Decizia civilă nr.1899 din 15 octombrie 2012 a Curţii de Apel Galaţi
Prin sentinţa civilă nr.1414/26.06.2012 pronunţată de Tribunalul Galaţi a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat ca nefondată.
A fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamantul P.R., în contradictoriu cu pârâta SC D.P. SRL B, ca nefondată.
Pentru a se pronunţa astfel prima instanţă a reţinut următoarele:
Reclamantul P.R. a chemat în judecată pe pârâta SC D.P. SRL B, pentru a fi obligată să plătească: drepturile salariale la nivelul salariului minim pe economia naţională din Italia, aferente perioadei 03.08.2009-31.05.2011 (astfel cum a precizat la data de 11.04.2012), 195 ore suplimentare, conform legislaţiei muncii aplicabilă în statul italian.
În fapt a susţinut că a fost salariatul pârâtei, în baza contractului de muncă încheiat la data de 28.07.2009, dată de la care a şi prestat muncă pentru angajator.
Prin actul adiţional nr. 33/28.07.2010, părţile au convenit schimbarea locului muncii, sens în care a fost detaşat în Italia, în perioada 03.08.2009-03.08.2010, pentru efectuarea unor lucrări în beneficiul unei firme italiene, în baza unui contract de antrepriză.
În cursul lunii iunie 2011, pe fondul unor tensiuni existente între salariaţi şi pârâtă, beneficiarul italian a reziliat contractul de antrepriză.
Prin decizia nr. 94/25.11.2009, pârâta l-a concediat, cu începere din data de 21.11.2009.
A contestat această decizie, iar prin sentinţa civilă nr. 213/2010 pronunţată de Tribunalul Galaţi, această măsură a fost anulată, sens în care s-a dispus reintegrarea în muncă şi plata drepturilor salariale restante.
Totodată instanţa i-a acordat şi celelalte drepturi rezultate în urma detaşării.
Această sentinţă a devenit irevocabilă prin decizia civilă nr.1048/R/2010 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, prin care s-a reţinut irevocabil că a prestat un număr de 195 ore suplimentare.
În baza art. 2 şi 3 din Directiva 96/71/CE, angajatorul trebuia să-i plătească un salariu la nivelul salariului minim pe economia naţională din Italia.
Pârâta nu a procedat în acest mod şi deşi a efectuat numeroase demersuri, nu a reuşit soluţionarea amiabilă a cauzei.
În virtutea aceluiaşi Regulament, pârâta trebuia să-l plătească conform legislaţiei muncii aplicabilă în statul italian.
Pentru recuperarea acestor drepturi, a promovat prezenta acţiune.
În drept a invocat art.2 şi 3 din Directiva 96/71/CE.
În susţinerea acţiunii a solicitat proba cu acte, sens în care a depus la dosar copia carnetului de muncă, copia actului adiţional nr. 33/28.07.2009, nota de detaşare, copia deciziei nr. 94/25.11.2009, sentinţa civilă nr. 213/2010 pronunţată de Tribunalul Galaţi, decizia civilă nr. 1048/R/2010 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, copia actelor de efectuate pentru punerea în executare a acestor sentinţe, copia răspunsurilor primite de la ITM, copia contractului de mediere nr. 23/10.04.2008, precum şi o listă cu salariile neachitate (întocmită de pârâtă).
Pârâta a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 213/2010 pronunţată de Tribunalul Galaţi, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1048/R/2010 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi.
Pe fond, a susţinut că toate drepturile salariale ale reclamantului au fost acordate prin cele două hotărâri judecătoreşti, iar angajatorul a făcut plata.
Cu privire la detaşare a solicitat să se constate că modificarea unilaterală a contractului este un drept al angajatorului, că acesta a încetat la data de 25.11.2009 şi nu poate fi obligată să dispună detaşarea în continuare.
În referire la Directiva 96/71/CE, a solicitat să se constate că aceasta a fost transpusă în dreptul intern prin Legea 156/2000 şi Legea 344/2006, dar niciunul din aceste acte nu-şi găseşte aplicarea în cauză.
În apărare, a depus la dosar decizia nr.101/30.12.2009, prin care contractul de muncă al reclamantului a încetat la data de 21.12.2009, decizia fără număr din data de 12.05.2010 din care rezultă că raporturile de muncă sunt în derulare, sentinţele civile nr.1048/2010 şi nr. 625/2012, ambele pronunţate de Tribunalul Galaţi, un ştat de plată-tabel de plăţi, din care rezultă că reclamantul a încasat suma de 1100Euro în august 2009.
Analizând actele şi lucrările dosarului tribunalul a constatat următoarele:
1. Excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă este neîntemeiată, deoarece izvorul juridic al drepturilor care au făcut obiectul cauzei cu nr. 8481/121/2009, respectiv 2126/327/2010, soluţionate prin sentinţa civilă nr. 213/2010 pronunţată de Tribunalul Galaţi, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1048/R/2010 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, nu este acelaşi. În concret, temeiul de drept diferă.
În cauzele menţionate, reclamantul s-a întemeiat pe Legea 53/2003, iar în prezenta speţă, reclamantul solicită aplicarea efectelor Directivei 96/71/CE.
În consecinţă, tripla identitate cerută de art.1201 C.civ. în ref. la art. 163 C.proc.civ nu este îndeplinită, motiv pentru care s-a respins excepţia, ca nefondată.
2. Din analiza coroborată a deciziei nr. 94/25.11.2009, a deciziei nr.101/30.12.2009, a deciziei fără număr din data de 12.05.2010 cu sentinţa civilă nr. 213/2010 pronunţată de Tribunalul Galaţi, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1048/R/2010 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, dar şi cu sentinţa civilă nr. 625/2012 pronunţată de Tribunalul Galaţi, s-a reţinut că la data de 21.11.2009, angajatorul l-a concediat pe reclamant.
Această decizie a fost anulată de instanţe, sens în care s-a dispus reintegrarea reclamantului pe locul de muncă avut la data concedierii.
În cauză se pune problema dacă angajatorul era obligat să dispună reîncadrarea în conformitate cu actul adiţional nr. 33/28.07.2009, respectiv dacă poate fi obligat să-l detaşeze pe reclamant în Italia.
Din art. 42 şi 45-46 C. muncii (forma în vigoare la data de 28.07.2009) rezultă că detaşarea este o modificare unilaterală a locului muncii, care poate fi dispusă de angajator.
Fiind un act unilateral, care se poate naşte numai la iniţiativa angajatorului, rezultă că acesta nu poate fi obligat să detaşeze un salariat.
În consecinţă, fiind un drept unilateral al angajatorului, instanţa nu-l poate obliga să procedeze la reîncadrarea reclamantului în conformitate cu actul adiţional nr. 33/28.07.2009.
Ca urmare, începând cu data de 25.11.2009, detaşarea reclamantului a încetat, acesta fiind angajat al pârâtei, cu locul de muncă în România.
3. Din art. 2 şi 3 pct.1 lit. c şi teza finală din Directiva 96/71/CE, rezultă că prin lucrător detaşat se înţelege un lucrător care pe o perioadă limitată, îşi desfăşoară munca pe teritoriul unui stat membru diferit de cel în care lucrează în mod normal.
În virtutea actului adiţional nr. 33/28.07.2009, faţă de considerentele mai sus expuse, rezultă că în perioada 28.07.2009-25.11.2009 (aproximativ 4 luni), reclamantul a avut calitatea de lucrător detaşat într-un stat membru.
Potrivit aceluiaşi text rezultă că statele membre garantează lucrătorilor detaşaţi salariul minim inclusiv plata orelor suplimentare, iar salariul minim este cel definit de legislaţia şi practica naţională a statului membru pe teritoriul căruia este detaşat lucrătorul.
Rezultă că în perioada, 28.07.2009-25.11.2009, reclamantul trebuia să primească salariul minim pe economia naţională a Italiei.
Potrivit art.7 alin.2 din aceiaşi directivă, rezultă că alocaţiile detaşării sunt considerate parte a salariului minim, cu excepţia cheltuielilor de transport, cazare şi masă.
Aceasta înseamnă că diurna, dar şi salariul de 720 lei, fac parte din noţiunea de salariu minim, iar reclamantul nu poate pretinde decât o eventuală diferenţă între salariul minim pe economia naţională a Italiei şi ceea ce a primit cu titlu de diurnă şi salariu.
4. Potrivit actului adiţional nr. 33/28.07.2009 şi Notei de detaşare, reclamantul a beneficiat de un salariu lunar de 720 lei, dar şi de o diurnă de 37 euro/zi.
Potrivit datelor statistice, Italia face parte din grupul II al statelor membre UE cu un salariu minim de 748 Euro/lună.
Deci reclamantul, în perioada celor 4 luni de detaşare, trebuia să primească 2992 Euro.
Instanţa a analizat dacă reclamantul a beneficiat de această sumă:
Astfel a primit 684 Euro (contravaloarea în lei a salariului de 720 lei, parte acordat prin sentinţa civilă nr. 213/2010 pronunţată de Tribunalul Galaţi), 1100 Euro astfel cum rezultă din ştatul de plată-tabel de plăţi, suma de 1142 Euro cu titlu de diurnă pentru perioada 15.09-15.10.2009, suma de 925 Euro cu titlu de diurnă pentru perioada 02.11-28.11.2009, suma de 259 Euro cu titlu de indemnizaţie concediu de odihnă, precum şi suma de 173 lei cu titlu de indemnizaţie concediu de odihnă (astfel cum rezultă din dispozitivul sentinţei civile nr. 213/2010 pronunţată de Tribunalul Galaţi).
În total, pentru cele 4 luni de detaşare, reclamantul a primit suma de 4110 Euro, iar potrivit Directivei invocate ar fi fost îndreptăţit la aproximativ 2992 Euro.
Deci, reclamantul nu a fost prejudiciat.
5. În ceea ce priveşte orele suplimentare, s-a constatat că acest drept a fost acordat generic prin decizia Curţii de Apel Galaţi, iar reclamantul nu a uzat de mijloacele procedurale prevăzute pentru a-şi concretiza acest drept. Susţinerea sa că a prestat un număr de 195 ore suplimentare nu este dovedită cu nici un mijloc de probă.
Faţă de considerentele expuse la punctul 4 din prezenta decizie, reclamantul nu a dovedit existenţa vreunei vătămări din punct de vedere patrimonial.
6. Concluzionând, reclamantul nu a dovedit că pârâta nu ar fi respectat art. 40 alin.2 lit. c C. muncii şi pentru motivele expuse, a respins acţiunea ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul criticând-o ca netemeinică şi nelegală.
În dezvoltarea motivelor de recurs reclamantul a învederat că pârâta nu a adus la îndeplinire titlurile executorii reprezentând hotărârile judecătoreşti anterioare.
În esenţă recurentul a criticat sentinţa pentru faptul că instanţa de fond a dat o interpretare eronată dispoziţiilor statornicite prin titlurile executorii anterioare în sensul că nu a avut în vedere că angajarea sa pe postul de ajutor tubulator in cadrul Şantierului din S.M. a avut la bază contractul individual de muncă şi actul de detaşare în Italia, pârâta neactivând nici o zi în România.
A mai arătat recurentul că reangajarea sa a avut loc printr-un act nul care nu poartă niciun număr de înregistrare iar interpretarea primei instanţe că detaşarea poate fi dispusă de către angajator conform art. 42 – 46 C. muncii nu poate fi reţinută în cazul său deoarece îi sunt aplicabile Regulamentele CE 987/2009 şi CE 883/ 2004 precum şi Directiva 96/71/CE.
Totodată începând cu data de 1 mai 2010 perioada de detaşare iniţială a fost extinsă la 24 de luni şi instanţa trebuia să facă aplicarea acestor dispoziţii aşa cum prevede art. 292 Codul muncii conform căruia legislaţia muncii din România trebuie armonizată permanent cu normele UE.
A mai criticat recurentul reclamant ca fiind greşită şi concluzia primei instanţe potrivit căreia Italia face parte din grupa a doua a statelor membre UE cu un salariu minim de 748 euro pe lună, deşi Italia este membră a grupului G8 şi este a şasea putere industrială din lume, iar legislaţia acestei ţări nu prevede salariul minim pe economie ci garantează ca fiecare persoană ce lucrează să aibă dreptul la o remuneraţie proporţională cu contribuţia şi calitatea muncii efectuate. Astfel că venitul profesional minim pe economie pentru fiecare muncitor este fixat prin convenţii colective naţionale de muncă iar pentru lucrătorii străini salariul minim diferă în funcţie de încadrare însă este cuprins între 557,92 euro pe lună şi 1065,17 euro pe lună.
Pârâta a aplicat greşit art. 17 din Regulamentul CE nr. 883/2004 referitoare la detaşarea lucrătorilor in UE.
Recurentul a mai invocat în motivarea recursului său şi Decizia nr. 335/ 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie –secţia penală prin care s-a reţinut că „ademenirea părţilor vătămate în Italia pentru a presta munci cu încălcarea normelor legale referitoare la condiţiile de muncă, de salarizare, de sănătate şi de securitate s-a făcut de către inculpaţi prin inducerea in eroare a acestora” şi că” atunci când inducerea în eroare se consumă prin înşelăciune scopul imediat urmărit este exploatarea acestei persoane şi indirect prin realizarea acestui scop poate fi urmărit un interes material.”
Recurentul a mai solicitat să se constate că actul nr. 33 din 28.07.2009 este un fals care nu respectă nici o normă legislativă in vigoare in domeniul detaşării internaţionale.
Pentru toate aceste motive a solicitat admiterea recursului şi obligarea pârâtei să respecte titlurile executorii definitive şi irevocabile –sentinţa civilă nr.213/03.07.2010 a Tribunalului Galaţi, decizia civilă nr. 1048/07.09.2010 a Curţii de Apel Galaţi – precum şi Directiva 96/71/CE şi Regulamentul CE 987/2009 şi CE 883/2004.
În drept a înţeles să invoce art. 304 pct. 4, 6, 7, 8 şi 9 C. pr. civ.
La termenul din 11.10.2012 recurentul printr-un act denumit „întâmpinare” a înţeles să invoce excepţia nulităţii absolute a contractului individual de muncă nr. 204440/2009 şi a actului adiţional nr. 33/28.07.2009.
In motivarea acestei excepţii recurentul a susţinut că deşi a investit prima instanţă doar cu privire la nerespectarea de către pârâtă în cadrul detaşării internaţionale a Directivei 96/71/CE privind condiţiile de muncă de salarizare, de sănătate şi securitate, instanţa a procedat la judecarea din nou a drepturilor statornicite legal prin titluri executorii definitive şi irevocabile.
A depus la dosar acte cu care a înţeles să dovedească că recrutarea sa la data de 15 iulie a avut loc prin inducerea sa în eroare de către societatea pârâtă; certificatul de înregistrare la Tulcea din care reiese că pârâta avea ca obiect de activitate principal „plasarea forţei de muncă”; certificatul privind legislaţia aplicabilă – E101 prin care este detaşat să lucreze in Italia in perioada 03.08.2009-02.08.2010; statistici privind salariul minim (acte care au fost depuse şi în prima instanţă, filele 76-78, 91).
Intimata pârâtă nu a formulat nicio apărare în recurs.
Curtea verificând motivele de recurs prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi în raport de temeiul de drept invocat apreciază că recursul declarat de reclamant nu este întemeiat.
În ceea ce priveşte excepţia nulităţii absolute a contractului individual de muncă nr. 204440/2009 şi a actului adiţional nr.33 ambele din 28.07.2009 Curtea constată că aceasta reprezintă în realitate o cerere nouă, distinctă care nu a fost solicitată în prima instanţă .
Potrivit art. 316 in referire la art. 294 alin. 1 C. pr. civ. in apel şi in recurs „nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi”.
Ca atare instanţa de recurs nu poate primi şi nici analiza această cerere chiar dacă recurentul a invocat-o ca excepţie.
Potrivit alin. 2 din art. 294 c. pr. civ. „excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi”.
Or, nulitatea absolută a celor două acte invocate de către reclamantul recurent nu reprezintă o excepţie de procedură ci o cerere de fond şi de asemenea nu reprezintă niciun mijloc de apărare astfel că nu poate fi invocată direct în recurs în baza alin. 2 al acestui text de lege.
Pentru aceste considerente, Curtea va respinge ca nefondată excepţia invocată.
In ceea ce priveşte recursul acesta este nefondat deoarece niciunul dintre motivele de drept şi de fapt invocate de către reclamant nu poate fi primit.
Un prim temei de drept invocat de reclamant este art. 304 pct. 4 C. pr. Civ. potrivit cu care modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere ”când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.
Recurentul însă nu a dezvoltat şi in fapt acest motiv şi nu a criticat sentinţa sub acest aspect şi nici Curtea nu a constatat că în cauză este incidentă o astfel de situaţie. Depăşirea atribuţiilor „puterii judecătoreşti” reprezintă o situaţie gravă, de natură a înfrânge principiul separaţiei puterilor în stat şi se concretizează într-o imixtiune a instanţei de judecată în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr.2876 din 15 octombrie 2008).
Un alt motiv de recurs invocat de reclamant este şi pct. 6 al art. 304 C.p.civ. care se referă la situaţia când instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.
Nici acest motiv nu este întemeiat pentru că în ceea ce priveşte obiectul acţiunii cu care a fost sesizat Tribunalul, din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului de fond Curtea reţine că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei „la plata drepturilor salariale comunitare în cadrul detaşării lucrătorilor dintr-un stat membru U.E. în alt sat membru U.E.”, respectiv „salariul minim din Italia începând cu data de 3 august 2009 şi până la decizia de reziliere a contractului de antrepriză dintre firma şi angajator italian” respectiv până la data de 31.05.2011 „şi plata orelor suplimentare în nr. de 195 recunoscute de Curtea de apel Galaţi prin sentinţa civilă nr. 1048/07.09.2010, conform legislaţiei de muncă din Italia.”(filele 1-4 şi 66 dosar fond).
Or, instanţa de fond aceste capete de cerere le-a analizat având în vedere actele şi susţinerile părţilor cât şi actele normative internaţionale la care reclamantul a făcut trimitere.
De asemenea, reclamantul a mai invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C.pr civ care se referă la situaţia când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii, când instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia sau când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Niciunul dintre aceste cazuri nu se regăsesc în speţa de faţă.
Cu privire la situaţia de fapt, deşi recurentul susţine prin motivele de recurs că reintegrarea în postul avut anterior emiterii concedierii, plata drepturilor materiale raportate la salariul de 720 lei şi celelalte drepturi (indemnizaţia de detaşare din momentul concedierii şi până la reintegrare efectivă) au fost soluţionate definitiv şi irevocabil de către Tribunalul Galaţi şi Curtea de Apel Galaţi, tot prin motivele de recurs reclamantul a criticat instanţa de fond sub aspectul greşitei interpretări privind reintegrarea in postul deţinut anterior cat şi a actului in baza căruia s-a procedat la reintegrare.
Or, din acest punct de vedere Curtea apreciază ca neîntemeiată critica recurentului pentru că prin sentinţa civilă nr.213/03.02.2010 a Tribunalului Galaţi irevocabilă prin decizia civilă nr.1048/R/07.09.2010 a Curţii de apel Galaţi (filele11-12,17-20 ds. fond) printre altele, s-a anulat decizia de concediere nr. 94/25.11.2009, şi s-a dispus reintegrarea reclamantului pe postul avut anterior emiterii acestei decizii.
Din conţinutul deciziei nr.94 şi din contractul individual de muncă nr. 204440 (filele 5-10 ds. fond) rezultă că reclamantul a fost încadrat pe postul de „mecanic maşini şi utilaje” cu locul de muncă la sediul social al societăţii şi nicidecum pe postul de ajutor tubulator aşa cum susţine reclamantul. Din actul adiţional nr. 33 din 28.07.2009 şi din nota de detaşare rezultă ca pârâta a dispus detaşarea reclamantului la CSM SRL Italia in funcţia de mecanic maşini şi utilaje începând cu data de 03.08.2009-03.08.2010 conform art. 46 alin. 1 din codul muncii
De asemenea, urmare punerii în executare silită a hotărârii judecătoreşti nr. 213/2010 a Tribunalului Galaţi unitatea pârâtă a emis decizia fără număr din 12 mai 2010 (fila 86 ds fond) prin care s-a dispus că „începând cu data de 21 decembrie 2009 contractul individual de muncă nr. 204440 al reclamantului având funcţia de mecanic maşini şi utilaje şi un salariu de 720 lei lunar in cadrul SC D. SRL este in derulare.”
Curtea reţine că această decizie este validă atâta vreme cât reclamantul nu a contestat această executare şi într-un alt dosar, respectiv în dosarul nr.12936/121/2011al Tribunalului Galaţi în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 625/27.03.2012(fila 92 dosar fond) reclamantul a precizat că înţelege să renunţe la cererea privind anularea deciziei din 12 mai 2010.
In aceste condiţii în prezenta cauză în mod corect prima instanţă nu a putut nici să oblige pârâta să-l detaşeze pe reclamant in postul de ajutor tubulator in SSM din Italia şi nici să-i calculeze drepturile salariale corespunzătoare unei astfel de detaşări şi după data de 25.11.2009 când unitatea a dispus încetarea detaşării acestuia.
Şi sub aspectul aplicării şi interpretării legii critica recurentului nu poate fi reţinută ca întemeiată.
Corect prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 46 şi urm din Codul muncii pentru că sub incidenţa acestei legi au fost încheiate şi contractul individual de muncă şi actul adiţional precum şi nota de detaşare, iar conform acestui text de lege detaşarea reprezintă un act de dispoziţie al angajatorului, iar angajatul are doar facultatea de a refuza sau nu măsura detaşării.
Pentru aceasta reclamantul nu poate solicita obligarea pârâtei angajatoare să-l detaşeze in continuare la şantierul din Italia.
Totodată reclamantul nu poate beneficia de prelungirea perioadei de detaşare la 2 ani cu începere de la 1 mai 2010 prevăzută în normele internaţionale, deoarece la acea data reclamantul nu mai avea calitatea de detaşat .
Este adevărat că, potrivit art. 276 Codul Muncii potrivit obligaţiilor internaţionale asumate de România, legislaţia muncii va fi armonizată permanent cu normele Uniunii Europene, cu convenţiile şi recomandările Organizaţiei Internaţionale a Muncii, cu normele dreptului internaţional al muncii.”
Ca temei al acţiunii sale reclamantul a invocat Directiva CE 96/71, Regulamentul CE nr. 883/2004 şi 987/2009.
In cauză însă raportat la obiectul acţiunii, Curtea reţine că este incidenta doar Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 96/71CE din 16 decembrie 1996 care priveşte detaşarea lucrătorilor în cadrul furnizării de servicii, Regulamentul CE nr. 883/2004 aşa cum a fost modificat prin regulamentul CE nr. 987/2009 priveşte coordonarea sistemului de securitate socială.
Din considerentele sentinţei de fond rezultă că prima instanţă a analizat cauza prin prisma acestei Directive şi în mod corect a reţinut că, doar până la data de 25 noiembrie 2009 reclamantul a avut calitatea de detaşat in sensul art. 2 pct. 1 din Directivă. Conform acestui text, „lucrător detaşat” reprezintă un lucrător care pe o perioada limitată, îşi desfăşoară munca pe teritoriul unui stat membru diferit de cel în care lucrează în mod normal.
Cu privire la criticile reclamantului referitoare la salariul minim reţinut de către Tribunal şi care nu există în legislaţia Italiană, Curtea apreciază că sunt nefondate pe de o parte pentru că reclamantul prin cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea pârâtei să-i plătească salariul minim din Italia.
În general, salarizarea în această ţară este reglementată prin contracte colective de nivel secundar (la nivel teritorial sau la nivelul întreprinderilor), pe baza standardelor minime stabilite prin contractele colective naţionale. Remuneraţia pentru munca suplimentară este de asemenea prevăzută în acordurile colective.
Aşadar, chiar dacă legislaţia italiană nu prevede un salariu minim, ci garantează ca fiecare persoană să aibă o remuneraţie proporţională cu cantitatea şi calitatea muncii efectuate, reclamantul nici nu a arătat şi cu atât mai mult nu a dovedit care era cantitatea şi calitatea muncii sale şi ce salariu i se cuvenea conform legii italiene.
Este adevărat că potrivit art. 272 Codul Muncii „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare” şi în cauză angajatorul a şi efectuat această obligaţie în măsura stabilită de codul muncii.
Însă reclamantul a susţinut că drepturile salariale nu sunt corect stabilite şi în acest scop, conform principiului că cel care face o afirmaţie este obligat să o şi dovedească, sarcina probei revenea reclamantului.
Or, acesta deşi a criticat modul de stabilire a drepturilor salariale de către prima instanţă nu a dovedit nici in fond şi nici în recurs care este valoarea corectă a drepturilor salariale de care a fost lipsit pe perioada detaşării sale în Italia.
Cu privire la sentinţa penală invocată prin motivele de recurs Curtea a apreciat că aceasta nu are legătură cu cauza de faţă, reclamantul având posibilitatea să formuleze plângere penală împotriva societăţii pârâte în legătură cu eventuala sa inducere în eroare cu ocazia încheierii contractului individual de muncă şi cu privire la legala sau nelegala activitate a societăţii.
Pentru toate aceste considerente, în conformitate cu art. 312 Cod procedură civilă Curtea a respins recursul ca nefondat.
