În planul dreptului muncii, încetarea raporturilor de muncă grevată pe pierderea calităţii de preot ca şi calitate esenţială în încheierea şi executarea contractului individual de muncă se asimilează cazului prevăzut de art. 56 alin. (1) lit. g) C.muncii, ca şi motiv de încetare de drept a raporturilor de muncă „g) de la data retragerii de către autorităţile sau organismele competente a avizelor, autorizaţiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei”.
Secţia I civilă, Decizia nr. 6567 din 23 mai 2012
Asupra recursurilor civile de față;
Prin sentința civilă nr. 547/14.02.2012, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 16759/63/2011, s-a admis în parte contestația formulată de contestator I.B.M, în contradictoriu cu intimata Mitropolia Olteniei – Arhiepiscopia Craiovei.
A fost anulată Decizia nr. 37/2011, emisă de Mitropolia Olteniei – Arhiepiscopia Craiovei.
A fost obligată intimata către contestator la o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul pe perioada 14.07.2011-14.02.2012.
A fost respinsă cererea în reintegrare.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Pe fondul cauzei, învederează că a fost angajat al Arhiepiscopiei Craiova in funcția de preot, desfășurându-și activitatea la Biserica Sf. Gheorghe Vechi din Craiova, că în curtea bisericii se mai afla un imobil (casă parohială) care a fost închiriată de Arhiepiscopia Craiovei unei societăți comerciale ce avea ca și obiect de activitate catering, restaurant, etc. In baza contractului de închiriere semnat de Mitropolia Olteniei, respectiva societate comercială a obținut o finanțare europeană în luna iunie 2010, arată contestatorul, având acordul Mitropolitului Olteniei ,contestatorul și soția sa au cumpărat părțile sociale ale asociaților acestei societăți comerciale – SC S.G.K. SRL, in ideea că prin obiectul acesteia de activitate se pot face anumite acte de caritate în colaborare directă cu Arhiepiscopia Craiovei. Societatea a fost preluată de soția sa in proporție de 95% și de contestator in proporție de 5%.
începând cu lunile noiembrie și decembrie 2010, arată contestatorul, a fost chemat de câteva ori la Mitropolia Olteniei și i s-a sugerat să se decidă pentru viitor dacă dorește să se concentreze pe activitatea preoțească sau pe managementul societății comerciale.
La începutul lunii martie 2011 Arhiepiscopia Craiovei a trimis o comisie de control la Biserica unde își desfășura activitatea, care comisie a stabilit existenta unui prejudiciu de 90.000 lei. A contestat rezultatul controlului, însă înalt Preasfințitul Părinte Mitropolit i-a sugerat ca, pentru viitorul său ca preot, să cedeze (doneze) Arhiepiscopiei Craiovei societatea comercială.
Arată contestatorul că a refuzat donarea societății și, pe această împrejurare, a fost trimis în judecată preoțească, reținându-se in sarcina acestuia faptele de neglijentă sau neascultare, sperjur, schisma, neglijarea, neîndeplinirea sau îndeplinirea cu rea credință a îndatoririlor, administrarea incorectă a bunurilor bisericești, neascultare de autorități.
Prin sentința nr. 6/2011 contestatorul a fost găsit vinovat pentru faptele pentru care a fost trimis in judecata preoțească iar prin sentința nr. 2/2011 i-a fost respins recursul.
A depus la dosar copie de pe decizia nr. 37/2011, dovada comunicării, respectiv transportul poștal din 2.05.2011, decizia nr. 27/2011 de suspendare a contractului individual de muncă, sentința nr. 6 /2011, sentința nr. 2 /2011 emisă de Consistoriul Mitropolitan.
Prin întâmpinare, intimata Mitropolia Olteniei – Arhiepiscopia Craiovei, invocă excepția necompetentei materiale a instanței de dreptul muncii, precum și excepția necompetentei generale a instanțelor de drept comun, având în vedere că în conformitate cu prevederile legale bisericești, soluționarea litigiilor privind preoții slujitori sau activitatea acestor revine instanțelor disciplinare bisericești.
Arată că deciziile contestate in cauză au fost emise in baza Regulamentului de procedură bisericească aprobat prin Decretul nr. 7 din 12 ianuarie 1950, pentru sancționarea reclamantului în calitate de preot și membru al clerului. Excepția necompetentei materiale este motivată și de dispozițiile Codului muncii (art. 1 alin. (2) în care se prevede că dispozițiile sale se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii.
Pe de altă parte, potrivit art. 248 alin. (2) C.muncii , în cazul in care, prin statute profesionale aprobate prin legi speciale, se stabilește un alt regim sancționator, va fi aplicat acesta. învederează că, din cuprinsul Statutului P.O.R., rezultă că între biserică și personalul său de cult nu se poate vorbi de raporturi de muncă ci de raporturi canonice specifice ce decurg din misiunea preotului. întreaga viață a slujitorilor bisericii are anumite particularități ce țin de însăși doctrina și natura bisericii și care nu își găsesc corespondent in reglementările de stat privind C.muncii.
Invocă și dispozițiile art. 29 alin. (3) din Constituția României potrivit cărora „Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, in condițiile legii, „și alin. (5) potrivit cărora „cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia”.
S-a raportat la dispozițiile art. 156 alin. (6) din H.G. nr. 53/2008, pe Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al , pe decizia 640/2008 a Curții Constituționale și pe decizia 3070/3.10. 2000 stată în dosarul 40/2000, dată într-un recurs in anulare, prin care s-a statuat asupra necompetentei materiale a instanțelor judecătorești de drept comun de a soluționa în astfel de litigii.
A invocat de asemenea decizia nr. 3229/4.10.2006 prin care îCCJ a statuat că actele jurisdicționale emise de autoritățile cultelor religioase nu sunt supuse controlului de legalitate al instanțelor judecătorești ,întrucât sunt acte de aplicare a dreptului canonic emise potrivit unei proceduri specifice de către organele comunității religioase.
A depus la dosar : Regulamentul de procedură al instanțelor de judecată al POR, decizia îCCJ nr. 3070/3.10.2000, decizia nr. 3229/4.10.2006, decizia Curții Constituționale nr. 640/2008.
Prin încheierea motivată din 18.10.2011, instanța a admis excepția necompetentei generale a instanțelor judecătorești în soluționarea cererii privind constatarea nulității absolute a sentinței nr. 6/2011 a Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Craiovei și a sentinței nr. 2 /2011 a Consistoriului Mitropolitan al Mitropoliei Olteniei și, în subsidiar, a cererii privind anularea celor două sentințe, a respins excepția de necompetentă generală a instanței in soluționarea cererii privind constatarea nulității absolute a deciziei de concediere emisă de intimată și, in subsidiar, a cererii privind anularea celor două sentințe și a respins cererea de inadmisibilitate a acțiunii formulate de reclamant, cu toate capetele de cerere.
Din ansamblul probelor administrate in cauză, tribunalul a constatat că, contestația formulată este întemeiată.
S-a reținut că prin decizia nr. 37/2011 din 14.07.2011 emisă de Mitropolia Olteniei – Arhiepiscopia Craiovei s-a dispus, deopotrivă, încetarea suspendării și încetarea contractului individual de muncă al fostului preot I.B.M., în temeiul art. 61, lit. a) din C.muncii.
Contractul individual de muncă fusese suspendat prin Decizia nr. 27/2011, în temeiul art. 52 lit. a) din C.muncii, respectiv pe durata cercetării disciplinare prealabile.
In ceea ce privește suspendarea contractului pe durata cercetării disciplinare prealabile, art. 267 alin. (1) din C.muncii prevede că nici o sancțiune disciplinară nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare.
Concedierea a fost decisă în temeiul art. 61 lit. (a) din C.muncii, respectiv „în cazul în care salariatul a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancțiune disciplinară”
Potrivit art. 62 alin. (2) din C.muncii „în cazul în care concedierea intervine pentru motivul prevăzut de art. 61 lit. a), angajatorul poate emite decizia de concediere numai cu respectarea dispozițiilor art. 247-252”.
Art. 252 alin. (2) consacră motivele ce duc la sancționarea deciziei cu nulitatea absolută.
Tribunalul constată că decizia contestată este deficitară, emisă cu încălcarea condițiilor impuse în mod imperativ de lege.
Considerentele deciziei prin care angajatorul își justifică măsura, grevate pe existența a două hotărâri ale instanțelor judecătorești nu se subsumează condiției prevăzute de art. 252 alin. (2) lit. a), necontând, așadar, ca o descriere a faptei.
Este adevărat că faptele salariatului contestator au fost identificate, îndestulător analizate, și încadrate în normele de drept în contextul procedurilor speciale ale instanțelor bisericești, dar trimiterea la dispozitivele acestor hotărâri este insuficientă în condițiile în care legea cere ca decizia de încetare a contractului de muncă, ca și instituție esențialmente de dreptul muncii, să cuprindă descrierea (în concret!) a faptelor care constituie abatere disciplinară.
întemeiată este și critica privind termenului în care decizia poate fi contestată și instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată (art. 252 alin. (2) lit. e), f).
Dacă mențiunile consemnate în considerentele deciziei de concediere nu justifică, așadar, temeiul juridic al încetării contractului de muncă respectiv încetarea disciplinară prevăzută de art. 61 lit. a), care impune conduita prevăzută de art. 62 alin. (2) din C.muncii, nu este mai puțin adevărat că derularea în continuare a raporturilor de muncă nu mai este posibilă din perspectiva normelor de dreptul muncii, dar din cu totul alte considerente.
Prin hotărârile instanțelor bisericești,nesusceptibile în a fi cenzurate de către instanțele de drept comun, s-a dispus, cu privire la I.B.M., „depunerea sau pierderea dreptului pentru totdeauna de a săvârși vreo lucrare sacră”, „la care se adaugă interdicția de a purta pentru totdeauna și în orice împrejurare, reverenda preoțească, veșmintele liturgice și orice alte însemne clericale, începând cu data aprobării acestei sentințe „(Sentința nr. 2 a Consistoriului mitropolitan) precum și „caterisirea”
Aceste hotărâri consistoriale au făcut ca numitul I.B.M. să nu mai aibă calitatea de preot sau slujitor al cultelor
în planul dreptului muncii, încetarea raporturilor de muncă grevată pe pierderea calității de preot ca și calitate esențială în încheierea și executarea contractului individual de muncă se asimilează cazului prevăzut de art. 56 alin. (1)lit. g) C.muncii, ca și motiv de încetare de drept a raporturilor de muncă „g) de la data retragerii de către autoritățile sau organismele competente a avizelor, autorizațiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei”.
De altfel, dispozitivul deciziei de concediere face să se întrevadă o asemenea situație în fapt, atunci când se dispune încetarea contractului individual de muncă al „fostului preot I.B.M.”. Așadar, la data încetării contractului contestatorul nu mai era preot și această situație în fapt justifică măsura, dar în temeiul art. 56 alin. (1) lit. g) și, nicidecum art. 61 lit. a) C.muncii.
In consecință, constatând că decizia a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii, tribunalul a dispus anularea acesteia (în planul consecințelor, constatarea nulității și anularea actului juridic nu diferă) lipsind-o, așadar, de efecte juridice.
Ca o consecință a anulării, în aplicarea dispozițiilor art. 80 C.muncii , instanța a obligat intimata către salariatul contestator la o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul pe perioada 14.07.2011 (data deciziei!) și 14.02.2012 (data pronunțării prezentei sentințe,) când, în lipsa unei decizii conforme cu situația în fapt și în drept, tribunalul constată încetarea de drept a contractului individual de muncă, potrivit art. 56 din C.muncii. Neîndeplinind condițiile referitoare la avize, autorizări sau atestări pentru continuarea raporturilor de muncă, tribunalul a respins cererea în reintegrare.
Cât privește susținerile în fapt ale contestatorului, raportate la faptele reținute în procedura consistorială, tribunalul, pentru considerentele inserate în încheierea din 18 octombrie 2011, a constatat că nu este competent să le examineze, mai ales că potrivit art. 156 alin. (6) din H.G. nr. 53/2008 „în virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, și a competențelor specifice lor, instanțele de judecată bisericească soluționează problemele de disciplină internă, iar hotărârile instanțelor bisericești la toate nivelurile nu sunt atacabile în fața instanței civile”
împotriva acestei sentințe au declarat recurs contestatorul I.B.M. și pârâta Mitropolia Olteniei – Arhiepiscopia Craiovei, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în motivarea recursului, contestatorul a arătat că recursul său vizează pe de o parte neacordarea drepturilor salariale pentru perioada 18.05.2011-14.07.2011, iar pe de altă parte, critică soluția instanței de fond referitoare la capătul de cerere privind reintegrarea lui. De asemenea nu este de acord nici cu faptul că instanța de judecată, în cadrul contestației sale și fără a fi învestită cu o cerere în acest sens, a stabilit că deși decizia de concediere este considerată nulă, totuși raporturile de muncă dintre el și intimată vor înceta din momentul pronunțării sentinței ce face obiectul prezentului recurs având la bază un cu totul alt temei legal decât cel invocat de intimată. Din acest punct de vedere a apreciat că instanța de fond s-a pronunțat pe ceva ce nu s-a cerut niciodată de către nicio parte.
1. în ceea ce privește primul motiv de recurs, respectiv neacordarea de către instanța de fond a drepturilor salariale pentru perioada18.05.2011-14.07.2011, învederează următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 268 alin. (l) C.muncii „angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei”.
Raportându-se la momentul suspendării sale în vederea efectuării cercetării disciplinare prealabile, respectiv 18.04.2011, se poate aprecia fără niciun dubiu că cel mai târziu în 30 de zile de la această dată, ar fi trebuit să fie aplicată sancțiunea disciplinară (dacă era cazul). Cu alte cuvinte, cercetarea disciplinară ar fi trebuit să aibă loc în intervalul de 30 zile de la momentul la care intimata a luat la cunoștință de presupusa săvârșire a faptei de care este acuzat și până la momentul emiterii deciziei de sancționare.
Având în vedere că temeiul suspendării contractului individual de muncă a avut în vedere dispozițiile art. 52 alin. (l) lit. a) din C.muncii, respectiv suspendarea pe perioada cercetării disciplinare prealabile, atunci decizia de suspendare poate produce efecte cel mult 30 de zile, până la emiterea deciziei de sancționare.
Orice altă interpretare a textului de lege ar fi de natură să dea naștere unor abuzuri din partea angajatorului, în sensul că acesta ar putea suspenda oricând, orice angajat, în vederea efectuării unei cercetări disciplinare prealabile care să dureze chiar și câțiva ani sau care să nu se finalizeze niciodată.
Este evident că cercetarea disciplinară prealabilă nu poate fi desfășurată decât interiorul termenului de 30 de zile, de la data săvârșirii presupusei fapte de indisciplină și până la data limită când poate fi aplicată sancțiunea.
In consecință, și decizia de suspendare a contractului individual de muncă, care a avut la bază dispozițiile art. 52 alin. (l) lit. a) din C.muncii, nu poate produce efecte decât cel mult 30 de zile.
Față de aceste argumente, coroborat cu data de 18.04.2011 – când a fost emisă decizia de suspendare, apreciază că decizia de suspendare a produs efecte legale până cel târziu la data de 18.05.2011, dată de la care ar fi trebuit ca intimata să-l reprimească la locul de muncă.
în aceste condiții, instanța de judecată ar fi trebuit să-i acorde drepturile salariale începând cu data de 18.05.2011 – așa cum a solicitat și prin contestație și nu cum mod eronat a procedat începând cu data emiterii deciziei de concediere, respectiv 14.07.2011.
Referitor la respingerea capătului de cerere privind reintegrarea sa, consideră că și aceasta este nelegală. Instanța de fond s-a raportat exclusiv la hotărârile instanțelor preoțești, concluzia instanței fiind aceea că „aceste hotărâri consistoriale au făcut ca numitul I.B.M. să nu mai aibă calitatea de preot sau slujitor al cultelor”.
Concluzia este absolut greșită întrucât, prin depunerea din treapta preoțească, acesta nu și-a pierdut calitatea de preot. Mai mult, a îndeplinit de-a lungul timpului și calitatea de asistent social în cadrul Mitropoliei Olteniei – așa cum rezultă și din carnetul de muncă. Astfel fiind, poate îndeplini în cadrul Mitropoliei, potrivit Regulamentului și Statutului, orice altă funcție administrativă sau cu caracter social care să nu implice servicii religioase. Raportarea instanței la dispozițiile art. 56 alin. (l) lit. g) din C.muncii este greșită și forțată; pe de o parte temeiul încetării raporturilor de muncă a fost fixat de către intimată și nu poate fi modificat de instanța de judecată în lipsa unei solicitări în acest sens, iar pe de altă parte acesta nu și-a pierdut calitatea de preot, iar în situația în care ar fi pierdut această calitate putea să desfășoare o altă activitate cu caracter administrativ sau social.
Fără o solicitare din partea sa sau a intimatei, instanța nu poate aprecia, în baza unui alt temei de drept (decât cel invocat de intimată), încetarea raporturilor de muncă și, ca urmare, acordarea drepturilor salariale ar fi trebuit să se întindă până la desfacerea contractului de muncă în mod legal.
Recurenta pârâtă, în motivarea recursului, a arătat că în decizia contestata se face referire la hotărârile Consistoriului Eparhial si respectiv Consistoriul Mitropolitan cu privire la care contestatorul face referire in contestația formulată, solicitând anularea acestora. Deci nu se poate susține ca intimatul contestator nu avea cunoștința despre sentința nr. 6/2011 a Consistoriului Eparhial si de cea a Consistoriului Mitropolitan astfel încât prin nedescrierea faptei pentru care a fost pedepsit nu i s-a produs nicio vătămare.
Este adevărat ca in decizie nu s-a indicat instanța la care poate fi atacată decizia si nici termenul in care aceasta poate fi atacata. Aceasta omisiune este motivata tocmai de faptul ca actele jurisdicționale emise de autoritățile cultelor religioase nu sunt supuse controlului de legalitate al instanțelor judecătorești, întrucât sunt acte de aplicare a dreptului canonic emise potrivit unei proceduri specifice de către organele comunității religioase, aspect reținut si de instanța de fond in considerentele sentinței atacate.
In aceste condiții nu mai sunt incidente dispozițiile art. 80 din C.muncii conform cărora, in cazul in care concedierea a fost efectuata in mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei si va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si actualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
Recursul declarat de pârâta Mitropolia Olteniei – Arhiepiscopia Craiovei este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce vor fi expuse.
Potrivit art. 17 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 recunoașterea de către stat a statutelor și a codurilor canonice se acordă în măsura în care acestea nu aduc atingere, prin conținutul lor, securității publice, ordinii, sănătății și moralei publice sau drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Art. 23 alin. (2) prevede că personalul cultelor poate fi sancționat disciplinar pentru încălcarea principiilor doctrinare sau morale ale cultului, potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări. Art. 26 : cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor și reglementărilor proprii. Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare și canonice.
în speță Curtea constată că intimatul pârât a făcut parte din personalul clerical al Bisericii Ortodoxe Române (BOR). Statutul pentru organizarea și funcționarea BOR aplicabil în cauză a fost recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 50/ 22 ianuarie 2008. Capitolul 4 din Statutul BOR conține prevederi referitoare la „disciplina clerului” și la instanțele disciplinare și de judecată pentru preoți, diaconi și cântăreți, „în probleme doctrinare, morale, canonice și disciplinare”. în art. 156 alin. (2) s-a prevăzut că „hotărârile instanțelor de recurs devin executorii după aprobarea lor de către mitropolit sau Patriarh”, iar în alin. (5) că „hotărârile instanțelor disciplinare și de judecată se pun în aplicare de către autoritățile bisericești învestite în acest scop”; Alin. (6) mai prevede că „hotărârile instanțelor bisericești la toate nivelurile nu sunt atacabile în fața instanțelor civile”.
Rezultă din cele expuse că actele jurisdicționale emise în materie de disciplină a clerului de autoritățile BOR nu sunt supuse controlului de legalitate al instanțelor judecătorești, întrucât sunt acte de aplicare a dreptului canonic emise potrivit unei proceduri specifice de către organele comunității religioase, aspect reținut si de instanța de fond in considerentele sentinței atacate.
în condițiile în care întreaga cercetare disciplinară dar și judecata aferentă privind abaterile imputate recurentului contestator a avut loc anterior emiterii deciziei de desfacere a contractului de muncă, iar hotărârile pronunțate de organele de judecată ale BOR (sentința nr. 6/2011, în dosarul nr. 4/2011 a consistoriului eparhial și apoi, în recurs, sentința 2/2011 în dosarul 2/2011 a consistoriului mitropolitan) au caracter definitiv și executoriu, concluzia care se impune este aceea că decizia de desfacere a contractului individual de muncă al contestatorului nu are natura juridică obișnuită a unei decizii emise în temeiul art. 61 lit. a) din C.muncii, ci reprezintă un act de punere în a hotărârilor judecătorești pronunțate de organele abilitate din BOR, conform prevederilor art. 156 alin. (5) din Statutul BOR. Astfel fiind, Curtea apreciază că acest act nu trebuie să conțină elementele prevăzute de art. 62 alin. (3) din C.muncii. Aceste prevederi legale își justifică aplicarea numai în situațiile în care decizia de desfacere a contractului individual de muncă, ulterior emiterii sale, este supusă controlului judecătoresc reglementat prin art. 266 și următoarele din C.muncii; fiind un act de punere în executare (conform prevederilor art. 156 alin. (5) din Statutul BOR) a sentinței definitive pronunțată de un organ cu activitate de judecată al BOR, acest act nu este supus jurisdicției instanțelor de drept comun, situație în care nu trebuie să cuprindă mențiunile reglementate prin art. 62 alin. (3) din C.muncii. Astfel fiind se constată că în mod greșit Tribunalul a reținut că decizia contestată ar fi nulă absolut.
în raport de cele expuse se impune a fi admis recursul declarat de pârâtă, modificarea sentinței instanței de fond în sensul respingerii contestației formulată de contestatorul I.B.M. împotriva deciziei nr. 37/2011 emisă de Mitropolia Olteniei – Arhiepiscopia Craiovei.
Reținându-se legalitatea deciziei contestate soluția care se impune, ca o consecință, cu privire la recursul declarat de contestator (recurs care viza modul de soluționare a cererilor accesorii și greșita schimbare a temeiului încetării raporturilor de muncă)- este aceea de respingere ca nefondat.
