Decizia civilă nr.667/ 14.04.2011 a Curţii de Apel Galaţi
Curtea a apreciat că nu sunt încălcate prevederile art. 1 din Protocolul
nr. 1, jurisprudenţa CEDO indicată de recurenţi neavând legătură cu speţa de faţă.
Cauza Mureşanu contra României din 15 iunie 2010 nu reprezintă un precedent în situaţia de faţă, dat fiind cadrul juridic fundamental diferit, reclamantul obţinuse o hotărâre judecătorească prin care autorităţile erau obligate la plata unui anumit salariu deci „bunul” în sensul Convenţiei era creanţa de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. Jurisprudenţa împotriva României (Aurelia Popa contra României din 26 ianuarie 2010) priveşte numai ipoteza neexecutării unor hotărâri judecătoreşti şi nu vizează situaţia diminuării prin lege, a cuantumul salariului.
În această privinţă, CEDO face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care a fost prestată (cauza Lelas contra Croaţiei).
De aceea, în cele mai cunoscute cauze ale CEDO privind salariile, sunt stabilite unele principii: Hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen contra Finlandei din 19 aprilie 2007 prin care s-a statuat că „Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anumit cuantum(…) O creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 dacă are o bază suficientă în dreptul intern”; Hotărârea Kechko contra Ucrainei din 8 noiembrie 2005 prin care s-a statuat că „ (…) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare.”
O astfel de ingerinţă din parte statului nu este de tipul „privării de proprietate” (de exemplu, hotărârea Aizupura Ortiz contra Spaniei din 2 februarie 2010 unde pierderea unei pensii complementare este analizată din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor iar Curtea nu analizează situaţia reducerii salariilor ca şi cum ingerinţa ar fi o „privare de proprietate”). Deci, lipsa unei despăgubiri pentru ingerinţă nu conduce imediat la o concluzie că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 .
Statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepţia situaţiilor în care aprecierea autorităţilor este vădit lipsită de orice temei (cauza Wioczorek contra Poloniei din 8 decembrie 2009).
Atunci când necesitatea intervenţiei statului rezultă din consecinţele pe care criza economică internaţională le produce asupra deficitului bugetar, marja de apreciere este şi mai mare.
Concret, se putea ajunge la o concluzie a încălcării Convenţiei doar în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz în parte, atunci când fiecare reclamant demonstra că a suportat o sarcină disproporţionată şi excesivă faţă de împrejurări concrete (de exemplu situaţia financiară a familiei, alte mijloace subzistenţă etc.). Doar a afirma că reducerea salariului cu 25% a încălcat Protocolul nr. 1 din Convenţie fără nici o dovadă în acest sens privind circumstanţele personale ale fiecărui reclamant în parte nu poate fi acceptat de către instanţă.
De asemenea, în analiza de proporţionalitate trebuie ţinut cont şi de caracterul temporar al măsurii iar decizia se ia de la caz la caz, având în vedere marja mare de manevră recunoscută statului de către CEDO deci numai în cazuri cu adevărat excepţionale s-ar putea ajunge la încălcarea Convenţiei. În acest context, recurenţii pierd din vedere faptul că există o despăgubire pentru reducerea salariului prin creşterea salariilor de bază cu 15 % faţă de nivelul salariului din octombrie 2010 potrivit art. 1 din Legea nr. 285/2010: „Începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.
(2) Începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.”
Deci, reducerea salariilor cu 25% a avut un caracter temporar, efectele acestei măsuri diminuându-se de fapt, la o reducere cu 10% începând cu luna ianuarie 2011 deci nu se pune problem,a unei absenţe totale a despăgubirilor aşa cum greşit susţin recurenţii.
În concluzie, nu există jurisprudenţă CEDO care să garanteze dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anumit cuantum, jurisprudenţa indicată fiind cu caracter general.
Obligaţia prevăzută în Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură sanitară nu are nici o aplicabilitate în speţa de faţă, raportat la obiectul acţiunii care este o obligaţie de a da, respectiv de achitare a unor drepturi salariale. Obligaţia înscrisă în art. 15 din acest Contract este o obligaţie de a face în sensul de diligenţă şi nu de rezultat.
De asemenea, acelaşi articol prevede sancţiunea nulităţii absolute fără să indice la ce act juridic s-ar putea aplica această sancţiune, putându-se reţine din interpretarea gramaticală că se referă la actele normative (cu toate că nu există noţiunea de nulitate absolută a unei legi ci doar neconstituţionalitatea acesteia). În legătură cu acest aspect, corect prima instanţă a arătat că Legea nr. 118/2010 a fost suspusă verificării constituţionalităţii iar Curtea Constituţională, prin decizia nr. 874/23.06.2010, a constatat că dispoziţiile art. 1-8 din acest act normativ sunt constituţionale astfel că susţinerile recurenţilor sunt nefondate.
