C. muncii, art. 61 lit. e)
Dispoziţiile art. 60 alin. (1) lit. a) C. muncii prevăd în mod expres interdicţia de a dispune desfacerea contractului de muncă al angajatului pe perioada incapacităţii de muncă. Admiţând faptul că în cauză nu au fost respectate dispoziţiile contractului colectiv de muncă, în sensul că nu a fost încunoştinţată conducerea unităţii despre starea de incapacitate de muncă în care se afla contestatorul, această dispoziţie nu poate face inaplicabile dispoziţiile codului muncii, care sunt imperative şi care nu pot fi eludate prin convenţia părţilor.
Dispoziţiile art. 61 lit. e) C. muncii prevăd obligaţia angajatorului de a constata starea de incapacitate de muncă numai prin decizie a organelor competente de expertiză medicală. Chiar dacă nu se prevede expres existenţa unei comisii, prin decizie a organelor competente de expertiză, se înţelege expertizarea de către medici de medicina muncii şi în nici un caz de către medicul de întreprindere.
Decizia civilă nr. 132 din 2 mai 2006 – A.P.
Prin sentinţa civilă nr. 135/2006 pronunţată de Tribunalul B., a fost admisă în parte contestaţia formulată de contestatorul N.D., formulată în contradictoriu cu intimata SC „R.” SRL şi s-a dispus anularea deciziei nr. 1475/17.11.2005 emisă de intimată privind încetarea contractului de muncă al contestatorului, obligând intimata să îl reîncadreze pe acesta şi să îi plătească drepturile salariale începând cu data de 19.11.2005 până la data reintegrării, respingându-se restul pretenţiilor contestatorului.
Instanţa a constatat că prin adresa nr. 0745-812277/2005, societatea intimată i-a adus la cunoştinţă contestatorului că trebuie să se prezinte la cabinetul medical al firmei, la M.D. pentru revizuirea aptitudinii de muncă care este obligatorie, iar până la data de
28.10.2005 să prezinte la Biroul Personal concluziile medicului.
Instanţa constată faţă de probele analizate mai sus că măsura luată prin decizia contestată, aceea de desfacere a contractului individual de muncă pentru inaptitudine nu îndeplineşte cerinţa art. 61 lit c) C. muncii. Acest text de lege prevede că angajatorul poate dispune concedierea pentru motive ce ţin de persoana salariatului „în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat”.
Potrivit dispoziţiilor art. 243 alin. (1) C. muncii, executarea Contractului Colectiv de Muncă este obligatorie pentru părţi, iar neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părţilor care se fac vinovate de aceasta.
Examinând decizia contestată şi sub aspectul invocat de contestator, art. 60 alin. (1) C. muncii, instanţa de fond a constatat că decizia nr. 1475/17.11.2005 a fost emisă de intimată în perioada când contestatorul era în concediu medical, aşa cum rezultă din certificatul de concediu medical şi în consecinţă a anulat-o.
împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs de recurenta SC „R.” SRL criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. In dezvoltarea motivelor de recurs se arată faptul că nu s-a depus nici o diligenţă din partea contestatorului de a anunţa unitatea că se află în concediu medical.
Sentinţa mai este criticată şi pentru faptul că deşi în motivare s-a reţinut că nu s-a format o comisie care să stabilească dacă angajatul este sau nu apt de muncă, instanţa de fond trebuia să coroboreze dispoziţiile Codului muncii cu dispoziţiile speciale în materie, respectiv cu dispoziţiile Ordinului nr. 875/2002, conform cu care medicul de întreprindere participă împreună cu medicul de medicina muncii la evaluarea stării de sănătate a salariatului şi stabileşte dacă acesta este apt sau nu. In niciun act normativ nu se vorbeşte despre existenţa vreunei comisii pentru evaluarea aptitudinii de muncă a salariaţilor astfel că instanţa de fond a folosit un raţionament greşit.
în ceea ce priveşte afirmaţia instanţei de fond, că lipseşte un raport de expertiză, iar decizia a fost luată numai de medicul de întreprindere, trebuie subliniat faptul că acesta îşi desfăşoară activitatea în mod independent fără ca să existe vreo ingerinţă din partea conducerii unităţii la care îşi desfăşoară activitatea.
In consecinţă, recurenta afirmă că s-au respectat dispoziţiile legislaţiei muncii, în vigoare la data desfacerii contractului de muncă şi, în consecinţă, se impune admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii contestaţiei formulate în cauză.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, instanţa de recurs a apreciat că recursul este neîntemeiat şi în consecinţă l-a respins, pentru următoarele considerente:
Prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 60 alin. (1) lit. a) C. muncii unde se prevede în mod expres interdicţia de a dispune desfacerea contractului de muncă al angajatului pe perioada incapacităţii de muncă. Admiţând faptul că în cauză nu au fost respectate dispoziţiile contractului colectiv de muncă, în sensul că nu a fost încunoştinţată conducerea unităţii despre starea de incapacitate de muncă în care se afla contestatorul, această dispoziţie nu poate face inaplicabile dispoziţiile codului muncii, care sunt imperative şi care nu pot fi eludate prin convenţia părţilor.
Dispoziţiile art. 61 lit. e) C. muncii prevăd obligaţia angajatorului de a constata starea de incapacitate de muncă numai prin decizie a organelor competente de expertiză medicală. Chiar dacă nu se prevede expres existenţa unei comisii, prin decizie a organelor competente de expertiză, se înţelege expert iz area de către medici de medicina muncii şi în nici un caz de către medicul de întreprindere.
Sunt lipsite de relevanţă şi afirmaţiile potrivit cărora medicul de întreprindere este independent în deciziile sale profesionale, şi îşi desfăşoară activitatea fără a accepta vreo imixtiune din parte conducerii unităţii, întrucât în speţă este vorba de competenţa în atribuţiile de serviciu, competenţă care este reglementată de lege. Prin urmare, nici această din urmă critică nu poate fi primită, urmând în consecinţă să fie respinsă. Faţă de toate aceste considerente instanţa a respins recursul ca fiind nefondat şi a menţinut sentinţa de fond ca legală şi temeinică.
