale suferite se cuvin numai cu titlu de excepţie, fie în situaţia existenţei unei dispoziţii legale sau a unei stipulaţii contractuale exprese, fie, chiar în lipsa acestora, în domeniile strict limitate ale contractelor de transport persoane, în cel al contractelor privitoare la drepturile de proprietate intelectuală ori în contractele care cuprind obligaţii implicite de protecţie a persoanelor fizice (hoteliere, organizare de spectacole, jocuri sportive, etc.), astfel încât instanţa a respins acest capăt de cerere.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantul C.G., şi pârâta SC F.C.B. Sucursala Bucureşti .
În recursul său reclamantul solicită admiterea recursului, desfiinţarea în parte a sentinţei cu admiterea şi a capătului de cerere privind acordarea de daune morale, precum şi a cheltuielilor de judecată în totalitate.
Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate, Curtea de Apel a respins recursurile, pentru următoarele considerente:
În ce priveşte recursul pârâtei, faţă de faptul că recursul nu a fost introdus în termenul prevăzut de art. 301 alin. 1 Cod procedură civilă, care prevede că „Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”, curtea a admis excepţia tardivităţii recursului şi a constatat nulitatea recursului declarat la data de către pârâta SC F.C.B. Sucursala Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 473 din 22.02.2007 a Tribunalului Cluj, pe care o va păstra în întregime, recursul fiind înregistrat peste termenul legal de 15 zile.
În ce priveşte recursul reclamantului, Curtea a reţinut că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doza de aproximare, dar instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii apare însă necesar ca cel ce pretinde daunele morale să producă un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile
personale nepatrimoniale, ocrotite prin constituţie, i-au fost afectate şi pe cale de consecinţă să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.
În speţă susţinerile recurentului reclamant s-au oprit la acest stadiu, al unor simple afirmaţii, nefiind dovedite în nici un fel, cerinţă prevăzută de art. 1169 Cod civil.
În motivele de recurs se arată că, cuantumul daunelor morale reprezintă suma salariilor de care ar fi beneficiat până la expirarea contractului de muncă desfăcut abuziv, respectiv 31.01.2007.
Curtea a reţinut că daunele morale constau în despăgubirile ce se cuvin ca urmare a atingerilor aduse drepturilor personale nepatrimoniale şi sunt o noţiune distinctă de daunele materiale. Or, suma salariilor de care ar fi beneficiat până la expirarea contractului de muncă desfăcut abuziv, respectiv 31.01.2007 reprezintă daune materiale iar nu daune morale şi pot fi solicitate în cadrul unei astfel de acţiuni iar nu în cadrul prezentei.
În ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată recurentul arată că instanţa a reţinut culpa evidentă a pârâtei în desfacerea nelegală a contractului de muncă neexistând vreun motiv temeinic şi legal pentru care pârâta ar fi exonerată de cea mai mare parte a onorariului achitat de reclamant.
Curtea a apreciat că prima instanţă a soluţionat corect cererea de acordare a cheltuielilor de judecată şi a stabilit în mod întemeiat că cea de a doua chitanţă reprezentând onorar avocat poartă data de 17.05.2006 şi reprezintă onorariul avocaţial aferent unei alte acţiuni.
Prin urmare prima instanţă nu a exonerat de cheltuieli pârâta ci a acordat cheltuielile care au fost dovedite în acest dosar. (Judecător Ioan-Daniel Chiş)
