Desfacerea contractului de muncă. Comunicarea în scris a dispoziţiei. înlocuirea prin alte probe. Inadmisibilitate


Potrivit art. 134 alin. 2 din Codul muncii, dispoziţia de desfacere a contractului de muncă se comunică în scris salariatului, în termen de cinci zile, de către unitate, şi îşi produce efectele de la data comunicării.

Această prevedere reprezintă o garanţie impusă de lege pentru ocrotirea persoanelor încadrate, în scopul aducerii la cunoştinţă a dispoziţiei de desfacere a contractului de muncă, în întregul ei, a temeiurilor de drept şi de fapt care au determinat luarea acestei măsuri.

Cerinţa comunicării scrise a măsurii desfacerii contractului de muncă nu poate fi înlocuită prin alte probe, din care, eventual, s-ar deduce că persoana interesată a aflat de existenţa dispoziţiei de desfacere a contractului de muncă. în consecinţă, înştiinţarea pe alte căi, cu privire la încetarea raporturilor de muncă, nu echivalează cu o comunicare, în sensul legii, şi nu declanşează curgerea termenului de sesizare a instanţei.

(Secţia a IH-a civilă, decizia nr. 197/14.02.1994)

S.C. “A.G.” – S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1.443/14.07.1993 a Tribunalului Municipiului Bucureşti – secţia a IlI-a civilă prin care s-a respins recursul declarat împotriva sentinţe civile nr. 285/28.01.1993 a Judecătoriei Sectorului Agricol Ilfov prin care fusese admisă contestaţia formulată de B.I. împotriva deciziei de desfacere a contractului său de muncă, cu consecinţa reintegrării în funcţia deţinută anterior.

împotriva deciziei tribunalului, în raport de dispoziţiile art. V alin. 6 din Legea nr. 59/1993, unitatea intimată a declarat recurs, prin care se invocă faptul că ambele instanţe au omis să cerceteze excepţia de tardivitate a introducerii contestaţiei, socotindu-se că simpla existenţă a ordonanţei de neîncepere a urmăririi penale împotriva intimatului con-testator înlătură excepţia invocată.

Recursul nu este fondat.

în susţinerea excepţiei se invocă procesul verbal din 8.08.1991, în care se consemnează că o comisiei specială a încercat o comunicare efectivă a deciziei, dar s-a lovit de refuzul material al contestatoarei de a primi decizia. în lipsa unui text expres în Codul muncii, care să reglementeze modalitatea şi procedura comunicării, operaţiunea efectivă a comunicării poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, sesizările făcute de cel în cauză la diverse foruri dovedind că a luat cunoştinţă de sancţiunea aplicată.

Considerentele redate sunt greşite, întrucât în art. 134 alin. 2 din Codul muncii se prevede că dispoziţia de desfacere a contractului de muncă se comunică în scris, în termen de 5 zile, de către unitate, şi îşi produce efectele de la data comunicării.

Această prevedere constituie o garanţie impusă de lege pentru ocrotirea intereselor persoanelor încadrate şi are în vedere aducerea la cunoştinţă a dispoziţiei de desfacere a contractului de muncă, în întregul ei, a temeiurilor de fapt şi de drept care au determinat luarea măsurii.

Prin urmare, cerinţa comunicării scrise a măsurii în discuţie nu poate fi înlocuită prin alte probe, din care, eventual, s-ar deduce că persoana interesată a aflat de existenţa dispoziţiei de desfacere a contractului de muncă. Aşa fiind, înştiinţarea pe alte căi cu privire la încetarea raporturilor de muncă nu echivalează cu o comunicare, în sensul legii, şi nu declanşează curgerea termenului de sesizare a instanţei.