C. muncii, art. 270 O.G. nr. 7/2005, art. 61 alin. (3) lit. b) Ordinul nr. 746/1998, art. 93
Evaluarea prejudiciului trebuie să fie stabilită pe baza unor date economice concrete. Prejudiciul cert este acela a cărui întindere este determinată prin evaluarea precisă, prin cuantificare.
Dovada certitudinii prejudiciului cade în sarcina angajatorului, care, prin actele sale de constatare a pagubei sau prin alte probe, trebuie să demonstreze neîndoielnic întinderea pagubei.
în lipsa unor elemente de determinare a valorii prejudiciului, suma pretinsă nu este dovedită, simplul calcul aritmetic al cantităţilor şi valorilor consemnate în scrisorile de trăsură nefiind de natură a conduce la totalul afirmat în acţiune.
C.A. Constanţa,s. civ., confl. mun. asig. soc., min. şi fam., decizia civilă nr. 700/CM/2008, în Jurindex
Reclamanta C.F.R. SA, sucursala Regionala CF Constanţa a solicitat obligarea pârâtului Ţ.J. la plata sumei de 14969,68 lei, repre-
zentând prejudiciul produs societăţii. In motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în perioada anilor 2002-2004, la nivelul unităţii s-au derulat contracte de livrare fier vechi rezultând din şina de calc ferată vagoane şi locomotive livrate de pe întreg teritoriul celor 8 regionale, destinatar fiind Sucursala Regionala CF C, Secţia L.IC. La primirea vagoanelor încărcate cu fier vechi în Portul C. s-au constatat diferenţe în minus între cantitatea expediată şi cantitatca primită.
Pârâtul nu a respectat regulamentul privind transportul pe liniile ferate şi nu a încheiat procese-verbalc de constatare împreună cu delegatul transportatorului atunci când s-au depistat diferenţe în minus la destinaţie.
Rcelamaţiile administrative formulate au fost respinse, motivat de faptul că nu au fost însoţite de procese-verbale de constatare a lipsurilor cantitative, iar depunerea documentelor s-a făcut cu întârziere în afara termenului de 3 luni prevăzut de regulament.
Diferenţele constatate la destinaţie prin cântărirea mărfurilor sunt în valoare de 19769,95 lei, din care a fost scăzută suma de 4800,27 lei reprezentând 2 % limita toleranţei conform art. 61 alin. (3) lit. b) din O.G. nr. 7/2005.
Pârâtul a refuzat plata despăgubirilor, motiv pentru care s-a formulat prezenta acţiune, întemeiată pe dispoziţiile art. 112 şi urm. C. proc. civ., art. 270 C. muncii şi Regulamentul de transport.
Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia prescrierii dreptului la acţiune a reclamantei, motivat pe faptul că se solicită angajarea răspunderii sale patrimoniale pentru activitatea desfăşurată în perioada anilor 2002-2004, conform art. 3 raportat la art. 1 şi art. 25 din Decretul nr. 167/1958, texte care prevăd termenul general de prescripţie de 3 ani.
O dispoziţie derogatorie de la acest decret este cuprinsă în Ordinul nr. 746/1998 al ministrului transporturilor privind aprobarea normelor uniforme pentru aplicarea Regulamentului de transport pe căile ferate din România care în art. 93 stipulează drept termen de prescripţie pentru acest gen de acţiune de 2 ani. Astfel, termenul în care putea fi exercitată acţiunea a fost cu mult depăşit spre finele anului 2006 fiind împlinit termenul pentru promovarea prezentei acţiuni.
In baza înscrisurilor depuse de părţi, Tribunalul Constanţa, prin încheierea din 30 noiembrie 2007, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile constând în despăgubiri pentru prejudiciul constatat anterior datei de 3 octombrie 2004.
S-a apreciat de către prima instanţă că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1 şi 7 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cu care, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, respectiv în 3 ani de la data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de producerea ei. S-a reţinut că, societatea reclamantă a cunoscut paguba şi pe cel răspunzător de producerea lui, anterior datei de 3 octombrie 2004, astfel că dreptul la acţiune este prescris.
Pentru restul pretenţiilor rămase în discuţie şi care se cuprind în termenul de prescripţie a fost administrată proba cu înscrisuri respectiv, contractul de transport şi scrisorilc de trăsură, precum şi interogatoriul pârâtului.
S-a constatat că, raportului juridic de muncă dintre salariatul răspunzător şi angajatorul păgubit, izvorăşte din Contractul individual de muncă şi că ulterior datei de 3 octombrie 2004, pârâtul a devenit salariatul unităţii reclamante.
în ceea ce priveşte elementul prejudiciu, instanţa a reţinut că, potrivit textului invocat trebuie să intervină o modificare negativă a patrimoniului prin diminuarea activului ca urmare a săvârşirii unor fapte ilicite sau prin creşterea pasivului, în conţinutul său intrând atât paguba efectivă cât şi beneficiul nerealizat.
Unul dintre caracterele prejudiciului este acela al realităţii şi certitudinii, respectiv evaluarea sa trebuie să fie stabilită pe baza unor date economice concrete, pentru a fi cert fiind necesară determinarea întinderii lui prin evaluarea precisă, prin cuantificare, dovada certitudinii căzând în sarcina angajatorului care prin actele sale de constatare a pagubei sau din alte probe să demonstreze neîndoielnic întinderea cuantumului pagubei.
în speţă, depunerea scrisorilor de trăsură, a unei părţi din totalul unor astfel de documente de transport folosite în perioada de referinţă a fost insuficientă pentru demonstrarea sumei solicitate în acţiune cu titlu de prejudiciu.
în lipsa altor elemente de determinare sau a altor probatorii prin care se putea determina valoarea prejudiciului, prima instanţă a apreciat că suma solicitată în acţiune nu este dovedită, simplul calcul aritmetic al cantităţilor şi valorilor consemnate în scrisorile de trăsură depuse la dosar nu conduce la totalul afirmat în acţiune .
Pentru aceste considerente au fost respinse ca nefondate aceste pretenţii.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurenta reclamantă care a criticat-o pentru modul de soluţionare al pretenţiilor aferente perioadei de după 3 octombrie 2004.
Analizând sentinţa recurată în raport de critici le formulate şi de materialul probator administrat, Curtea constată că recursul este nefondat.
Recurenta-reclamantă a solicitat antrenarea răspunderii angajatului său pentru prejudiciul produs societăţii, în valoare de 14.969,68 lei, arătând că perioada în care s-a produs acest prejudiciu se situează între 2002-2004.
Prin încheierea din 30 noiembrie 2007 instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile constând în despăgubiri pentru prejudiciul constatat anterior datei de 3 octombrie 2004. Această încheiere nu a fost atacată, recurentul criticând soluţia
numai pentru pretenţiile aferente prejudiciului produs de pârâtă după data de 3 octombrie 2004, care nu este afectată de prescripţie.
Cu toate acestea, deşi perioada în care se presupune că pârâtul a cauzat prin fapta sa un anumit prejudiciu s-a diminuat, valoarea prejudiciului indicată de reclamantă în petitul cererii nu a suferit modi-
ficări. In precizările formulate, reclamanta face trimitere la obligaţiile pe care pârâtul le avea prin fişa postului dar fară a dovedi, care este prejudiciul real creat de acesta şi cum a fost cuantificat.
Or, în materia răspunderii patrimoniale, art. 270 C. muncii prevede că „salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale pentru pagubele produse angajatorului din vina şi în legătură cu lor”. Aşadar, nu este suficient a se invoca Regulamentul CF sau fişa postului, ci trebuie dovedit prejudiciul, ceea ce înseamnă că trebuie mai întâi să se stabilească data când s-a produs acest prejudiciu, care este valoarea lui, precum şi persoana vinovată.
In speţă, reclamanta a solicitat antrenarea răspunderii salariatului dar nu s-au administrat un minim de probatorii care să stabilească,
data la care s-a produs acest prejudiciu sau valoarea lui. In lipsa acestor elemente esenţiale, instanţa nu putea stabili vinovăţia pârâtului şi respectiv obligaţia acestuia de a plăti pagubele reclamate de societatea angajatoare.
