În cazul în care prin clauză înserată în contractul individual de muncă sau printr-o convenţie separată s-a prevăzut plata unor compensaţii în situaţia desfacerii contractului individual de muncă, acestea sunt venituri asimilate salariului, supuse impozitării conform art. 57 din Codul fiscal.
Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale – Decizia nr. 25/14 ianuarie 2008.
Prin acţiunea de dreptul muncii înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub dosar nr.604/85/2007, reclamantul L.P. a chemat în judecată pe pârâta S.C. C.A.S. S.R.L. Sibiu solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa:
– să fie obligată pârâta să plătească reclamantului diferenţa dintre suma de 20.000 Euro ( echivalent în lei) şi suma de 54.308 lei, reprezentând suma datorată potrivit art.3 din Convenţia nr.447/31.01.2006 încheiată între părţi;
– să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii sale a arătat că reclamantul a fost salariat al societăţii pârâte, până la data de 30.11.2006, când a încetat raportul de muncă dintre părţi, în baza art.55 lit.b din Codul muncii, conform Convenţiei nr.447/31.01.2006.
Prin aceeaşi convenţie, reclamantul susţine că părţile au stabilit o sumă de bani cu titlu compensaţie pentru prejudiciul cauzat prin pierderea locului de muncă, în cuantum de 20.000 Euro, obligaţie pe care pârâta a îndeplinit-o parţial, plătind reclamantului suma de 58.958 lei, din care 4650 lei reprezintă retribuţia pentru luna noiembrie 2006. Ori, dacă pârâta ar fi respectat întrutotul convenţia ar fi trebuit să plătească o sumă mai mare, respectiv aproape 70.000 lei.
A mai arătat că natura sumei stabilite în convenţie este una de natură reparatorie şi că a fost negociată în cuantum net, nu brut, astfel că este datorată integral.
Cererea de chemare în judecată nu a fost motivată în drept.
În cauză, pârâta a formulat, la prima zi de înfăţişare, întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii formulată de reclamantul L.P. ca fiind neîntemeiată, deoarece suma convenită are regim similar cu cel al veniturilor din salarii iar diferenţa care este cerută de reclamant prin acţiune reprezintă tocmai suma de bani pe care pârâta a reţinut-o şi virat-o la bugetul de stat cu titlu reţinere la sursă pentru contribuţii şi impozite.
A mai susţinut că suma de 20.000 Euro solicitată prin acţiune este asimilabilă venturilor salariale deoarece izvorăşte dintr-o convenţei referitoare la raporturi de muncă şi că, în lipsa unei stipulaţii contrare, este în cuantum brut fiind supusă reţinerilor prevăzute de lege.
În drept, a invocat art.5 coroborat cu art.23 şi art.26 din Legea nr.19/2000, art.19 cororborat cu art.27 din Legea nr.76/2002, art.257 alin.2 lit. a din Legea nr.95/2006 şi art.55 din Codul fiscal.
Prin sentinţa civilă nr.972/30.08.2007 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosar nr.604/85/2007, s-a admis în parte acţiunea în conflict de drepturi formulată de reclamantul L.P. în contradictoriu cu pârâta S.C.” C.A.S.” S.R.L. Sibiu şi pe cale de consecinţă:
– pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 3789 lei reprezentând diferenţă drepturi băneşti cu titlu compensaţie ;
– pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 900 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî în acest mod prima instanţă a reţinut, după examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, că reclamantul a fost salariatul societăţii pârâte, până la data de 30.11.2006, când raporturile de muncă dintre părţi au încetat, în baza art.55 lit.b din Codul muncii.
S-a mai reţinut că între părţi a intervenit, în data de 6.11.2006, o înţelegere intitulată „Convenţie privind încetarea contractului individual de muncă nr.447/31.01.2006 ” în baza căreia părţile au stabilit, de comun acord, condiţiile încetării raportului de muncă, prestaţiile părţilor până la data de 30.11.2006 şi obligaţiile acestora. La art.3 din convenţie s-a stipulat obligaţia angjatorului de a plăti reclamantului, la data de 5.11.2006, o compensaţie în cuantum de 20.000 Euro, pentru pierderea locului de muncă, calculată în RON la data plăţii. Conform acestei înţelegeri, pârâta a achitat reclamantului, prin virament în contul deschis la Raiffeisen Bank – Sucursala Sibiu, suma de 58.958 lei, reprezentând 4650 lei, salariul pe luna noiembrie 2006 şi 54.308 lei, compensaţiile cuvenite în baza convenţiei.
Având în vedere obiectul acţiunii dedusă judecăţii, instanţa de fond a concluzionat că suma de 20.000 Euro inserată în convenţie nu se încadrează în nici una din situaţiile enumerate la art.55 alin.4 lit.j Cod fiscal, deoarece ne aflăm în situaţia unor drepturi băneşti de natură salarială, acordate de angajator salariatului care şi-a pierdut locul de muncă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termenul de 10 zile prevăzut de art.80 din Legea nr.168/1999, atât reclamantul cât şi pârâta, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În recursul său, pârâta a solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârii primei instanţe, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamantului.
În dezvoltarea motivelor sale de recurs, societatea pârâtă a învederat că soluţia instanţei de fond este greşită doar în parte, respectiv în ce priveşte tratamentul fiscal al sumei în litigiu.
Sub acest aspect, a susţinut că instanţa de fond a omis să aibă în vedere art.257 din Legea privind reforma în sănătate, care stabileşte ca fiind de 6,5 %, contribuţia lunară a persoanei asigurate la bugetul asigurărilor sociale de sănătate, care se aplică la veniturile din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit.
Prin urmare recurenta pârâtă a susţinut că instanţa nu a observat că legea impune pentru contribuţia la asigurările de sănătate acelaşi tratament fiscal ca şi impozitul pe venit.
În drept, a invocat art.304 pct.9, art.304/1 Cod proc.civ., art.312 Cod proc.civ., art.57 Cod fiscal, art.257 din Legea reformei în sănătate.
În expunerea motivelor sale de recurs, reclamantul L.P. a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii în totalitate a acţiunii formulate, conform variantei I din raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză.
Sub un prim aspect, recurentul reclamant a învederat că instanţa de fond a stabilit în mod greşit natura juridică a sumei de 20.000 Euro, ca fiind una salarială, deoarece chiar dacă ea este prevăzută într-o convenţie de încetare a raportului de muncă, în fapt, reprezintă prejudiciul contractual cauzat reclamantului de către pârâtă prin pierderea locului de muncă. Prin urmare, recurentul a arătat că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile Codului fiscal, aşa cum a reţinut prima instanţă în mod nejustificat.
În al doilea rând, reclamantul recurent a arătat că independent de natura juridică a acestei creanţe, în convenţie nu s-a prevăzut că suma de 20.000 Euro este în cuantum brut, din care să se reţină obligaţiile fiscale ci dimpotrivă, s-a stipulat ca aceste drepturi băneşti să fie virate în contul anagajatului, până la data de 5.12.2006.
Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, prin prisma criticilor formulate precum şi sub toate aspectele conform art.304/1 Cod proc.civ., şi din oficiu, în limitele art.306 alin.2 Cod proc.civ., Curtea a constatat că ambele recursuri sunt nefondate pentru considerentele care vor fi expuse în continuare:
Potrivit art.257 din Legea nr.95/2006 privind reforma în sănătate, contribuţia pentru asigurări sociale de sănătate nu se datorează asupra sumelor acordate în momentul disponibilizării, venitului lunar de completare sau plăţilor compensatorii.
Din cuprinsul Convenţiei privind încetarea contractului individual de muncă nr.447/31.01.2006 (f.8-11), rezultă că pârâta s-a obligat să plătească reclamantului, pentru pierderea locului de muncă, o compensaţie în cuantum de 20.000 Euro, calculată în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii ( art.3 din Convenţie).
Prin urmare, izvorul obligaţional al plăţii sumei de 20.000 Euro îl constituie convenţia, ca act adiţional la contractul individual de muncă, astfel că în mod corect instanţa de fond a constatat că natura juridică a sumei este aceea de asimilat salariului, supus impozitării în condiţiile art.57 din Codul fiscal.
Faţă de aceste considerente, prima instanţă a apreciat corect că tratamentul fiscal aplicabil sumei în litigiu este cel reglementat de art.55 alin.1 şi art.57 şi că varianta a II-a a raportului de expertiză contabilă este conformă acestor prevederi legale, astfel că aspectele critice invocate de pârâtă au fost înlăturate ca nefondate.
Pentru aceleaşi considerente au fost înlăturate şi susţinerile critice aduse de reclamant soluţiei primei instanţe, potrivit cărora suma de 20.000 Euro reprezintă despăgubiri rezultate din prejudiciul contractual cauzat reclamantului de către pârâtă, prin încetarea contractului individual de muncă. În plus, reclamantul a fost de acord cu desfacerea contractului său de muncă din moment ce temeiul de drept al încetării raportului de muncă al acestuia a fost art.55 lit. b din Codul muncii, respectiv, urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea.
În raport de cele menţionate, s-a constatat că soluţia instanţei de fond este la adăpost de criticele formulate, motiv pentru care, în temeiul art.312 alin.1 Cod proc.civ., Curtea a dispus respingerea ca nefondate a ambelor recursuri declarate în cauză.
