C. muncii, art. 195, art. 287 C. civ., art. 969
■ Odată semnat, actul adiţional conţinând clauza penală devine legea părţilor, însă, în dreptul muncii, libertatea contractuală este limitată de anumite principii reglementate de legea specială în materia raporturilor juridice de muncă; un principiu fundamental al dreptului muncii este neîngrădirea dreptului la muncă şi libertatea muncii, precum şi dreptul salariaţilor la pregătirea şi formarea profesională şi la încetarea contractului individual de muncă, fără limitări sau condiţii, cu excepţia obligaţiilor de preaviz.
■ Codul muncii reglementează răspunderea civilă contractuală, însă în cadrul şi în condiţiile răspunderii patrimoniale, în care orice prejudiciu cauzat angajatorului trebuie dovedit de către acesta. în cazul în care cuantumul, evaluat de angajator, al prejudiciului pretins este dovedit prin probele administrate, atunci salariatul poate fi ţinut a răspunde pentru acoperirea acestui prejudiciu.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 4311/R din 12 decembrie 2007, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 358/21.06 2007, Tribunalul Bucureşti, Sccţia a VlII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei SC J.T. SRL, în contradictoriu cu pârâta S.G., având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumelor de 550 USD, contravaloare şcolarizare, şi 2.000 USD, daune conform anexei la contractul individual de muncă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că părţile au încheiat o anexă la contractul individual de muncă, prin care pârâta se obliga ca timp de 4 ani de la terminarea cursului de şcolarizare să rămână în firmă, în caz contrar urmând să suporte contravaloarea cursului de 550 USD şi daune de 2.000 USD.
Tribunalul a constatat că pârâta a absolvit cursul de formare profesională în perioada 18.10 – 12.11.2004 şi că raporturile juridice de muncă au încetat la 14.11.2006 prin demisia pârâtei.
Prima instanţă a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 194 şi art. 195 C. muncii, însă a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada că participarea pârâtei la cursuri a presupus scoaterea din activitate, nefiind incidente dispoziţiile art. 195 alin. (3) C. muncii, care prevăd suportarea cheltuielilor, proporţional cu perioada nelucrată din cea stabilită prin act adiţional, iar, în lipsa oricărei probe administrate de reclamantă, Tribunalul a apreciat că pretenţiile nu sunt certe, nefiind determinat cuantumul prejudiciului prin raportare la perioada nelucrată.
Cu privire la prejudiciul de 2.000 USD, Tribunalul a constatat că acesta este cuprins într-o clauză penală, ce reprezintă o convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării sau executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei.
Tribunalul a apreciat că reclamanta solicită două sume cu acelaşi
titlu pentru acelaşi prejudiciu, deşi nu poate cumula suma rezultată din
evaluarea convenţională cu cea judiciară. In acest sens, prima instanţă a apreciat că, în dreptul muncii, libertatea contractuală este limitată de lege în sensul protecţici salariaţilor, supunându-se principiului legalităţii şi bunei-credinţe. Tribunalul a invocat în acest sens dispoziţiile art. 8, art. 37 şi art. 38 C. muncii, susţinând că orice tranzacţie referitoare la renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea lor este lovită de nulitate, precum şi faptul că un principiu fundamental al dreptului muncii este neîngrădirea dreptului la muncă şi libertatea muncii, precum şi dreptul salariaţilor la pregătirea şi formarea profesională şi la încetarea contractului individual de muncă, fară limitări sau condiţii, cu excepţia obligaţiilor de preaviz.
Acordul salariatului la inserarea clauzei penale nu îi poate îngrădi libertatea muncii prin plata unei despăgubiri la încetarea contractului individual de muncă şi, în cauză, a apreciat Tribunalul, nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a opera obligarea salariatului la restituirea cheltuielilor de formare profesională, în condiţiile art. 195 C. muncii.
împotriva hotărârii a formulat recurs reclamanta, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu motivarea că pârâta s-a obligat, prin anexa la contractul individual de muncă, să rămână angajata societăţii timp de 4 ani de la terminarea cursului de ticheting IATA, iar, în caz de plceare, să suporte contravaloarea cursului IATA de 550 USD şi daune de 2.000 USD, angajamentul de plată putând fi pus în execu-
tare fară altă somaţie sau notificare. Recurcnta a arătat că pârâta a părăsit societatea înainte de expirarea termenului şi că a refiizat să rezolve litigiul pe cale amiabilă. Recurenta a susţinut că a făcut demersuri în vederea obţinerii unor înscrisuri privind programul cursurilor şi prezenţa la curs, conform solicitării instanţei, însă organizatorii cursului au precizat că nu există o astfel de evidenţă.
Analizând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, Curtea a reţinut următoarele:
In mod corect, instanţa de fond a reţinut că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada pretenţiilor sale, în condiţiile în care dispoziţiile art. 195 C. muncii nu sunt aplicabile în speţă, iar instituţia răspunderii civile contractuale este limitată în cauză de principiile ce guvernează dreptul muncii şi reglementează în mod specific raportul juridic de muncă.
Astfel, în ceea ce priveşte suma de 550 USD, pretinsă de reclamantă, cu titlu de cheltuieli de şcolarizare, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor art. 195 C. muncii. In acest sens, reclamanta nu a depus defalcat pentru pârâtă cheltuielile aferente şcolarizării, ci doar o sumă globală de 55 milioane lei pentru trei persoane, nu s-a făcut dovada că durata efectivă a cursului a depăşit limita de 60 de zile prevăzută de lege şi nici nu a făcut aplicarea dispoziţiilor alin. (3) al art. 195 C. muncii, prin scădcrea, proporţional cu timpul lucrat după încheierea şcolarizării, a cuantumului cheltuielilor pretinse. Nici prin probele administrate în recurs, reclamanta nu a produs astfel de dovezi, prin urmare, solicitarea sa de restituire a sumei de 550 USD nu este întemeiată pe probele cerute de lege.
In ceea ce priveşte executarca clauzei penale de 2.000 USD, cu titlu de daune, reclamanta a invocat actul adiţional la contractul individual de muncă şi principiul răspunderii civile contractuale reglementat de art. 969 C. civ., susţinând că obligaţia de plată a acestor despăgubiri poate fi pusă în fară alte formalităţi.
Este adevărat că, odată semnat, contractul devine legea părţilor, însă, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, în dreptul muncii, libertatea contractuală este limitată de anumite principii reglementate de legea specială în
materia raporturilor juridice de muncă. In acest sens, Codul muncii reglementează răspunderea civilă contractuală, însă în cadrul şi în condiţiile răspunderii patrimoniale, în care orice prejudiciu cauzat angaja-
torului trebuie dovedit de către acesta. In cazul în care cuantumul, evaluat de angajator, al prejudiciului pretins este dovedit prin probele administrate, atunci angajatul poate fi ţinut a răspunde pentru acoperirea acestui prejudiciu.
In speţă, reclamanta nu a învestit instanţa cu o acţiune formulată în baza dispoziţiilor art. 270 C. muncii, pentru a se verifica îndeplinirea condiţiilor răspunderii patrimoniale şi nici nu a dovedit cuantumul prejudiciului pretins prin nerespectarea obligaţiei de către pârâtă de a rămâne angajata societăţii timp de 4 ani de la terminarea cursului, astfel încât simpla invocare a clauzei penale la momentul încetării raporturilor de muncă nu este suficientă pentru justificarea pretenţiilor sale, întrucât încalcă principiul libertăţii muncii.
Faţă de aceste împrejurări, Curtea a apreciat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, iar recurenta-reclamantă, prin susţinerile sale din recurs, nu a dovedit existenţa unei alte situaţii de fapt şi de drept faţă de cea reţinută în primă instanţă, motive pentru care, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a respins recursul, ca nefondat.
