2. Răspunderea patrimonială a angajatorului. Sarcina probei. Daune morale
C. muncii, art. 163, art. 269, art. 270
1. Angajatorul a depus la dosar statele de plată din perioada în care salariatul a fost angajat, însă acestea nu sunt semnate de salariat, în conformitate cu prevederile art. 163 alin. (1) C. muncii, iar unitatea nu a făcut dovada nici prin alte mijloace de probă (ex: viramente bancare) că a achitat pârâtului salariul pe perioada în care acesta a fost angajatul său.
Se justifică obligarea unităţii şi la înscrierea perioadei lucrate în carnetul de muncă şi la plata către bugetul asigurărilor sociale de stat a sumelor aferente drepturilor salariale restante.
2. Amenzile aplicate pe parcursul derulării curselor externe pentru depăşirea programului, taxă barieră şi depăşirea încărcăturii au fost consecinţa conduitei culpabile a salariatului, sarcina suportării lor revenindu-i. Singurele amenzi pentru aplicarea
cărora se poate reţine culpa societăţii sunt cele pentru neregu-
laritătile constatate în privinţa valabilităţii cărţii verzi.
* 1 > » »
Salariatul nici nu a precizat cuantumul daunelor morale pretinse şi nu a făcut nici dovada producerii prejudiciului moral care se impune fi reparat, faptul că a fost subiectul unei proceduri judiciare pe teritoriul Ungariei nejustificând plata unor asemenea daune.
C.A. Cluj, s. civ., confl. muri., asig. soc., min. şi fam., decizia nr. 2382R din 4 decembrie 2008, în Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 888 din 22 mai 2008 a Tribunalului Cluj s-a respins acţiunea principală formulată de reclamanta U.l.-E. SRL Câmpia-U., în contradictoriu cu pârâtul E.D.E. S-a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtul E.D.E. împotriva reclamantei (…) U.I.-E. SRL. A fost obligată reclamanta la plata către pârât a sumei de 1771 lei cu titlu de salariu, la plata către bugetul asigurărilor de stat a sumelor aferente drepturilor salariale ale pârâtului, aferente perioadei 1 septembrie 2004 – 15 februarie 2005, 1772 Euro cu titlu de indemnizaţie de transport şi 390 Euro, reprezentând despăgubiri precum şi 200 lei, cheltuieli de judecată. Au fost respinse restul capetelor de cerere. Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanta a încheiat cu pârâtul un contract individual de muncă, acesta fiind angajat în funcţia de conducător auto, până la 15 februarie 2005. Potrivit fişei postului, obiectul specific al muncii a fost conducerea autovehiculului, încărcarea şi desfacerea mărfurilor precum şi realizarea altor tipuri de activităţi auxiliare. De asemenea, între sarcinile postului, s-au prevăzut executarea de deplasări, participarea la încărcarea şi descărcarea produselor iar la responsabilităţile postului s-a prevăzut faptul că acesta răspunde de integritatea autoturismului din dotare şi marfa transportată precum şi de modul în care utilizează carburanţii, anvelopele şi alte materiale de consum specifice.
Cu toate că a încheiat contractul doar în data de 6 decembrie 2004, pârâtul a lucrat la reclamantă începând cu luna septembrie 2004, fapt demonstrat prin probatoriul administrat în cauză, respectiv martorii M.J. şi G.D. Reclamanta a recunoscut că şi înainte de perioada în care a fost încheiat contractul de muncă pârâtul a lucrat în calitate de şofer, însă nu a prezentat actele necesare şi nu i s-a putut încheia contractul de muncă până la data de 6 decembrie 2004.
In ce priveşte perioada în carc acesta a lucrat, nu prezintă relevanţă în opinia instanţei, faptul că pârâtul are înscris în cartca de muncă
menţiunea că ar fi fost angajatul altei societăţi şi că prima zi în carc ar fi putut desfăşură la reclamantă ar fi fost 28 septembrie 2004 întrucât pârâtul putea să presteze activitate atât pentru reclamantă cât şi pentru altă societate iar din declaraţia martorului M.J. a rezultat că munca a fost prestată începând cu luna septembrie 2004.
In consecinţă, reclamanta a fost ţinută să plătească pârâtului drepturile salariale din luna septembrie 2004 astfel că tribunalul a constatat că pârâtul E D.E. a fost angajatul societăţii pe perioada 1 septembrie 2004 – 15 noiembrie 2004 şi în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 92/1076, a obligat reclamanta să efectueze menţiuni în carnetul de muncă al pârâtului cu înscrierea perioadei efectiv lucrată 1 septembrie – 15 noiembrie 2004. Pentru această perioadă instanţa a apreciat că reclamanta datorează pârâtului o sumă de 1771 lei reprezentând drepturi salariale aferente acestei perioade conform menţiunilor efectuate ulterior în contractul individual de muncă. Această sumă este datorată ca urmare a faptului că reclamanta nu a probat îndeplinirea obligaţiei de plată a salariului în conformitate cu prevederile art. 163 C. muncii.
De asemenea, pe această perioadă sunt datorate în conformitate cu art. 28 pct. 2 din Legea nr. 19/2000 de către socictatea reclamantă sumele reprezentând contribuţia de asigurări sociale aferentă drepturilor salariale ale pârâtului.
Privitor la indemnizaţia de transport, tribunalul a luat în considerare atât recunoaşterea reclamantei, cât şi cele 5 foi de parcurs în baza cărora pârâtului îi revenea pentru cei 21.028 km, parcurşi la extern, 7 km la T. de kilometri respectiv 1472 Euro. Suma pretinsă de pârât de 4500 Euro nu a fost justificată decât până la concurenţa sumei de 1472 Euro, recunoscută de reclamantă şi demonstrată probator prin foile de parcurs.
De asemenea, s-a solicitat de către pârât mai multe sume cu titlu de despăgubiri şi daune morale în cuantum de 5109 Euro, care s-ar fi compus din 60 Euro amendă pentru depăşirea programului de conducere, care i-a fost impus de societate, 880 Euro, reprezentând amenda achitată de pârât pe teritoriul Austriei, 279 Euro, reprezentând amenda achitată pe teritoriul Ungariei, pentru depăşirea greutăţii, 390 Euro amendă pe teritoriul Germaniei şi Ungariei şi 3500 Euro, reprezentând amendă pentru autorizaţie de tranzit falsă.
Din toate aceste sume, tribunalul a considerat ca justificată doar suma de 390 Euro, reprezentând amenzile aplicatc pe teritoriul Germaniei şi Ungariei, pentru care culpa revine societăţii reclamante,
aceasta nedemonstrând faptul că a înmânat pârâtului o documente valabile, iar restul pretenţiilor au fost considerate nejustificate. Aceasta dcoarece pentru depăşirea programului de condus pentru ascunderea aparatului GO E. în cabină, fară a-1 expune pe parbriz, intenţionând să nu achite taxa de barieră, pentru depăşire greutate osie, când avea obligaţia prin fişa postului să fie atent şi prezent la încărcare, culpa revine pârâtului iar pentru amenda de 400.000 forinţi, echivalent a 1700 Euro, aceasta a fost achitată de societatea reclamantă, aşa cum rezultă din Dispoziţia de plată nr. 1/2005.
Cu toate că reclamanta a apreciat că prin adresa nr. 34/2007, societatea de asigurări UNITA SA, a confirmat asigurarea şi valabilitatea actelor de CASCO şi a celorlalte documente pentru perioada anilor 2004-2005, autorităţile germane sau maghiare au apreciat asigurarea ca nefiind valabilă şi au aplicat o amendă pârâtului cu toate că reclamanta este cea care trebuie făcută răspunzătoare pentru această amendă.
In ce priveşte solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor în sumă de 1677,18 lei, reprezentând contravaloarea unei amenzi şi a unui D. pe carc pârâtul l-a deteriorat, deşi reclamanta avea obligaţia de a proba susţinerile sale în conformitate cu art. 287 C. muncii nu s-a dovedit răspunderea patrimonială a pârâtului respectiv culpa la deteriorarea anvelopei şi achitarea taxei de cătrc socictatea reclamantă pentru amenda aplicată.
In conformitate cu art. 274 C. proc. civ., a obligat reclamanta la plata sumei de 200 Ici, cheltuieli de judecată, onorariu avocaţial, raportat la culpa procesuală reţinută reclamantei. De asemenea, a respins acţiunea principală şi a admis în parte acţiunea reconvenţională în sensul mai sus arătat.
împotriva acestei sentinţe au declarat recurs în termen legal atât reclamanta, cât şi pârâtul. Analizând recursurile formulate, curtea constată următoarele:
Recursul reclamantei este fondat în parte, urmând a fi admis în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:
Prima instanţă a obligat reclamanta la plata sumei de 1771 lei cu titlu de salariu şi la plata către bugetul asigurărilor de stat a sumelor aferente acestor drepturi salariale. Pentru stabilirea acestui cuantum, instanţa a reţinut că pârâtul a fost angajatul societăţii în perioada 1 septembrie 2004 – 15 februarie 2005, pentru acest interval urmând a fi obligată la plata drepturilor materiale, achitarea acestora nefiind dovedită. Recursul reclamantei este fondat cu privire la perioada în
carc pârâtul a desfăşurat activitate în cadrul societăţii. Declaraţia martorului consemnată cu ocazia primei judecări a fondului cauzei, conform căreia pârâtul a lucrat la societatea reclamantă din luna septembrie 2004 nu se coroborează cu celelalte probe vizând acelaşi aspect.
Astfel, din foile de parcurs reiese că prima cursă făcută de angajatul E.E. datează din 31 octombrie 2004. Totodată, din statele de plată pe lunile septembrie 2004 – februarie 2005, reiese că angajatul E.D.E. figurează în evidenţele societăţii ca salariat numai în intervalul noiembrie 2004 – 15 februarie 2005 (pe luna februarie 2005 menţio-nându-se un cuantum al salariului de aproximativ 50% faţă de cel menţionat în lunile noiembrie 2004 – ianuarie 2005). Din coroborarea acestor probe, curtea concluzionează că intervalul în care pârâtul a fost angajatul societăţii este 1 noiembrie 2004 – 15 februarie 2005.
Conform contractului individual de muncă, salariul lunar era de 3.220.000 lei, astfel încât cuantumul veniturilor cuvenite pârâtului pentru perioada în care a fost angajat este de 1127 lei (322×4,5 luni). Aşa cum s-a menţionat anterior, reclamanta a depus la dosar statele de plată din perioada în care pârâtul a fost angajat, însă acestea nu sunt semnate de salariat, în conformitate cu prevederile art. 163 alin. (1)
C. muncii. întrucât reclamanta nu a făcut dovada nici prin alte mijloace de probă (ex: viramente bancare) că a achitat pârâtului salariul pe perioada în care acesta a fost angajatul său, va fi obligată la plata sumei de 1127 lei în favoarea pârâtului, reprezentând salariul aferent perioadei 1 noiembrie 2004 – 15 februarie 2005.
Se vor menţine dispoziţiile sentinţei privind obligarea reclamantei la înscrierea acestei perioade lucrate în carnetul de muncă şi la plata cătrc bugetul asigurărilor sociale de stat a sumelor aferente drepturilor salariale în cuantum de 1127 lei.
In ceea ce priveşte cuantumul indemnizaţiei de transport stabilită de prima instanţă, ea fiind datorată de către reclamantă, în sumă de 1772 Euro, curtea constată că şi cu privire la aceasta se impune modificarea sentinţei. Corect a reţinut prima instanţă că reclamanta s-a obligat să plătească suma de 7 Euro la 100 km parcurşi în exteriorul
ţării, cu titlu de indemnizaţie de transport. însăşi reclamanta a recunoscut că acordă această indemnizaţie pentru cursele externe, cu precizarea că numai în situaţia în care acestea se derulează „fară probleme’’, ceea ce în cazul pârâtului nu este valabil, acesta săvârşind diverse abateri cu ocazia efectuării curselor.
Condiţia efectuării cursei „fară probleme” pentru acordarca indemnizaţiei nefiind dovedită şi în baza probelor care atestă acordarca
acestci indemnizaţii, curtea constată că pârâtul este îndreptăţit la încasarea ei, în raport de numărul kilometrilor parcurşi în exterior,
dovediţi cu foile de parcurs – 21.028 km. In raport de această distanţă parcursă, conform unui calcul aritmetic, suma totală cuvenită pârâtului era de 1472 Euro (210,28×7).
Tot din probatoriul administrat, a reieşit însă şi faptul că pe parcursul efectuării curselor externe, pârâtul a fost sancţionat contravenţional în mai multe rânduri, aplicându-i-se amenzi, astfel: 3 amenzi a câte 20 Euro pentru depăşire program, 4 amenzi a câte 220 Euro, taxă barieră şi 279 Euro pentru depăşirea încărcăturii, totalizând 1219 Euro. Toate aceste amenzi au fost achitate din sumele primite cu titlu de avans, din partea societatăţii reclamantă.
Faptele însă au fost săvârşite de pârât, în legătură cu munca acestuia, fiindu-i imputabile în exclusivitate. Pârâtul era cel care avea obligaţia să respecte programul de conducere, să achite taxa de barieră, sens în care trebuia să manifeste diligenţă ca aparatul „Go E.” să fie în permanenţă încărcat şi să îl ţină într-un loc şi o poziţie corespunzătoare pentru a se putea efectua automat perceperea taxei de barieră, precum şi obligaţia de a asista la efectuarca încărcării şi a verifica dacă aceasta se încadrează în limita admisă, în conformitate cu pct. 2. din Fişa postului, sarcinile postului
Concluzia care se desprinde din cele arătate anterior, este aceea că din suma cuvenită cu titlu de indemnizaţie de transport de 1472 Euro, urmează să se scadă cea de 1219 Euro, totalizând amenzile imputabile pârâtului, achitate de către reclamantă, diferenţa la plata căreia aceasta urmează să fie obligată fiind de 253 Euro în loc de 1772 Euro, cât a dispus prima instanţă.
în ceea ce priveşte dispoziţia primei instanţe cu privire la obligarea reclamantului la plata despăgubirilor în sumă de 390 Euro, aceasta va fi menţinută. Această sumă reprezintă amenzile achitate de pârât pe teritoriul Ungariei şi Germaniei.
Amenda de 30 Euro aplicată pe teritoriul Ungariei şi cea de 360 Euro aplicată pe teritoriul Germaniei ca urmare a neregularităţilor constatate cu privire la documentele prezentate au fost achitate de pârât în cursul lunii martie 2005, astfel încât dovedirea ulterioară a valabilităţii cărţii verzi în anul 2007 nu exonerează societatea de restituirea sumei achitate de pârât.
Solicitarea reclamantei de modificare a sentinţei în sensul admiterii acţiunii nu este admisibilă, prima instanţă pronunţându-se corect
în sensul respingerii, pretenţiile nefiind dovedite. In acest sens, pârâtul
nu poate fi obligat la plata sumei de 1677,18 lei reprezentând contravaloarea unei deteriorate din vina pârâtului, pentru că nu a făcut dovada întrunirii tuturor elementelor necesare angajării răspunderii sale materiale, în conformitate cu prevederile ar. 270 alin. (1) C. muncii.
Reclamanta a depus doar factura fiscală ce atestă achitarea anvelopei şi cercetarea administrativă care atestă că pârâtul nu a folosit corespunzător autovehiculului, fapt ce a dus la tăierea anvelopei. Aceste acte însă nu sunt suficiente pentru a angaja răspunderea patrimonială a salariatului în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale. Actul intitulat „cercetare administrativă” nu face dovada, în sensul cerinţelor legii, a vinovăţiei salariatului în producerea prejudiciului printr-o faptă imputabilă lui şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită a angajatului şi producerea prejudiciului. Nici suma de 254 Euro pretinsă de reclamantă ca diferenţă de avans neacordat nu este probată, în sensul că nu s-au depus toate dovezile care să ateste plata avansului pentru fiecare deplasare pentru a se putea face o diferenţă între sumele achitate cu titlu de avans, cheltuielile impuse de transport şi sumele decontate de pârât.
Prin urmare, dispoziţia instanţei de fond cu privire la respingerea acţiunii va fi menţinută.
In ceea ce priveşte recursul pârâtului, acesta va fi respins ca nefondat.
Cu ocazia analizării recursului declarat de reclamantă, curtea a statuat asupra temeiniciei pretenţiei de obligare a reclamantei la plata drepturilor salariale aferente perioadei lucrate de pârât, în sensul că perioada lucrată este 1 noiembrie 2004 – 15 februarie 2005, iar cuantumul total al drepturilor salariale este de 1127 lei.
In mod similar s-a analizat şi pretenţia de obligare a reclamantei la plata indemnizaţiei de transport, stabilindu-se că suma datorată pârâtului, după deducerea amenzilor imputabile acestuia este de 253 Euro, astfel încât solicitarea pârâtului de obligare a reclamantei la plata sumei de 4500 Euro cu titlu de indemnizaţie de transport nu este fondată.
Suma de 509 Euro, pretinsă de pârât, reprezentând despăgubiri şi daune morale, respectiv amenzile plătite de pârât din vina exclusivă a societăţii, nu este justificată.
Din cele arătate anterior, reiese că amenzile aplicate pe parcursul derulării cursclor externe pentru depăşire program, taxă barieră şi depăşirea încărcăturii, au fost consecinţa conduitei culpabile a pârâ
tului, sarcina suportării lor revenindu-i. Singurele amenzi pentru aplicarea cărora se poate reţine culpa societăţii sunt cele de 30 Euro şi respectiv 360 Euro, pentru neregularităţile constatate în privinţa valabilităţii cărţii verzi, iar conform celor arătate, dispoziţia primei instanţe privind obligarea societăţii să-i plătească pârâtului această sumă a fost menţinută.
In ceea ce priveşte daunele morale pretinse, pârâtul nici nu a precizat cuantumul acestora şi nu a făcut nici dovada producerii prejudiciului moral care se impune a fi reparat, faptul că a fost subiectul unei proceduri judiciare pe teritoriul Ungariei, nejustificând plata unor atare daune.
