C. muncii, art. 79 alin. (1), art. 189, art. 193 alin. (2), art. 287
■ Prin acordul părţilor trebuia stabilită modalitatea concretă de formare profesională, drepturile şi obligaţiile părţilor, durata formării profesionale, precum şi orice alte aspecte legate de formarea profesională, inclusiv obligaţiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională.
■ Angajatorul nu a dovedit efectuarea cheltuielilor de şcolarizare efectuate de firmă pentru pregătirea salariatului său, ci doar
a cheltuielilor legate de cazare, transport şi masă, cu privire la care, însă, nu s-a instituit o obligaţie de restituire printr-un act adiţional încheiat între părţi.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 543/R din 15 februarie 2006, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 3091/30.06.2005, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a, conflicte de muncă, asigurări sociale, administrativ şi fiscal, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de către reclamanta SC F.R. SRL, împotriva pârâtului D.P.A.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că obligaţia legală de restituire în sarcina salariatului care a beneficiat de un curs sau de un stagiu de pregătire profesională intervine numai dacă sunt îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, salariatul nefiind obligat să restituie cheltuielile făcute de către angajator dacă în timpul cursului sau stagiului de pregătire profesională a fost scos din programul zilnic o perioadă ce nu a depăşit 25% din durata normală a timpului de lucru sau dacă stagiul ori cursul a durat până la 60 de zile inclusiv, chiar dacă îşi dă demisia înainte de împlinirea termenului stipulat în actul adiţional, dar carc nu poate fi mai mare de 3 ani.
S-a considerat că angajatorul trebuie să dovcdească, conform art. 287 C. muncii, atât efectuarca cursurilor de formare profesională pe durata şi în condiţiile prevăzute de lege, cât şi prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a denunţării unilaterale a contractului individual de muncă de către salariat, care constă în cheltuielile ocazionate cu formarea profesională a acestuia.
S-a reţinut că nu s-a dovedit în cauză îndeplinirea condiţiilor privind asigurarea formării profesionale a pârâtului în termenii stabiliţi prin contract şi actul adiţional anexat şi nici sub aspectul suportării de către angajator a unor cheltuieli de formare profesională a pârâtului. S-a arătat că perioada formării profesionale a pârâtului a fost de la 19.10.2004 la
4.12.2004, deci cursul a durat mai puţin de 60 de zile. S-a avut în vedere că suma de 2.500 euro a reprezentat diurna (2.129,50 euro), transportul (276,90 euro), masa (231,10 euro), cazare (55 euro), alte cheltuieli de 7,50 euro. Din decontul cheltuielilor s-a constatat că acestea au reprezentat deplasări cu şi metrou, cartelă orange hebda Paris, taxa rebooking, contravaloare masă servită – pizza, cazarc hotel, nefiind costuri legate strict de şcolarizarea pârâtului, conform actului adiţional.
S-a considcrat că obligaţia de restituire a salariatului nu subzistă, întrucât angajatorul nu şi-a respectat angajamentul asumat de a asigura pe cheltuiala sa o anumită formare profesională în folosul salariaţilor, în caz contrar ar însemna recunoaşterea unei căi nejustificate de îmbogăţire a angajatorului şi a deschide calea arbitrariului patronal, în ce priveşte inserarea unor astfel de clauze în detrimentul salariaţilor.
S-a ţinut seama că actul adiţional a fost încheiat odată cu contractul de muncă individual şi s-a avut în vedere că reclamanta a arătat că pârâtul a fost trimis să efectueze un stagiu de formare profesională -şcolarizare în perioada de probă, astfel că această perioadă având drept scop verificarea aptitudinilor salariatului (art. 31 C. muncii), în raport şi de prevederile Legii nr. 30/1990 privind angajarea salariaţilor în funcţie de competenţă, nu reprezintă o condiţie rezolutorie, ci o clauză de dezicere (denunţare), respectiv de modificare a contractului individual de muncă.
împotriva acestei hotărâri, s-a declarat recurs de către reclamantă, care a criticat-o pentru nelegalitate. Analizând întregul material probator administrat în cauză, Curtea a reţinut următoarele:
Intimatul-pârât a fost angajat de către recurenta-reclamantă, potrivit contractului individual de muncă nr. 6830/18.10.2004, în funcţia de programator, pe o perioadă de 3 luni (7.10.2004 – 7.01.2005), pe durata suspendării contractului individual de muncă al titularului de post. Prin anexa nr. 1 la acest contract de muncă, semnată de către ambele părţi, s-a prevăzut ca angajatorul să asigure condiţii pentru buna pregătire profesională a salariatului (documente, abonamente la reviste de specialitate, participare la manifestări expoziţionale, simpozioane), precum şi baza materială necesară desfăşurării activităţii la nivelul sarcinilor date salariatului. In acelaşi înscris s-a menţionat că, în situaţia în care firma trimite salariatul la şcolarizare, iar cheltuielile referitoare la aceasta depăşesc 500 USD, dacă salariatul, care a beneficiat de şcolarizare, solicită întreruperea activităţii la unitatea angajatoare în următorii 2 ani de şcolarizare, acesta va trebui să returneze integral cheltuielile efectuate de firmă pentru pregătirea sa.
Prin actul adiţional nr. 2 la contractul individual de muncă, încheiat şi înregistrat sub nr. 6830/18.10.2004 în registrul general de evidenţă a salariaţilor, s-a stipulat că începând cu data de 8.01.2005 se prelungeşte contractul individual de muncă intervenit între părţi pe perioadă nedeterminată. Potrivit deciziei nr. 10/7.02.2005, emisă de recurenta-reclamantă, s-a dispus desfacerea contractului de muncă al intimatului-pârât, începând cu data de 15.02.2005, conform art. 79
alin. (1) C. muncii, avându-se în vedere demisia acestuia formulată în data de 31.01.2005.
Prin cercrea adresată primei instanţe la data de 8.04.2005, recurenta-reclamantă a solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea intimatului-pârât la plata sumei de 2.700 euro, reprezentând echivalentul sumei de 107.300.000 lei, contravaloare a cheltuielilor de stagiu de formare profesională în străinătate (şcolarizare), efectuată în Franţa în perioada 19.10.2004 – 18.12.2004, cât şi la plata sumei de 19.200.000 lei, reprezentând cheltuieli de transport bilet avion dus-întors, aferente acestei deplasări cu titlu de despăgubiri.
Sarcina probei în conflicte de muncă revine angajatorului, conform art. 287 C. muncii, astfel că prima instanţă a reţinut corect că recla-manta-recurentă avea obligaţia de a face dovada, prin probele administrate în cauză, atât a faptului că a asigurat formarea profesională a pârâtului în termenii stabiliţi prin contract şi actul adiţional, cât şi prejudiciul suferit, ca urmare a denunţării unilaterale a contractului individual de muncă de cătrc salariat, constând în cheltuielile ocazionate cu formarea profesională a acestuia.
Potrivit art. 193 alin. (2) C. muncii, prin acordul părţilor trebuia stabilită modalitatea concretă de formare profesională, drepturile şi obligaţiile părţilor, durata formării profesionale, precum şi oriec alte aspectc legate de formarea profesională, inclusiv obligaţiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul carc a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională. Or, în speţă, recurenta-reclamantă nu a probat sub ce formă din celc prevăzute de art. 189 C. muncii s-a realizat formarea profesională a salariatului intimat în Franţa, cheltuielile concrete ocazionatc cu formarea profesională şi nici faptul că formarea profesională s-a efectuat într-o perioadă mai mare de 60 de zile.
Anexa nr. 1 la contractul individual de muncă, invocată de recurenta-reclamantă, nu indică în concret modalitatea de formare profesională, locul efectuării acestei formări profesionale şi nici durata acestei formări.
Referitor la celelalte înscrisuri invocate prin cererea de recurs, Curtea a reţinut că instanţa de fond le-a avut în vedere la soluţionarea cauzei, în baza acestora fiind corect stabilită situaţia de fapt. Astfel, potrivit ordinului de deplasare (delegaţie) nr. 27/1.11.2004, emis de recurenta-reclamantă, rezultă că intimatul-pârât, având funcţia de expert software, a fost delegat pentru training şi dezvoltare software la Paris, Franţa, durata deplasării fiind indicată clar de la 19.10.2004 – 4.12.2004, iar nu până la 18.12.2004, cum greşit susţine recurenta. Aceeaşi
perioadă este indicată şi în celălalt înscris invocat de către recurenta-reclamantă, prin carc se comunică că intimatul-pârât a fost în Paris începând cu data de 19.10 până pe 4.12 pentru formare în departamentul VoMS, fiind solicitată cfectuarca rezervării la hotel.
In ceea ce priveşte borderoul actelor justificative, din care rezultă încasarea avansului spre decontare primit la plecare (2.500 euro), ziua şi ora plecării: 19.10.2004, 7:30, ziua şi ora sosirii: 18.12.2004, Curtea nu poate primi susţinerea recurentei, în sensul că durata formării profesionale s-a efectuat în perioada 19.10.2004 – 18.12.2004, având în vedere, pe de o parte, că în acest borderou nu se indică perioada formării profesionale, ci doar perioada în care pârâtul s-a aflat în Franţa, iar, pe de altă parte, faptul că durata deplasării pentru formare s-a indicat clar de angajator prin celelalte acte enunţate (ordin de deplasare şi mesaj pentru rezervare), aceasta fiind evident mai mică de 60 de zile, cum corect a reţinut şi prima instanţă.
Referitor la decontul cheltuielilor ocazionatc cu deplasarea în Franţa a intimatului-pârât, prima instanţă a apreciat corect că prin aceasta recurenta-reclamantă nu a dovedit cfectuarca cheltuielilor de şcolarizare efectuate de firmă pentru pregătirea salariatului său, în sensul anexei nr. 1 la contractul individual de muncă, ci doar a cheltuielilor legate de cazare, transport şi masă, cu privire la care însă nu s-a instituit o obligaţie de restituire printr-un act adiţional încheiat între părţi.
In concluzie, având în vedere că recurenta-reclamantă nu a probat în cauză îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 195 C. muncii, respectiv a cheltuielilor concrcte efectuate cu şcolarizarea intimatului, în sensul anexei nr. 1 la contractul individual de muncă şi a stagiului de formare profesională pe o perioadă mai mare de 60 de zile, Curtea a reţinut că instanţa de fond corect a respins acţiunea, ca neîntemeiată. Pentru considerentele arătate, în baza art. 312 C. proc. civ., Curtea a respins, ca nefondat, recursul.
