Prin sentinta civila nr. 547/14.02.2012, pronuntata de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 16759/63/2011, s-a admis în parte contestatia formulata de contestator I.B.M, în contradictoriu cu intimata MITROPOLIA OLTENIEI – ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI.
A fost anulata Decizia nr.37/2011 , emisa de Mitropolia Olteniei – Arhiepiscopia Craiovei
A fost obligata intimata catre contestator la o despagubire egala cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul pe perioada 14.07.2011-14.02.2012
A fost respinsa cererea în reintegrare.
Pentru a se pronunta astfel, instanta a retinut urmatoarele:
Pe fondul cauzei , învedereaza ca a fost angajat al Arhiepiscopiei Craiova in functia de preot , desfasurându-si activitatea la Biserica Sf Gheorghe Vechi din Craiova, ca în curtea bisericii se mai afla un imobil (casa parohiala) care a fost închiriata de Arhiepiscopia Craiovei unei societati comerciale ce avea ca si obiect de activitate catering, restaurant, etc.. In baza contractului de închiriere semnat de Mitropolia Olteniei, respectiva societate comerciala a obtinut o finantare europeana în luna iunie 2010, arata contestatorul , având acordul Mitropolitului Olteniei ,contestatorul si sotia sa au cumparat partile sociale ale asociatilor acestei societati comerciale – SC SAINT GEORGIO KATERING SRL ,in ideea ca prin obiectul acesteia de activitate se pot face anumite acte de caritate în colaborare directa cu Arhiepiscopia Craiovei . Societatea a fost preluata de sotia sa in proportie de 95% si de contestator in proportie de 5%.
Începând cu lunile noiembrie si decembrie 2010, arata contestatorul , a fost chemat de câteva ori la Mitropolia Olteniei si i s-a sugerat sa se decida pentru viitor daca doreste sa se concentreze pe activitatea preoteasca sau pe managementul societatii comerciale.
La începutul lunii martie 2011 Arhiepiscopia Craiovei a trimis o comisie de control la Biserica unde îsi desfasura activitatea, care comisie a stabilit existenta unui prejudiciu de 90.000 lei. A contestat rezultatul controlului, însa Înalt Preasfintitul Parinte Mitropolit i-a sugerat ca, pentru viitorul sau ca preot, sa cedeze ( doneze ) Arhiepiscopiei Craiovei societatea comerciala.
Arata contestatorul ca a refuzat donarea societatii si, pe aceasta împrejurare, a fost trimis în judecata preoteasca, retinându-se in sarcina acestuia faptele de neglijenta sau neascultare, sperjur, schisma, neglijarea, neîndeplinirea sau îndeplinirea cu rea credinta a îndatoririlor, administrarea incorecta a bunurilor bisericesti, neascultare de autoritati.
Prin sentinta nr 6/2011 contestatorul a fost gasit vinovat pentru faptele pentru care a fost trimis in judecata preoteasca iar prin sentinta 2 / 2011 i-a fost respins recursul.
A depus la dosar copie de pe decizia nr. 37/2011, dovada comunicarii, respectiv transportul postal din 2 05 2011, decizia nr. 27/2011 de suspendare a contractului individual de munca, sentinta nr. 6 / 2011 , sentinta nr. 2 / 2011 emisa de Consistoriul Mitropolitan.
Prin întâmpinare, intimata Mitropolia Olteniei – Arhiepiscopia Craiovei, invoca exceptia necompetentei materiale a instantei de dreptul muncii, precum si exceptia necompetentei generale a instantelor de drept comun, având în vedere ca în conformitate cu prevederile legale bisericesti, solutionarea litigiilor privind preotii slujitori sau activitatea acestor revine instantelor disciplinare bisericesti.
Arata ca deciziile contestate in cauza au fost emise in baza Regulamentului de procedura bisericeasca aprobat prin Decretul nr. 7 /12 ianuarie 1950, pentru sanctionarea reclamantului în calitate de preot si membru al clerului. Exceptia necompetentei materiale este motivata si de dispozitiile Codului muncii (art. 1 alin 2) în care se prevede ca dispozitiile sale se aplica si raporturilor de reglementate prin legi speciale numai în masura în care acestea nu contin dispozitii specifice derogatorii .
Pe de alta parte , potrivit art. 248 alin 2 Codul muncii , în cazul in care , prin statute profesionale aprobate prin legi speciale, se stabileste un alt regim sanctionator, va fi aplicat acesta. Învedereaza ca , din cuprinsul Statutului P.O.R. , rezulta ca între biserica si personalul sau de cult nu se poate vorbi de raporturi de munca ci de raporturi canonice specifice ce decurg din misiunea preotului. Întreaga viata a slujitorilor bisericii are anumite particularitati ce tin de însasi doctrina si natura bisericii si care nu îsi gasesc corespondent in reglementarile de stat privind Codul muncii .
Invoca si disp. art. 29 alin 3 din Constitutia României potrivit carora ” Cultele religioase sunt libere si se organizeaza potrivit statutelor proprii , in conditiile legii , ” si alin 5 potrivit carora “cultele religioase sunt autonome fata de stat si se bucura de sprijinul acestuia “.
S-a raportat la dispoz. Art. 156 alin 6 din HG 53 / 2008 , pe Lg nr. 489/2006 privind libertatea religioasa si regimul general al , pe decizia 640/2008 a Curtii Constitutionale si pe decizia 3070/3 10 2000 stata în dosarul 40/2000 , data într-un recurs in anulare , prin care s-a statuat asupra necompetentei materiale a instantelor judecatoresti de drept comun de a solutiona în astfel de litigii.
A invocat de asemenea decizia 3229/4 10 2006 prin care ICCJ a statuat ca actele jurisdictionale emise de autoritatile cultelor religioase nu sunt supuse controlului de legalitate al instantelor judecatoresti ,întrucât sunt acte de aplicare a dreptului canonic emise potrivit unei proceduri specifice de catre organele comunitatii religioase .
A depus la dosar : Regulamentul de procedura al instantelor de judecata al P O R ,decizia ICCJ nr. 3070/3 10 2000 , decizia nr. 3229/4 10 2006, decizia Curtii Constitutionale nr. 640/2008.
Prin încheierea motivata din 18 10 2011, instanta a admis exceptia necompetentei generale a instantelor judecatoresti în solutionarea cererii privind constatarea nulitatii absolute a sentintei nr. 6 / 2011 a Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Craiovei si a sentintei nr. 2 / 2011 a Consistorului Mitropolitan al Mitropoliei Olteniei si , în subsidiar , a cererii privind anularea celor doua sentinte, a respins exceptia de necompetenta generala a instantei in solutionarea cererii privind constatarea nulitatii absolute a deciziei de concediere emisa de intimata si, in subsidiar, a cererii privind anularea celor doua sentinte si a respins cererea de inadmisibilitate a actiunii formulate de reclamant, cu toate capetele de cerere.
Din ansamblul probelor administrate in cauza , tribunalul a constatat ca, contestatia formulata este întemeiata.
S-a retinut ca prin decizia 37/2011 din 14.07.2011 emisa de Mitropolia Olteniei – Arhiepiscopia Craiovei s-a dispus, deopotriva, încetarea suspendarii si încetarea contractului individual de munca al fostului preot I.B.M., în temeiul art. 61, lit. a din Codul muncii.
Contractul individual de munca fusese suspendat prin Decizia 27/2011 , în temeiul art. 52 lit. a din Codul muncii, respectiv pe durata cercetarii disciplinare prealabile..
In ceea ce priveste suspendarea contractului pe durata cercetarii disciplinare prealabile, art. 267 alin (1) din Codul muncii prevede ca nici o sanctiune disciplinara nu poate fi dispusa mai înainte de efectuarea unei cercetari disciplinare.
Concedierea a fost decisa în temeiul art. 61.lit (a) din Codul muncii, respectiv “în cazul în care salariatul a savârsit o abatere grava sau abateri repetate de la regulile de disciplina a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de munca, contractul colectiv de munca aplicabil sau regulamentul intern, ca sanctiune disciplinara”
Potrivit art 62 alin 2 din Codul muncii “în cazul în care concedierea intervine pentru motivul prevazut de art 61 lit. a), angajatorul poate emite decizia de concediere numai cu respectarea dispozitiilor art. 247-252”
Art. 252 alin. 2) consacra motivele ce duc la sanctionarea deciziei cu nulitatea absoluta.
Tribunalul constata ca decizia contestata este deficitara, emisa cu încalcarea conditiilor impuse în mod imperativ de lege.
Considerentele deciziei prin care angajatorul îsi justifica masura, grevate pe existenta a doua hotarâri ale instantelor judecatoresti nu se subsumeaza conditiei prevazute de art.252 alin 2 lit. a), necontând, asadar, ca o descriere a faptei.
Este adevarat ca faptele salariatului contestator au fost identificate, îndestulator analizate, si încadrate în normele de drept în contextul procedurilor speciale ale instantelor bisericesti, dar trimiterea la dispozitivele acestor hotarâri este insuficienta în conditiile în care legea cere ca decizia de încetare a contractului de munca, ca si institutie esentialmente de dreptul muncii, sa cuprinda descrierea (în concret!) a faptelor care constituie abatere disciplinara.
Întemeiata este si critica privind termenului în care decizia poate fi contestata si instanta competenta la care sanctiunea poate fi contestata (art. 252 alin. 2 lit e, f). Daca mentiunile consemnate în considerentele deciziei de concediere nu justifica, asadar, temeiul juridic al încetarii contractului de munca respectiv încetarea disciplinara prevazuta de art.61 lit a , care impune conduita prevazuta de art. 62.alin.2 din Codul muncii, nu este mai putin adevarat ca derularea în continuare a raporturilor de munca nu mai este posibila din perspectiva normelor de dreptul muncii, dar din cu totul alte considerente.
Prin hotarârile instantelor bisericesti,nesusceptibile în a fi cenzurate de catre instantele de drept comun, s-a dispus, cu privire la I.B.M., “depunerea sau pierderea dreptului pentru totdeauna de a savârsi vreo lucrare sacra” , “la care se adauga interdictia de a purta pentru totdeauna si în orice împrejurare, reverenda preoteasca, vesmintele liturgice si orice alte însemne clericale, începând cu data aprobarii acestei sentinte “(Sentinta nr. 2 a Consistoriului mitropolitan) precum si “caterisirea”
Aceste hotarâri consistoriale au facut ca numitul I.B.M. sa nu mai aiba calitatea de preot sau slujitor al cultelor
În planul dreptului muncii, încetarea raporturilor de munca grevata pe pierderea calitatii de preot ca si calitate esentiala în încheierea si executarea contractului individual de munca se asimileaza cazului prevazut de art 56 alin 1lit. g) Codul muncii, ca si motiv de încetare de drept a raporturilor de munca “g) de la data retragerii de catre autoritatile sau organismele competente a avizelor, autorizatiilor ori atestarilor necesare pentru exercitarea profesiei”.
De altfel, dispozitivul deciziei de concediere face sa se întrevada o asemenea situatie în fapt, atunci când se dispune încetarea contractului individual de munca al “fostului preot I.B.M.”. Asadar, la data încetarii contractului contestatorul nu mai era preot si aceasta situatie în fapt justifica masura, dar în temeiul art56 alin.1 lit.g si, nicidecum art 61 lit a Codul muncii.
In consecinta, constatând ca decizia a fost emisa cu încalcarea dispozitiilor imperative ale legii, tribunalul a dispus anularea acesteia (în planul consecintelor, constatarea nulitatii si anularea actului juridic nu difera) lipsind-o, asadar, de efecte juridice.
Ca o consecinta a anularii, în aplicarea dispozitiilor art. 80 Codul muncii, instanta a obligat intimata catre salariatul contestator la o despagubire egala cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul pe perioada 14.07.2011 (data deciziei!) si 14.02.2012 (data pronuntarii prezentei sentinte,) când, în lipsa unei decizii conforme cu situatia în fapt si în drept, tribunalul constata încetarea de drept a contractului individual de munca, potrivit art. 56 din Codul muncii. Nemaiîndeplinind conditiile referitoare la avize, autorizari sau atestari pentru continuarea raporturilor de munca, tribunalul a respins cererea în reintegrare.
Cât priveste sustinerile în fapt ale contestatorului, raportate la faptele retinute în procedura consistoriala, tribunalul, pentru considerentele inserate în încheierea din 18 octombrie 2011, a constatat ca nu este competent sa le examineze, mai ales ca potrivit art 156 alin 6 din HG 53/2008 “în virtutea autonomiei cultelor, prevazuta de lege, si a competentelor specifice lor, instantele de judecata bisericeasca solutioneaza problemele de disciplina interna, iar hotarârile instantelor bisericesti la toate nivelurile nu sunt atacabile în fata instantei civile”
Împotriva acestei sentinte au declarat recurs contestatorul I.B.M. si pârâta MITROPOLIA OLTENIEI – ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
În motivarea recursului, contestatorul a aratat ca recursul sau vizeaza pe de o parte neacordarea drepturilor salariale pentru perioada 18.05.2011-14.07.2011, iar pe de alta parte, critica solutia instantei de fond referitoare la capatul de cerere privind reintegrarea lui. De asemenea nu este de acord nici cu faptul ca instanta de judecata, în cadrul contestatiei sale si fara a fi învestita cu o cerere în acest sens, a stabilit ca desi decizia de concediere este considerata nula, totusi raporturile de munca dintre el si intimata vor înceta din momentul pronuntarii sentintei ce face obiectul prezentului recurs având la baza un cu totul alt temei legal decât cel invocat de intimata. Din acest punct de vedere a apreciat ca instanta de fond s-a pronuntat pe ceva ce nu s-a cerut niciodata de catre nicio parte.
1. In ceea ce priveste primul motiv de recurs, respectiv neacordarea de catre instanta de fond a drepturilor salariale pentru perioada 18.05.2011-14.07.2011, învedereaza urmatoarele:
Potrivit dispozitiilor art.268 alin.l Codul muncii “angajatorul dispune aplicarea sanctiunii disciplinare printr-o decizie emisa în forma scrisa, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luarii la cunostinta despre savârsirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data savârsirii faptei”.
Raportându-se la momentul suspendarii sale în vederea efectuarii cercetarii disciplinare prealabile, respectiv 18.04.2011, se poate aprecia fara niciun dubiu ca cel mai târziu în 30 de zile de la aceasta data, ar fi trebuit sa fie aplicata sanctiunea disciplinara (daca era cazul). Cu alte cuvinte, cercetarea disciplinara ar fi trebuit sa aiba loc în intervalul de 30 zile de la momentul la care intimata a luat la cunostinta de presupusa savârsire a faptei de care este acuzat si pâna la momentul emiterii deciziei de sanctionare.
Având în vedere ca temeiul suspendarii contractului individual de munca a avut în vedere dispozitiile art. 52 alin.l lit. a din Codul muncii, respectiv suspendarea pe perioada cercetarii disciplinare prealabile, atunci decizia de suspendare poate produce efecte cel mult 30 de zile, pâna la emiterea deciziei de sanctionare.
Orice alta interpretare a textului de lege ar fi de natura sa dea nastere unor abuzuri din partea angajatorului, în sensul ca acesta ar putea suspenda oricând, orice angajat, în vederea efectuarii unei cercetari disciplinare prealabile care sa dureze chiar si câtiva ani sau care sa nu se finalizeze niciodata.
Este evident ca cercetarea disciplinara prealabila nu poate fi desfasurata decât interiorul termenului de 30 de zile, de la data savârsirii presupusei fapte de indisciplina si pâna la data limita când poate fi aplicata sanctiunea.
In consecinta, si decizia de suspendare a contractului individual de munca, care a avut la baza dispozitiile art.52 alin.l lit.a din C.muncii, nu poate produce efecte decât cel mult 30 de zile.
Fata de aceste argumente, coroborat cu data de 18.04.2011- când a fost emisa decizia de suspendare, apreciaza ca decizia de suspendare a produs efecte legale pâna cel târziu la data de 18.05.2011, data de la care ar fi trebuit ca intimata sa-l reprimeasca la locul de munca.
În aceste conditii, instanta de judecata ar fi trebuit sa-i acorde drepturile salariale începând cu data de 18.05.2011 – asa cum a solicitat si prin contestatie si nu cum mod eronat a procedat începând cu data emiterii deciziei de concediere, respectiv 14.07.2011.
Referitor la respingerea capatului de cerere privind reintegrarea sa, considera ca si aceasta este nelegala. Instanta de fond s-a raportat exclusiv la hotarârile instantelor preotesti, concluzia instantei fiind aceea ca “aceste hotarâri consistoriale au facut ca numitul I.B.M. sa nu mai aiba calitatea de preot sau slujitor al cultelor”.
Concluzia este absolut gresita întrucât, prin depunerea din treapta preoteasca, acesta nu si-a pierdut calitatea de preot. Mai mult, a îndeplinit de-a lungul timpului si calitatea de asistent social în cadrul Mitropoliei Olteniei – asa cum rezulta si din carnetul de munca. Astfel fiind, poate îndeplini în cadrul Mitropoliei, potrivit Regulamentului si Statutului, orice alta functie administrativa sau cu caracter social care sa nu implice servicii religioase. Raportarea instantei la dispozitiile art.56 alin.l lit.g din C.mun. este gresita si fortata; pe de o parte temeiul încetarii raporturilor de munca a fost fixat de catre intimata si nu poate fi modificat de instanta de judecata în lipsa unei solicitari în acest sens, iar pe de alta parte acesta nu si-a pierdut calitatea de preot, iar în situatia în care ar fi pierdut aceasta calitate putea sa desfasoare o alta activitate cu caracter administrativ sau social.
Fara o solicitare din partea sa sau a intimatei, instanta nu poate aprecia, în baza unui alt temei de drept (decât cel invocat de intimata), încetarea raporturilor de munca si, ca urmare, acordarea drepturilor salariale ar fi trebuit sa se întinda pâna la desfacerea contractului de munca în mod legal.
Recurenta pârâta, în motivarea recursului, a aratat ca în decizia contestata se face referire la hotarârile Consistoriului Eparhial si respectiv Consitoriul Mitropolitan cu privire la care contestatorul face referire in contestatia formulata, solicitând anularea acestora. Deci nu se poate sustine ca intimatul contestator nu avea cunostinta despre sentinta nr. 6/2011 a Consistorului Eparhial si de cea a Consistorului Mitropolitan astfel încât prin nedescrierea faptei pentru care a fost pedepsit nu i s-a produs nicio vatamare.
Este adevarat ca in decizie nu s-a indicat instanta la care poate fi atacata decizia si nici termenul in care aceasta poate fi atacata. Aceasta omisiune este motivata tocmai de faptul ca actele jurisdictionale emise de autoritatile cultelor religioase nu sunt supuse controlului de legalitate al instantelor judecatoresti, intrucat sunt acte de aplicare a dreptului canonic emise potrivit unei proceduri specifice de catre organele comunitatii religioase, aspect retinut si de instanta de fond in considerentele sentintei atacate.
In aceste conditii nu mai sunt incidente dispozitiile art. 80 din Codul Muncii conform carora, in cazul in care concedierea a fost efectuata in mod netemeinic sau nelegal, instanta va dispune anularea ei si va obliga angajatorul la plata unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si actualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
Recursul declarat de pârâta Mitropolia Olteniei – Arhiepiscopia Craiovei este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce vor fi expuse.
Potrivit art. 17 alin. 2 din Legea nr. 489/2006 recunoasterea de catre stat a statutelor si a codurilor canonice se acorda în masura în care acestea nu aduc atingere, prin continutul lor, securitatii publice, ordinii, sanatatii si moralei publice sau drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.
Art 23 alin. 2 prevede ca personalul cultelor poate fi sanctionat disciplinar pentru încalcarea principiilor doctrinare sau morale ale cultului, potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementari. Art. 26 : cultele pot avea organe proprii de judecata religioasa pentru problemele de disciplina interna, conform statutelor si reglementarilor proprii. Pentru problemele de disciplina interna sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare si canonice.
În speta Curtea constata ca intimatul pârât a facut parte din personalul clerical al Bisericii Ortodoxe Române (BOR). Statutul pentru organizarea si functionarea BOR aplicabil în cauza a fost recunoscut prin HG nr. 53/2008, publicata în Monitorul Oficial nr. 50/ 22 ianuarie 2008. Capitolul 4 din Statutul BOR contine prevederi referitoare la “disciplina clerului” si la instantele disciplinare si de judecata pentru preoti, diaconi si cântareti, “în probleme doctrinare, morale, canonice si disciplinare”. În art. 156 alin. 2 s-a prevazut ca “hotarârile instantelor de recurs devin executorii dupa aprobarea lor de catre mitropolit sau Patriarh”, iar în alin. 5 ca “hotarârile instantelor disciplinare si de judecata se pun în aplicare de catre autoritatile bisericesti învestite în acest scop”; Alin. 6 mai prevede ca “hotarârile instantelor bisericesti la toate nivelurile nu sunt atacabile în fata instantelor civile”.
Rezulta din cele expuse ca actele jurisdictionale emise în materie de disciplina a clerului de autoritatile BOR nu sunt supuse controlului de legalitate al instantelor judecatoresti, intrucat sunt acte de aplicare a dreptului canonic emise potrivit unei proceduri specifice de catre organele comunitatii religioase, aspect retinut si de instanta de fond in considerentele sentintei atacate.
În conditiile în care întreaga cercetare disciplinara dar si judecata aferenta privind abaterile imputate recurentului contestator a avut loc anterior emiterii deciziei de desfacere a contractului de munca, iar hotarârile pronuntate de organele de judecata ale BOR (sentinta nr. 6/2011, în dosarul nr. 4/2011 a consistoriului eparhial si apoi, în recurs, sentinta 2/2011 în dosarul 2/2011 a consistoriului mitropolitan) au caracter definitiv si executoriu, concluzia care se impune este aceea ca decizia de desfacere a contractului individual de munca al contestatorului nu are natura juridica obisnuita a unei decizii emise în temeiul art. 61 lit. a din Codul muncii, ci reprezinta un act de punere în a hotarârilor judecatoresti pronuntate de organele abilitate din BOR, conform prevederilor art. 156 alin.5 din Statutul BOR. Astfel fiind, Curtea apreciaza ca acest act nu trebuie sa contina elementele prevazute de art. 62 alin. 3 din Codul muncii. Aceste prevederi legale îsi justifica aplicarea numai în situatiile în care decizia de desfacere a contractului individual de munca, ulterior emiterii sale, este supusa controlului judecatoresc regelementat prin art. 266 si urmatoarele din Codul muncii; fiind un act de punere în executare (conform prevederilor art.156 alin. 5 din Statutul BOR) a sentintei definitive pronuntata de un organ cu activitate de judecata al BOR, acest act nu este supus jurisdistiei instantelor de drept comun, situatie în care nu trebuie sa cuprinda mentiunile reglementate prin art. 62 alin. 3 din Codul muncii. Astfel fiind se constata ca în mod gresit Tribunalul a retinut ca decizia contestata ar fi nula absolut.
În raport de cele expuse se impune a fi admis recursul declarat de pârâta, modificarea sentintei instantei de fond în sensul respingerii contestatiei formulata de contestatorul I.B.M. împotriva deciziei nr. 37/2011 emisa de Mitropolia Olteniei – Arhiepiscopia Craiovei.
Retinându-se legalitatea deciziei contestate solutia care se impune, ca o consecinta, cu privire la recursul declarat de contestator (recurs care viza modul de solutionare a cererilor accesorii si gresita schimbare a temeiului încetarii raporturilor de munca)- este aceea de respingere ca nefondat.
