Desfacerea contractului de muncă, în condiţiile art. 130 alin. 1 lit. a Codul muncii, poate fi dispusă numai dacă reorganizarea este reală şi efectivă, având raţiunea în procesul de eficientizare a activităţii unităţii. In caz contrar, instanţa judecătorească, la cererea persoanei interesate, poate anula decizia de desfacere a contractului de muncă.
Cu privire la obligaţia unităţii de a oferi contestatorului un post corespunzător pregătirii sale, conform dispoziţiilor art. 133 Codul muncii, se poate aprecia că aceste dispoziţii au suferit o implicită abrogare prin dispoziţiile Legii nr. 1/1991 privind protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor profesională.
Potrivit art. 2 lit. c. din această lege, sunt îndreptăţiţi a primi ajutor de şomaj şi persoanele al căror contract de muncă a fost desfăcut din iniţiativa societăţii, pentru motivele prevăzute de art. 130 alin. 1 lit. a Codul muncii.
(Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 366/3.04.1995)
Prin decizia nr. 125 din 31.03.1993, emisă de conducătorul S.C. “N.” -S.A., s-a desfăcut contractul de muncă al salariatului M. L. (subinginer), cu începere de la data de 1.04.1993.
în motivarea deciziei se arată că măsura a fost luată în baza Hotărârii Consiliului de Administraţie din data de 29.03.1993, prin care s-a aprobat reorganizarea compartimentelor funcţionale.
Cu înscrisurile depuse la dosar recurenta a dovedit că desfiinţarea acestor posturi, ca şi a unui compartiment întreg, a fost o măsură reală şi efectivă, ea având raţiune în procesul de eficientizare a activităţii societăţii.
Concomitent, cât şi ulterior măsurii luate, nu s-au făcut angajări de personal, caz în care desfiinţarea posturilor a fost reală.
Potrivit art. 130 alin. 1 lit. a Codul muncii, contractul de muncă poate fi desfăcut din iniţiativa unităţii când unitatea îşi reduce personalul, prin desfiinţarea unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauză, ca urmare a reorganizării.
în temeiul acestei dispoziţii legale se constată că la data de 29.03.1993, Consiliul de Administraţie al societăţii recurente a hotărât reorganizarea unor compartimente şi desfiinţarea unuia dintre acestea, măsura având drept scop desfăşurarea unei activităţi mai eficiente, din punct de vedere economic. Desigur că măsura a avut drept consecinţă desfiinţarea mai multor posturi, între care se regăseşte şi cel ocupat de contestatorul M. L. în cazul dedus judecăţii, nu numai că s-a desfiinţat, printre altele, un post de natura celui ocupat de contestator, ci s-a desfiinţat postul însuşi, ca o consecinţă a desfiinţări Compartimentului de Investiţii.
Cum îşi dovedeşte utilitatea şi valoarea ei socială, în primul rând prin eficienţa ei, şi cum societăţile comerciale au deplină autonomie în organizarea şi reorganizarea activităţilor economice, aprecierea făcută în decizia recurată, în sensul că desfiinţarea Compartimentului de Investiţii nu este temeinic motivată, este greşită, deoarece organul de jurisdicţie a muncii, în cazul dedus judecăţii, nu are competenţa de a cenzura motivarea ori raţiunile pentru care un organ de conducere decide asupra măsurilor de reorganizare a unei societăţi comerciale.
Aşa cum s-a demonstrat mai sus, reorganizarea activităţii societăţii recurente a condus la desfiinţarea mai multor posturi, aşa încât măsura de concediere luată faţă de contestator nu se justifică pe pretinsa stare conflictuală ce ar fi existat între el şi conducătorul societăţii, cum greşit motivează tribunalul.
Cu privire la obligaţia unităţii de a oferi contestatorului un post corespunzător pregătirii sale, se constată că dispoziţiile art. 133 Codul muncii au suferit o implicită abrogare generată de realităţile economice, cât şi de dispoziţiile Legii nr. 1/7.01.1991 privind protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor profesională. Potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. c din această lege, sunt îndreptăţite de a primi ajutor de şomaj şi persoanele al căror contract de muncă a fost desfăcut din iniţiativa societăţii, pentru motivele prevăzute de art. 130 alin. 1 lit. a Codul muncii.
Faţă de aceste considerente, recursul promovat de S. C. “N.” – S.A. se priveşte ca întemeiat şi, urmare a admiterii sale, în conformitate cu art.312 alin. 1 Cod procedură civilă, se va casa decizia pronunţată de tribunal, şi judecând cauza în fond, potrivit art. 296 din acelaşi cod, se va respinge, ca nefondat, apelul promovat de contestatorul M. L. şi se va păstra în tot sentinţa Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti.
Notă: Obligaţia unităţii de a oferi persoanelor în cauză trecerea în altă muncă corespunzătoare, prevăzută de art. 133 Codul muncii, trebuie privită în legătură cu noile realităţi economice.
Din această perspectivă, în literatura juridică (Dreptul Muncii -S. Ghimpu, Alexandru Ţiclea, ediţie revăzută şi adăugită, “Şansa” S.R.L. Bucureşti, 1995), şi practica judecătorească, s-a apreciat că îndatorirea legală prevăzută de art. 133 Codul muncii nu poate fi caracterizată decât ca o simplă obligaţie de diligenţă.
