Cazul reangajării prin încheierea unui nou contract de muncă, ca urmare a preluării salariatului de către instituţia care a preluat şi patrimoniul societăţii desfiinţate
In raport cu prevederile art.12 pct.3 CCM la nivel ANIF,care acordă beneficiul compensaţiilor numai pentru persoanele care au fost concediate colectiv şi având în vedere scopul plăţilor compensatorii care sunt menite să acopere un prejudiciu suferit prin concediere şi a compensa lipsa veniturilor în perioada ulterioară, reclamanta nu mai este îndreptăţită la plata acestor sume, în condiţiile în care reangajarea sa a avut loc chiar în ziua imediat următoare celei în care i-a încetat contractul individual de muncă la instituţia desfiinţată. In acest caz măsura concedierii colective nu şi-a produs efectele juridice. (dosar 23160/63/2012)
Prin sentinţa civilă nr. 4057 din 24 Aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Dolj -Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, s-a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta C. R. L., în contradictoriu cu pârâta A. N. Î. F. – FILIALA DOLJ, jud. Dolj.
A fost obligată pârâta la plata către reclamant a unei compensaţii echivalente cu 7 salarii de bază prevăzute de art.12 alin.3 din contractul colectiv de muncă la nivel de ANIF RA pentru 2009 – 2010, cu modificările şi completările ulterioare, sumă ce va fi actualizată de la data concedierii (data naşterii dreptului) cu indicele de inflaţie la data plăţii efective,plus dobânda legală aferentă.
S-a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta a fost salariata A. N. Î F RA, Sucursala Olt, în funcţia “inspector general” până la 29.12.2011, când a fost concediată, din motive neimputabile, în temeiul art. 65 – 68 din codul muncii, ca urmare a desfiinţării locului său de muncă, fiind emisă în acest sens decizia nr. 64/23.12.2011.
Potrivit art. 12 alin. 3 din contractul colectiv de muncă aplicabil în anii 2009-2010 la nivelul ANIF RA “, la concedierea colectivă, din motive neimputabile reclamanta (care avea o vechime în muncă în domeniul îmbunătăţirilor funciare mai mare de 3 ani ) avea dreptul să primească o compensaţie echivalentă cu 7 salarii de bază, fapt ce rezulta din decizia de concediere nr. 64 23.12.2011, la art. 2.
Pârâta nu a plătit reclamantei drepturile cuvenite încălcând astfel prevederile art. 40 alin. 2 lit. c, din codul muncii, potrivit cărora „angajatorul are obligaţia să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractului individual de muncă”, prevederile art. 229 alin 4 din codul muncii potrivit cărora „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor”.
Apărarea pârâtei în sensul că nu şi-a produs efectele concedierea, întrucât – în prezent -între părţi există raporturi de muncă întemeiate pe un alt contract de muncă, prin care au fost stabilite alte condiţii de prestare a muncii, cu alte elemente negociate decât cele pe baza cărora s-a stabilit dreptul salariatei la plata celor 7 salarii compensatorii.
Având în vedere că între părţi au existat raporturi de muncă, că drepturile solicitate decurg din raportul de muncă, instanţa a constatat că echivalentul a 7 salarii – compensaţia -solicitată de reclamantă este un drept de natură salarială, intrând în sfera noţiunii de „alte adaosuri” la care face referire art. 155 din codul muncii.
Astfel, potrivit art. 160 din codul muncii „salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri”.
Ca urmare, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile codului muncii privind plata salariului.
Potrivit art. 166 alin. 4 din codul muncii „întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune – interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului”.
Aşadar, în raporturile de muncă angajatorul este pus de drept în întârziere cu privire la neplata sau neplata la timp a drepturilor salariale.
În cazul de faţă, deoarece raporturile de muncă dintre părţi au încetat la data de
29.12.2011, plata compensaţiei echivalente a 3 salarii de baza trebuia făcută cel mai târziu la încetarea raportului de muncă al reclamantei. De altfel, în decizia de concediere se precizează că reclamanta va beneficia la data concedierii de compensaţia prevăzută la art. 12 alin. 3 din CAP. II la CCM.
De la data încetării raportului de muncă al reclamantei, pârâta este de drept în întârziere, astfel că suma va fi actualizată cu indicele de inflaţie de la data scadenţei – data naşterii dreptului (data concedierii) şi până la plata efectivă, reclamanta neputând fi pus în situaţia de a suporta consecinţele deprecierii monetare.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta A. N. I. F. Dolj, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului întemeiat în drept pe dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă, pârâta a arătat că instanţa de fond a făcut o greşită apreciere a actelor deduse judecăţii şi o greşită aplicarea a legii, întrucât nu a avut în vedere că reclamanta nu putea beneficia salarii compensatorii, în condiţiile în care faţă de aceasta nu a operat în fapt concedierea.
Sub acest aspect, recurenta a precizat că reclamanta nu a beneficiat de protecţia oferită de ajutorul de şomaj, fiind angajată de la data de 29.12.2011 la Agenţie, fiind preluată de către această entitate nou înfiinţată, care a preluat şi patrimoniul A. N. I. F., conform prevederilor OUG 82/29.09.2011 privind unele măsuri de organizare a activităţii de îmbunătăţiri funciare.
A mai arătat că, deşi atribuţiile şi denumirile posturilor la Agenţie sunt diferite de cele ale Administraţiei, fiind cele ale unei instituţii publice, acest lucru nu are relevanţă, atâta timp cât preluarea s-a realizat conform OUG 82/2011, care la art. 14 stipulează expres: ‘”Personalul angajat în cadrul A. N. I. F., care se desfiinţează, se preia de către Agenţie, în limita posturi prevăzute la art. 1″.
Prin urmare, recurenta consideră că, în concret, nu s-a produs efectul specific al concedierii şi anume pierderea locului de muncă, prevăzut în decizia de concediere, reclamanta continuându-şi practic activitatea în cadrul instituţiei succesoare a A. N. I. F.
Faţă de motivele invocate, a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a acestei sentinţe civile şi pe fond respingerea cererii.
Intimata reclamantă C.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei instanţei de fond.
Curtea, examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate, apreciază că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Astfel, se constată că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea prin care a solicitat plata compensaţiei echivalente cu 7 salarii de bază pe prevederile art.12 pct.3 din CCM la nivel de ANIF R.A., potrivit cărora la concedierea colectivă, fiecare salariat, odată cu primirea deciziei de concediere, va primi o compensaţie echivalentă cu 3 salarii de bază şi, respectiv, 7 salarii de bază, după cum vechimea în sector este de sub 3 ani sau peste 3 ani.
In mod greşit, a apreciat instanţa de fond că reclamanta poate beneficia de prevederile acestei clauze din CCM la nivel de unitate, în condiţiile în care aceasta nu face parte din rândul celor disponibilizaţi de la A. N. I. F., reclamanta fiind preluată de către noua înfiinţata A. N. Î. F..
Sub acest aspect, se constată că prin OUG nr..82/2011 privind unele măsuri de organizare a activităţii de îmbunătăţiri funciare, a fost înfiinţată A. N. I. F., instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, în subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, prin reorganizarea A. N. I. F. (art.1), patrimoniul acesteia constituindu-se prin preluarea elementelor de activ şi de pasiv ale A. N. I. F., pe bază de protocol de predare-preluare, încheiat în termen de 30 de zile de la data înfiinţării Agenţiei (art.3).
Urmare a desfiinţării A. N. I. F. şi, pe cale de consecinţă, a tuturor locurilor de muncă din cadrul acesteia, s-a dispus încetarea contractelor de muncă ale tuturor salariaţilor. In ceea ce o priveşte pe reclamantă a fost emisă decizia nr.64/23.12.2011, prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă în temeiul art.65-68 Codul Muncii, începând cu
29.12.2011, OUG nr.82/2011 fiind menţionată printre temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri.
Se constată, însă, că în ziua următoare, 30.12.2011, reclamanta a fost angajată, conform deciziei nr.72/30.12.2011, la nou înfiinţata A. N. I. F., angajare care s-a realizat în baza prevederilor OUG nr.82/2011, ale HG nr.1223/2011, ale deciziei nr.252/23.12.2011 a Directorului General al A. N. Î. F., Regulamentului cadru privind procedura de preluare a personalului de la ANIF R.A. şi cererii formulate de reclamantă.
OUG nr.82/2011 fiind invocată ca temei de drept atât al măsurii concedierii, cât şi al angajării, se impune a fi analizate prevederile acestui act normativ cu privire la situaţia personalului încadrat la fosta ANIF R.A data desfiinţării acesteia.
Potrivit art.1 alin.4 din ordonanţă, numărul maxim de posturi al Agenţiei înfiinţate prin reorganizarea ANIF R.A. şi al filialelor judeţene ale acesteia este de 1.500, iar în conformitate cu art.14 „Personalul angajat în cadrul Administraţiei Naţionale a Îmbunătăţirilor Funciare, care se desfiinţează, se preia de către Agenţie, în limita posturilor prevăzute la art. 1 alin. (4). Încadrarea în numărul maxim de posturi stabilit potrivit prevederilor alin. (1) se face în termenele şi cu procedura stabilite de lege.”
Totodată, în conformitate cu art.29 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a A. N. Î. F., aprobat prin HG nr.1223/2011 „ (1) Pentru realizarea activităţilor şi îndeplinirea atribuţiilor sale, Agenţia utilizează personalul propriu şi încheie contracte cu terţi în condiţiile art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2011.(2) Personalul propriu al Agenţiei este angajat pe bază de contract individual de muncă pe durată nedeterminată.”
Prin urmare, în limita celor 1.500 de locuri prevăzute de art.1 alin.4 din OUG nr.82/2011, personalul desfiinţatei A. N. Î. F. a fost preluat de noua Agenţie, care a procedat la angajarea acestuia prin încheierea unor noi contracte individuale de muncă în condiţiile art.29 alin.2 din HG nr.1223/2011, reclamanta făcând parte din personalul preluat, astfel cum reiese din cuprinsul deciziei nr.72/30.12.2011.
În aceste condiţii, în raport de prevederile art.12 pct.3 din CCM la nivel de ANIF R.A. care acordă beneficiul compensaţiilor numai pentru persoanele care au fost concediate colectiv şi având în vedere scopul plăţilor compensatorii care sunt menite a acoperi un prejudiciu suferit prin concediere şi a compensa pentru lipsa veniturilor în perioada ulterioară, Curtea apreciază că reclamanta nu este îndreptăţită la plata acestor sume, angajarea sa având loc chiar în ziua imediat următoare celei în care i-a încetat contractul individual de muncă la instituţia desfiinţată.
Împrejurarea că, în cazul reclamantei, s-a emis o deciziei de concediere întemeiată pe art.65-68 Codul Muncii, nu este de natură a determina aplicabilitatea clauzei de la art.12 pct.3 din CCM, din moment ce măsura concedierii nu şi-a produs efectele juridice în ceea ce o priveşte, ca urmare a preluării sale la noua Agenţie.
Totodată, nu prezintă relevanţă juridică inserarea în decizia de concediere a faptului că reclamanta beneficiază de o compensaţie echivalentă cu 7 salarii, atâta timp cât dreptul la aceasta nu îşi are izvorul în decizia de concediere, ci în prevederile art.12 pct.3 din CCM, aşa cum recunoaşte chiar reclamanta, iar această clauza condiţionează plata de existenţa unei concedieri colective, concediere care în cazul reclamantei nu si-a produs efectele. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că astfel de decizii au fost emise pentru toţi salariaţii fostei ANIF R.A., ca urmare a desfiinţării acesteia, iar la data emiterii deciziilor de concediere-23.12.2011 nu se putea cunoaşte care dintre salariaţi urmau a se încadra în limita celor 1.500, preluaţi de A. N. Î. F..
În acelaşi timp, împrejurarea că încadrarea reclamantei ca, de altfel, şi a celorlalţi salariaţi preluaţi de Agenţie în limita a 1.500 de posturi nu a operat de drept, ci în urma unui concurs, cu stipularea unei perioade de probă la angajare nu este de natură a conduce la concluzia că în cazul său s-ar fi realizat anterior o concediere efectivă, aşa cum susţine reclamanta. Limitarea numărului de posturi ale Agenţiei nou înfiinţate la 1.500 de locuri a determinat preluarea numai unei părţi a personalului, iar aceasta nu se putea realiza decât în baza unor criterii obiective, cum ar fi concursul, dar acest concurs a fost deschis numai foştilor salariaţi, astfel cum reiese din adresa nr.3620/19.08.2013 depusă recurentă. În plus, angajarea personalului preluat în baza unui nou contract (cu consecinţa stipulării unei
perioade de probă), este prevăzută chiar de regulamentul de organizare şi funcţionare a A. N.
Î. F., la art.29 alin.2, prin raportare la art.29-31 din Codul Muncii.
Ceea este cert în cauză este că reclamanta nu se află în aceeaşi situaţie cu salariaţii fostei ANIF R.A. care au fost concediaţi efectiv şi nu au făcut parte din personalul preluat de noua Agenţie în condiţiile art.14 din OUG nr.82/2011, astfel că nu poate beneficia de aceleaşi compensaţii ca şi aceştia, în scopul acestei categorii de salariaţi fiind instituită de partenerii sociali clauza de la art.12 pct.3 din CCM la nivel de unitate privind plăţile compensatorii.
În concluzie, Curtea apreciază că instanţa de fond, admiţând acţiunea, a făcut o greşită interpretare a art.12 pct.3 din CCM la nivel ANIF R.A., prin raportare la situaţia reclamantei şi la prevederile OUG nr.82/2011.
Pentru aceste considerente, Curtea urmează a admite ca fondat recursul declarat şi, în temeiul art.312 alin.1-3 Cod procedură civilă, va modifica sentinţa atacată, în sensul că va respinge acţiunea. (Decizia civilă nr.8763/8.10.2013)
