Decizia nr.286/5 aprilie 2006 – Curtea de Apel Ploieşti * Secţia Conflicte de muncă şi asigurări sociale
Reclamantul SLI B.A.T.T. a chemat în judecată civilă pe pârâta SC BAT SA, solicitând ca, prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziilor de desfacere a contractului individual de muncă pentru un număr de 8 salariaţi, reintegrarea acestora pe funcţiile avute anterior, cu plata drepturilor băneşti la zi.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâta a procedat la desfacerea contractelor individuale de muncă pentru un număr de 23 de salariaţi, între care şi cei 8 în numele cărora s-a formulat contestaţia, în temeiul art.65 alin.1 Codul Muncii însă deciziile emise încalcă prevederile art.55 din Contractul colectiv de muncă, potrivit cărora desfacerea contractului de muncă din iniţiativa societăţii, indiferent de motiv, se face numai cu acordul sindicatului.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, societatea pârâtă a solicitat respingerea contestaţiei ca rămasă fără obiect, deoarece la 8 iulie 2005 nu a fost emisă nici o decizie, pentru că unii salariaţi nu au primit preavizul, unul a intrat în concediu medical, iar pentru ceilalţi comunicarea deciziilor s-a făcut la data de 5 august 2005.
Printr-o altă contestaţie, acelaşi sindicat a solicitat anularea deciziilor de desfacere a contractelor de muncă, numerele 67, 70, 71, 69 şi 68 din 5 august 2005, privind pe salariaţii O.I. ş.a. reintegrarea acestora pe funcţiile avute anterior cu plata drepturilor băneşti la zi.
La termenul de judecată din 28 septembrie 2005, Tribunalul Dâmboviţa a dispus conexarea acestui din urmă dosar la cauza înregistrată prima, respectiv cauza de faţă.
După administrarea probatoriilor, Tribunalul Dâmboviţa, prin sentinţa sus menţionată a respins contestaţia ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că unitatea pârâtă a acordat preavize în vederea desfacerii contractelor de muncă salariaţilor O.I. ş.a., la data de 8 iulie 2005, iar la 5 august 2005 au fost emise deciziile de concediere numerele 67-71.
În acest context s-a apreciat că cererea formulată iniţial în cauză este prematură, deoarece sindicatul a solicitat anularea deciziilor de concediere anterior emiterii acestora şi imediat după comunicarea preavizelor, ipoteză în care s-a considerat că instanţa de fond a fost legal investită doar cu cea de-a doua contestaţie prin care s-a solicitat în termen anularea celor cinci decizii de concediere.
A mai reţinut instanţa că din conţinutul deciziilor rezultă că unitatea a procedat la concedierea celor cinci membri de sindicat în temeiul art.65 alin.1 Codul muncii, ca urmare a desfiinţării locului de muncă, situaţie datorată dificultăţilor economico-financiare şi lipsei de comenzi.
Anterior emiterii deciziilor, chiar dacă nu au fost întrunite condiţiile legale pentru a se putea aprecia că este vorba de o concediere colectivă unitatea a iniţiat consultări cu sindicatul şi a solicitat sprijinul A.J.O.F.M Dâmboviţa pentru redistribuirea personalului care urma să fie disponibilizat.
De asemenea, au fost făcute demersuri şi pentru preluarea salariaţilor de alte societăţi, însă aceste demersuri nu au fost încununate de succes.
A apreciat instanţa de fond că în acest context unităţii nu i se poate imputa încălcarea contractului colectiv de muncă, iar acordul sindicatului cerut de art.55 din acest contract nu este o condiţie pentru a se putea dispune concedierea de natură să atragă incidenţa vreunei nulităţi.
Împotriva acestei sentinţe reclamantul a declarat recurs criticând soluţia ca netemeinică şi nelegală sub aspectul greşitei interpretări şi aplicări a prevederilor art.55 din contractul colectiv de muncă, dispoziţii care nu permiteau concedierea salariaţilor fără acordul sindicatului.
Pretinde recurentul că la data de 13 iunie 2005, a avut loc o întâlnire între patronat şi sindicate în vederea stabilirii criteriilor şi condiţiilor de concediere, ocazie cu care sindicatului i-a fost prezentat un protocol fără a se da şi posibilitatea de negociere, motiv pentru care acest protocol nu a fost semnat.
Ulterior şi sindicatul a propus patronatului un alt protocol prin care s-a căutat să fie stopate concedierile abuzive prin întocmirea unor fişe de evaluare a personalului, însă nici cu această ocazie nu s-a ajuns la un acord, poziţia patronatului fiind justificată între altele şi prin faptul că administratorul unităţii pârâte este rudă cu unul din asistenţii judiciari care au intrat în compunerea completului de judecată.
Examinând soluţia prin prisma criticilor formulate de recurent şi a probatoriilor administrate în cauză, curtea a constatat că nu este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia.
Este de necontestat faptul că cele cinci decizii a căror anulare a fost cerută de recurent au fost emise în temeiul art.65 alin.1 Codul Muncii, text de lege cuprins în capitolul V „Încetarea contractului de muncă”, Secţiunea a IV-a „Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului”.
Noţiunea de concediere este definită în acest capitol, la articolul 58 alin.1 ca fiind „încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului”.
În acest context, instanţa de fond a procedat corect atunci când a apreciat că prevederile art.55 din Contractul colectiv de muncă, care condiţionau concedierea indiferent de motiv de acordul sindicatului, nu atrag şi nici nu pot atrage vreo nulitate a deciziilor de concediere şi, chiar mai mult, pe cale de excepţie, unitatea pârâtă putea să se apere invocând nulitatea acestui articol din contractul colectiv de muncă, contrar legislaţiei în vigoare.
Modul de formulare al acestui articol impune însă o analiză mai nuanţată, deoarece textul impune acordul sindicatului doar în ceea ce priveşte respectarea de către angajator a clauzelor contractului colectiv de muncă cu ocazia concedierii.
Acest mod de formulare duce la concluzia că, în realitate, nu este vorba de un acord ci de un aviz care să constate că la emiterea deciziilor de concediere angajatorul a respectat toate drepturile stabilite în favoarea salariaţilor cu ocazia disponibilizării acestora.
Sub acest aspect, instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt, arătând că, deşi nu este vorba de o concediere colectivă, care presupune o procedură mult mai laborioasă, intimata a făcut demersuri pentru a putea redistribui personalul care urma să fie disponibilizat şi a acordat toate drepturile băneşti cuvenite salariaţilor, obiecţiunea de fond invocată de sindicat şi dezvoltată în motivarea cererii de intervenţie în interesul recurentului formulată de Asociaţia „Anticorupţia” Bucureşti în sensul că în realitate se urmăreşte falimentarea unităţii în vederea preluării ei de către un grup restrâns de persoane nefiind dovedită.
Deşi se neagă caracterul real al dificultăţilor economice invocate de unitate cu ocazia concedierilor, cu adresa nr.965 din 31 mai 2005 la care se face trimitere şi în întâmpinarea depusă de recurent la fond, acesta arată că este de acord cu concedierea numai dacă aceasta va fi colectivă urmând a se respecta procedura prevăzută de art.68-72 Codul Muncii.
Ulterior, la 15 iunie 2005, acelaşi recurent a iniţiat un alt proiect de protocol, legat de aceleaşi disponibilizări, aceste acte demonstrând faptul că recurentul, avea cunoştinţă de faptul că unitatea intimată trece printr-o perioadă economică dificilă, datorată în principal lipsei de comenzi.
Aşa fiind, recursul a fost respins ca nefondat.
Pe cale de consecinţă, curtea a respins ca nefondată şi cererea de intervenţie accesorie, formulată de Asociaţia „Anticorupţia” în interesul recurentului.
