Codul muncii, art. 267 alin. 1 şi 2
Potrivit dispoziţiilor art. 267 alin. 1 din Codul muncii, nicio sancţiune – cu excepţia avertismentului scris, nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile, iar neîndeplinirea acestei cerinţe este sancţionată de textul de lege menţionat cu nulitatea absolută.
Potrivit dispoziţiilor art. 267 alin. 1 din Codul muncii, nicio sancţiune – cu excepţia avertismentului scris, nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile, iar neîndeplinirea acestei cerinţe este sancţionată de textul de lege menţionat cu nulitatea absolută.
De asemenea, cu referire la procedura de efectuare a cercetării disciplinare prealabile, textul alineatului 2 al aceluiaşi articol impune cerinţa convocării în scris a salariatului, cu precizarea obiectului, a datei, orei şi locului întrevederii.
De asemenea, cu referire la procedura de efectuare a cercetării disciplinare prealabile, textul alineatului 2 al aceluiaşi articol impune cerinţa convocării în scris a salariatului, cu precizarea obiectului, a datei, orei şi locului întrevederii.
Este adevărat că norma legală evocată nu pretinde preluarea sub semnătură a convocării, însă angajatorul are obligaţia de a face dovada comunicării respectivei convocări cu salariatul.
Afişarea acesteia la avizierul instituţiei nu este de natură a suplini cerinţa impusă de art. 267 alin. 2 din Codul muncii, deoarece nu conferă garanţia luării la cunoştinţă de către salariat, mai ales în situaţii precum cazul din speţă, când obiectul cercetării disciplinare îl constituie absenţele nemotivate de la locul de muncă.
De asemenea, nici invocarea împrejurării că reclamantul nu s-ar fi aflat la adresa de reşedinţă, nu o exonerează pe pârâtă de obligaţia respectării cerinţei impuse prin dispoziţiile art. 267 alin. 2 din Codul muncii, cu atât mai mult cu cât din probele administrate în cauză rezultă că acesta avea cunoştinţă despre actualul domiciliu al reclamantului.
Prin Sentinţa civilă nr. 1665/18 octombrie 2010, Tribunalul Mureş a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul S.M., în contradictoriu cu pârâtul T.L. „E.T.” Craiova şi, drept consecinţă:
– a anulat decizia nr. 248/14 mai 2010 emisă de pârât;
– a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei nr. 248/14 mai 2010, cu consecinţa reintegrării reclamantului în postul deţinut anterior;
– a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a tuturor drepturilor salariale de care a fost lipsit acesta, începând cu data de 1.06.2010 şi până la data efectivei reintegrări în post a reclamantului, drepturi salariale la care se va adăuga dobânda legală, calculată începând cu data de 14 iunie 2010şi până la plata efectivă a debitului;
– a respins restul pretenţiilor reclamantului;
– a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că decizia nr. 248/14.05.2010, prin care pârâtul a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantului, este lovită de nulitate absolută pentru neîndeplinirea cerinţei prevăzute de art. 267 alin. 1 din Codul muncii, în sensul că reclamantul nu a fost convocat în scris, cu respectarea exigenţelor impuse de art. 267 alin. 2 din acelaşi act normativ, în vederea efectuării cercetării disciplinare prealabile.
Prin urmare, constatând existenţa cazului de nulitate menţionat, tribunalul a apreciat ca nefiind utilă examinarea celorlalte motive invocate de reclamant în susţinerea acţiunii, astfel că a dispus anularea deciziei contestate, reintegrarea în funcţie şi plata drepturilor salariale, împreună cu dobânda legală calculată de la data introducerii acţiunii, conform prevederilor art. 1088 Cod civil.
În schimb, s-a apreciat că nu este întemeiată cererea privind reactualizarea drepturilor salariale, pe lângă dobânda legală, deoarece s-ar produce o dublă reparaţie şi s-ar ajunge la îmbogăţirea fără justă cauză a reclamantului, astfel că aceste pretenţii au fost respinse.
Împotriva hotărârii anterior descrise a declarat recurs pârâtul, solicitând, prin invocarea prevederilor art. 299-316 Cod procedură civilă, modificarea acesteia şi respingerea integrală a acţiunii.
Prin intermediul memoriului cuprinzând detalierea motivelor de recurs, pârâtul a susţinut că a respectat procedura prevăzută de art. 267 din Codul muncii, în sensul că a afişat la avizierul instituţiei convocarea reclamantului în vederea efectuării cercetării disciplinare prealabile, deoarece acesta nu se afla la adresa de reşedinţă din municipiul Craiova, care este aceeaşi cu a teatrului al cărui angajat este.
S-a mai susţinut că dispoziţiile art. 267 alin. 2 din Codul muncii nu pretind imperativ o semnătură de primire a convocării, situaţie în care afişarea acesteia la avizierul instituţiei respectă cerinţa prevăzută de textul de lege menţionat, mai ales că, potrivit art. 18 alin. 1 lit. b) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a teatrului, „personalului artistic îi revine obligaţia de a lua la cunoştinţă zilnic de anunţurile afişate la avizier până la ora 12 în cursul săptămânii”.
În fine, pârâtul a mai arătat că reclamantul a luat cunoştinţă de această convocare prin însuşi faptul că până la data prevăzută în cuprinsul acesteia – 10.05.2010, s-a prezentat la sediul instituţiei pentru a depune adeverinţa medicală, aceasta fiind singura apărare pe care o avea pentru a-şi justifica absenţele nemotivate după data de 23.04.2010.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamantul a solicitat respingerea recursului şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate, susţinând legalitatea hotărârii atacate.
Examinând recursul dedus judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a constat că acesta este nefondat, astfel că a fost respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Este adevărat că norma legală evocată nu pretinde preluarea sub semnătură a convocării – astfel cum susţine pârâtul recurent, însă acesta avea obligaţia de a face dovada comunicării respectivei convocări cu reclamantul, ceea ce nu s-a întâmplat, contrar prevederilor art. 287 din Codul muncii. Afişarea acesteia la avizierul instituţiei nu este de natură a suplini cerinţa impusă de art. 267 alin. 2 din Codul muncii, deoarece nu conferă garanţia luării la cunoştinţă de către salariat, mai ales în situaţii precum cazul din speţă, când obiectul cercetării disciplinare îl constituie absenţele nemotivate de la locul de muncă.
De asemenea, nici invocarea împrejurării că reclamantul nu s-ar fi aflat la adresa de reşedinţă din municipiul Craiova – care coincide cu cea a instituţiei pârâte, nu o exonerează pe aceasta de obligaţia respectării cerinţei impuse prin dispoziţiile art. 267 alin. 2 din Codul muncii, deoarece – astfel cum rezultă din adeverinţele eliberate la data de 27.10.2008, respectiv 25.03.2009, avea cunoştinţă despre actualul domiciliu al reclamantului, situat în comuna Sângeorgiu de Mureş ( fila 89 dos. fond).
Pe de altă parte, Curtea a observat şi faptul că anunţul afişat la avizier şi apreciat de către pârât ca fiind „convocare” în vederea efectuării cercetării disciplinare prealabile a reclamantului, nu cuprinde elementele prevăzute de art. 267 alin. 2 din Codul muncii, respectiv obiectul, data, ora şi locul întrevederii, solicitându-i-se doar ca până la data de 10 mai 2010 să prezinte justificarea pentru absenţele nemotivate din perioada 23 – 30 aprilie 2010, în caz contrar urmând a se proceda la desfacerea disciplinară a contractului de muncă. Prin urmare, este lipsită de relevanţă şi invocarea împrejurării că reclamantul a avut cunoştinţă de aşa-zisa „convocare”, întrucât s-a prezentat la data menţionată şi a depus adeverinţa medicală solicitată.
Având în vedere considerentele anterior expuse, Curtea a constat că prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că angajatorul-pârât este culpabil de neefectuarea cercetării disciplinare prealabile, pretinse de art. 267 alin. 1 din Codul muncii sub sancţiunea nulităţii absolute, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de acesta, neidentificând în cauză niciunul dintre motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 Cod procedură civilă.
De asemenea, în aplicarea prevederilor art. 274 Cod procedură civilă, pârâtul-recurent a fost obligat la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantului (onorariu avocaţial – fila 12 dos. recurs).
