Pentru desfacerea contractului de muncă potrivit art. 130 lit. k din C. m., este necesar să se efectueze cercetarea prealabilă, pentru a se stabili faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, existenţa sau inexistenţa vinovăţiei, cât şi orice date concludente.
De asemenea, intimata care a aplicat sancţiunea prev. de art. 130 lit. k, trebuie să facă dovada că persoana sancţionată a devenit necorespunzătoare postului pe care l-a deţinut, o singură faptă de neglijenţă în serviciu neputând conduce la aprecierea negativă a întregii activităţi anterioare săvârşirii faptei, astfel încât continuarea activităţii s-o facă incompatibilă postului ocupat de contestatoare.
(Tribunalul Bucureşti, secţia a lll-a civilă, decizia nr. 625 din 20.04.2001)
TRIBUNALUL
Prin sentinţa civilă nr. 11936/20.11.2000 pronunţată de Judecătoria Sect. 5 în dos. nr. 14397/ 2000 a fost respinsă ca neîntemeiată, contestaţia V formulată de contestatoarea G.C, împotriva deciziei nr. 261/20.09.2000 de desfacere a contractului de muncă împotriva intimatei Curtea de Apel Bucureşti prin Ministerul Justiţiei.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că măsura desfacerii disciplinare a contractului de muncă al contestatoarei a fost temeinică şi legală, fiind luată cu îndeplinirea cerinţelor art. 130 lit. k) C. m. care prevede cumulativ săvârşirea de către salariată a unei fapte penale
(în cauză infracţiunea de neglijenţă în serviciu) şi legătură strânsă între faptă şi muncă, astfel încât persoana în cauză devine necorespunzătoare postului pe care îl ocupă.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs contestatoarea criticând hotărârea primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie întrucât:
– au fost încălcate prevederile art. 134 C. m. potrivit căruia dispoziţia scrisă de desfacere a contractului de muncă trebuia să cuprindă motivele desfacerii contractului de muncă, temeiul legal, termenele şi organele la care măsura poate fi atacată;
– încălcarea dispoziţiilor art. 187 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel, aprobat prin Ordinul Ministerului de Justiţie nr. 125/ C/17.01.2000 potrivit căruia în cazul în care există indiciile unei abateri disciplinare, organul abilitat să aplice sancţiunea, va dispune cercetarea prealabilă;
– aplicarea sancţiunii după 5 ani de la săvârşirea faptei încălcându-se prevederile art. 187 din Regulamentul citat potrivit căruia sancţiunile disciplinare se pot aplica în cel mult 30 de zile de la data înregistrării actului de constatare, dar nu mai târziu de un an de la data săvârşirii abaterii disciplinare;
-încălcarea art. 130 lit. k) C. m. întrucât unitatea nu a justificat de ce a apreciat că condamnarea a făcut-o necorespunzătoare postului pe care îl deţine.
Apelul este fondat pentru următoarele considerente:
Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel, în vederea aplicării sancţiunii disciplinare prevede obligatorie efectuarea cercetării prealabile care se dispune de preşedintele care aplică sancţiunea sau de Ministrul Justiţiei, după caz.
în cadrul cercetării prealabile este necesar să se stabilească faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, existenţa sau inexistenţa vinovăţiei cât şi orice date concludente, în cauză nu a făcut dovada cercetării prealabile. De asemenea, potrivit art. 188 alin. 6 din Regulament era necesară ascultarea salariatului
cercetat, situaţie ce se consemnează printr-un proces-verbal.
Neexistând dovada ascultării salariatului au fost încălcate prevederile art. 188 din Regulament şi sub acest aspect.
Pe de altă parte, Tribunalul reţine că intimata a aplicat sancţiunea prevederilor art. 130 lit. k) fără a face dovada că persoana sancţionată a devenit necorespunzătoare postului pe care l-a deţinut.
Sub acest aspect pentru o obiectivă apreciere a situaţiei era necesar ca intimata să se raporteze la obligaţiile anterioare de serviciu ale persoanei în cauză.
Referatul de apreciere întocmit de preşedintele Judecătoriei Sector 3 o apreciază pe contestatoare ca fiind o persoană corespunzătoare postului pe care îl ocupă, manifestând seriozitate şi preocupare pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu şi pentru perfecţionare profesională.
Se poate concluziona că o singură faptă de neglijenţă manifestată în serviciu nu putea conduce la aprecierea negativă a întregii activităţi anterioare săvârşirii faptei, astfel încât continuarea activităţii s-o facă incompatibilă postului pe care îl ocupă contestatoarea.
Pentru considerentele de mai sus, Tribunalul constată nulitatea deciziei nr. 261/20.09.2000 emisă de C.Ap.Bucureşti şi ca urmare în baza art. 136 din
C. m., intimata a fost obligată să o reintegreze pe contestatoarea în funcţia detinută anterior.
NOTA
Speţa prezentată pune problema legalităţii desfacerii contractului de muncă pe temeiul art. 130 lit. k) C. m. – adică, atunci când persoana încadrată în muncă este condamnată definitiv pentru o infracţiune în legătură cu sa, dacă condamnarea o face necorespunzătoare postului pe care îl deţine.
Rezultă, din conţinutul textului, că existenţa acestui caz de încetare a raporturilor de muncă, presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: săvârşirea unei fapte penale în legătură cu serviciul, pentru care să fi intervenit o condamnare penală definitivă şi care să facă persoana respectivă necorespunzătoare postului pe care îl ocupă.
Ceea ce trebuie subliniat în legătură cu această necorespundere în funcţie este caracterul culpabil al acesteia, decurgând din săvârşirea unei fapte penale, ceea ce o
deosebeşte de necorespunderea profesională reglementată de art. 130 lit. e) C. m., care este, în majoritatea cazurilor, independentă de vreo culpă a salariatului.
Necorespunderea în condiţiile art. 130 lit. k) C. m. nu este cauzată neapărat de lipsa de competenţă a salariatului, ci de pericolul social al faptei săvârşite de acesta, iar măsura în care salariatul a devenit necorespunzător postului este la aprecierea unităţii.
Deşi o faptă penală comisă în legătură cu munca reprezintă, în acelaşi timp şi abatere disciplinară, cele două temeiuri ale desfacerii contractului de muncă (art. 130 lit. i şi 130 lit. k) nu se suprapun şi de aceea, nici procedura de urmat în cele două situaţii diferite nu trebuie confundată.
în speţă, instanţa a reţinut că nu a fost respectată procedura cercetării prealabile, pentru a se stabili “faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, existenţa sau inexistenţa vinovăţiei”, făcându-se în acest sens trimiterea la dispoziţii din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel (art. 188).
Procedând în această modalitate şi reţinând pe acest considerent un aspect de nelegalitate a deciziei de desfacere a contractului de muncă, instanţa a fost în eroare asupra temeiului juridic al încetării raportului de muncă.
în cauză, nu era vorba de o desfacere disciplinară a contractului de muncă, ci de încetarea acestuia, ca urmare a săvârşirii unei fapte penale în legătură cu serviciul.
De aceea, cercetarea prealabilă nu era o condiţie de legalitate a măsurii, fapta săvârşită şi vinovăţia salariatului fiind stabilite prin hotărârea penală de condamnare.
Ceea ce însă trebuia să rezulte din decizia de desfacere a contractului de muncă – în cadrul motivării în fapt a măsurii -, era aprecierea angajatorului în legătură cu necorespunderea în post a contestatoarei, respectiv de ce, şi în ce măsură, condamnarea penală intervenită face persoana incompatibilă cu obligaţiile de serviciu decurgând din contractul de muncă.
Aceasta deoarece, astfel cum am arătat, necorespunderea în post în această situaţie este diferită de necorespunderea profesională şi aprecierea făcută în acest sens – cu consecinţe în ceea ce priveşte valabilitatea în continuare a contractului de muncă – este la latitudinea angajatorului.
Nu rezultă din datele speţei, dacă decizia de desfacere a contractului de muncă a fost motivată în fapt pe acest aspect, dar răspunzând criticii formulate în recurs – conform
căreia unitatea nu a motivat de ce condamnarea suferită a făcut-o pe contestatoare necorespunzătoare postului tribunalul reţine că intimata nu a făcut dovada că persoana “sancţionată” nu mai putea ocupa aceeaşi funcţie.
Din modalitatea în care s-a răspuns criticii formulate, rezultă implicit că decizia a fost motivată în fapt şi că astfel, nu poate opera sancţiunea nulităţii, pentru neîndeplinirea unei cerinţe de formă, dar că în cadrul probaţiunii administrate în faţa organului jurisdicţional, nu s-a făcut dovada necorespunderii în post.
Pe acest aspect, tribunalul constată că în speţă este vorba despre “o singură faptă de neglijenţă în serviciu manifestată” şi că potrivit referatului întocmit de conducerea instituţiei în care contestatoarea a lucrat, aceasta este caracterizată ca o persoană “ce a dovedit seriozitate şi preocupare în îndeplinirea sarcinilor de serviciu”.
Reţinând astfel de considerente, instanţa ignoră faptul că în speţă, contestatoarea nu se face vinovată de o “simplă neglijenţă”, ci de o faptă cu un grad ridicat de pericol social, care depăşeşte limitele unei abateri disciplinare, încadrându-se în sfera ilicitului penal.
De asemenea, în aprecierea necorespunderii pe post, trebuia să se ţină seama de locul de muncă al contestatoarei – o instanţă de judecată – şi de consecinţele pe care condamnarea penală a salariaţilor unei astfel de instituţii le poate avea asupra prestigiului acesteia şi asupra climatului în colectivul de muncă.
Tribunalul şi-a întemeiat soluţia pe un referat depus la dosar din care rezulta că anterior condamnării, contestatoarea a dovedit preocupare pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu, fără să aibă în vedere însă, legătura dintre natura infracţiunii săvârşite (neglijenţa în serviciu) şi obligaţiile decurgând din contractul de muncă, precum şi posibilitatea intimatei de a evalua existenţa unei astfel de legături, cu consecinţa incompatibilităţii autorului faptei cu atribuţiile postului deţinut.
în concluzie, reţinând nelegalitatea deciziei de desfacere a contractului de muncă, instanţa de recurs a greşit întrucât, pe de o parte, a pretins în cadrul motivului prevăzut de art. 130 lit. k) C. m. efectuarea cercetării prealabile (confundând astfel, procedura de urmat pentru săvârşirea abaterii disciplinare şi desfacerea pe acest considerent, a contractului de muncă) şi pe de altă parte, a negat dreptul unităţii intimate de a aprecia asupra incompatibilităţii cu funcţia, pe care a generat-o săvârşirea infracţiunii de serviciu în persoana salariatului.
