H.G. nr. 518/1995 nu reprezintă dreptul comun în materie de cuantum al diurnei stabilită pentru instituţiile publice. Aceasta întrucât domeniul său de aplicare este circumscris categoriei de salariaţi care se deplasează în străinătate în scopuri expres şi exhaustiv enumerate în conţinutul art. 1 al actului administrativ.
Art. 17 din H.G. nr. 518/1995 „recomandă agenţilor economici, alţii decât instituţiile publice vizate de actul administrativ, precum şi fundaţiilor, asociaţiilor şi altora asemenea, să aplice în mod corespunzător prevederile prezentei hotărâri”. Acest text legal este o normă dispozitivă, astfel încât, în lipsa unor dispoziţii contrare, criteriile legate de specificul activităţii prestate de salariaţi în străinătate, la care se referă art. 1 din hotărâre, este menţinut şi pentru situaţia invocării aplicabilităţii dispoziţiilor HG nr. 518/1995 salariaţilor agenţilor economici.
Un salariat al unei societăţi cu răspundere limitată nu se poate prevala cu succes de normele H.G. nr. 518/1995 raportate la cele ale art. 45 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, chiar dacă acesta din urmă statuează că: „salariaţii unităţilor trimişi în delegaţie în ţară sau străinătate vor beneficia de diurnă de deplasare, al cărei cuantum se stabileşte prin negociere la nivel de ramură, grupuri de unităţi sau unitate; nivelul minim al diurnei este cel stabilit prin actele normative ce se aplică la instituţiile publice”, dacă scopul delegării sale în străinătate este diferit de acţiunile la care se referă art. 1 din H.G. nr. 518/1995.
Art. 164 din C.Muncii interzice angajatorului să opereze în mod unilateral şi indiferent de justificare vreo reţinere din salariul angajatului său, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege. Or, nerealizarea corespunzătoare a sarcinilor de serviciu nu reprezintă un motiv legitim în baza căruia angajatorul să fie îndreptăţit la reţineri din salariu. Dacă angajtorul doreşte salarizarea angajaţilor săi în mod diferenţiat şi în funcţie de realizările fiecăruia, poate opta pentru un sistem de premiere sau bonusare.
Raportat la dispoziţiile art.8 alin. (2) din Legea nr. 130/1996, sporul de fidelitate recunoscut prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, care este un drept inferior celui de vechime, pentru că el se acordă condiţionat de vechimea în muncă în cadrul aceluiaşi angajator, iar nu de cea totală, nu poate înlocui sporul de vechime în muncă, reglementat de art. 41 lit. d) din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010.
Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 148 din 24 ianuarie 2011
Prin Sentința Civilă nr. 1579/2010, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 2117/30/2009, s-a admis acțiunea formulată și precizată de către reclamanta G.C.C., actuală P., în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL SIBIU, și-n consecință pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 11314 euro echivalentul in lei la data plătii, reprezentând diferența de diurnă neîncasată de reclamantă, sumă ce a fost actualizată, la data de 17.03.2010, cu rata dobânzii, precum și la plata către reclamantă a sumei de 2983 lei, reprezentând sume reținute de către reclamantă cu titlu de penalizări salariale, suma ce a fost actualizată la 17.03.2010.
De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1920,93 lei, reprezentând sporul de vechime, sumă ce a fost actualizată la data de 17.03.2010, precum și la plata sumei de 1606,50 lei. cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta este angajata societății pârâte, în baza unui contract individual de muncă, înregistrat sub nr. 444874/14.02.2005, iar, prin decizia 68482/12.02.2009, reclamantei i-a fost suspendat contractul individual de muncă, în baza art. 51 lit. a) din C.muncii, pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani.
Referitor la capătul de cerere privind restituirea unei sume reprezentând sume reținute de către pârâtă cu titlu de „penalizări salariale” pe perioada aprilie 2006 – aprilie 2007, suma actualizată cu dobânda legală, instanța de fond a reținut că, în temeiul art. 16 din Legea nr. 22/1969 privind constituirea de garanții si angajarea gestionarilor coroborat cu art. 58 C.muncii , este lovită de nulitate absolută.
Tribunalul a constatat întemeiat capătul de cerere privind acordarea sumei de bani reprezentând diferență de diurnă între cea prevăzută de H.G. nr. 518/1995 și cea achitată. Astfel a reținut că este adevărat că dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 518/1995 prevăd în mod special misiunile cu caracter temporar și instituțiile față de care se acordă aceste drepturi în condițiile reglementate de art. 5 și 7 din H.G. nr. 518/1995, iar dispozițiile art. 17 au doar caracter de recomandare pentru ceilalți agenți economici. Cu toate acestea, începând din 2002, art. 46 din contractele colective de muncă încheiate la nivelul ramurii transporturilor pe anii 2002 – 2004, 2005, 2006, 2007 au prevăzut că salariații unităților trimiși în delegație în țară și străinătate vor beneficia de diurnă de deplasare, al cărui cuantum se stabilește la nivel de grupuri de unități sau unitate, nivelul minim al diurnei fiind cel stabilit prin actele normative ce se aplică în instituțiile publice.
Potrivit art. 238 alin. (1) din C.muncii, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, prin hotărâri de guvern, ordonanțe sau legi. La nivelul unității parate s-a încheiat un contract colectiv de muncă care conține clauze sub nivelul prevăzut de contractele superioare sau sub cel prevăzut de acte normative. Astfel, aceste clauze sunt nule absolut, neputând produce efecte asupra salariaților.
Cu privire la capătul de cerere privind sporul de vechime, s-a considerat că reclamanta este îndreptățită la acordarea acestuia, raportat la dispozițiile art. 40 alin. (3) lit. d) din contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2005-2006 și ale art. 41 alin. (3) lit. d) din contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007-2010, astfel cum a fost cuantificat prin expertiza contabilă efectuată de expert.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, pârâta SC „A.” SRL, solicitând modificarea în tot a sentinței supusă reformării, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantei, precum și obligării acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
Sintetizând criticile recurentei, Curtea a constatat că ele au vizat, în esență, greșita interpretare și aplicare de către instanța de fond a prevederilor H.G. nr. 543/1995, respectiv ale H.G. nr. 1860/2006, în contextul în care acestea sunt norme de drept ce reglementează drepturile minimale ale salariaților delegați/detașați și angajați la instituții publice, iar nu la societăți comerciale cu răspundere limitată.
Recurentul susține că cele două acte administrative reglementează, în mod evident, drepturi de diurnă doar pentru personalul limitativ prevăzut, ce îndeplinește misiuni cu caracter temporar. Aceste niveluri ridicate ale diurnelor fiind stabilite tocmai în considerarea specificului personalului delegat/detașat (diplomați, demnitari, atașați diplomatici, reprezentanți ai statului, etc.)
Pentru salariații din cadrul companiilor naționale, societăților comerciale și regiilor autonome, drepturile salariale se acordă prin negociere, în condițiile prevăzute în contractele colective sau individuale de muncă, așa cum prevede art. 2 din cele două hotărâri. Cu alte cuvinte, aplicabilitatea dispozițiilor H.G. nr. 518/1995 subzistă sub o dublă condiție, aceea a îndeplinirii misiunilor cu caracter temporar limitativ prevăzute de art. 1 de către personalul specificat de art. 1 și 16 din hotărârea de guvern, adică de cel delegat care trebuie să facă parte din ministere ori din celelalte organe de specialitate ale administrației publice, precum și alte instituții publice.
Or, în contextul în care reclamanta a fost trimisă în străinătate, în delegație, ca să vândă bilete de călătorie persoanelor fizice sau juridice care doresc să călătorească cu Agenția SC A. SRL, nu există nici o legătură între activitatea reclamantei și cea prevăzută de H.G. nr. 518/1995.
Cu privire la soluția pronunțată de tribunal, relativ la petitul având ca obiect penalizările salariale, se susține că ele ar fi fost acordate de către instanța de fond fără luarea în considerare a actului adițional privind indicatorii calitativi și cantitativi, anexă la contractul individual de muncă, prin care se prevăd atât stimulente, cât și penalizări. Reținerile din salariul reclamantei s-au datorat neîndeplinirii planului de activitate stabilit în sarcina sa.
Referitor la acordarea sporului de vechime, recurenta a invocat prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, prin care s-a negociat de către partenerii sociali din cadrul SC A. SRL acordarea unui spor de fidelitate, în funcție de vechimea în unitate și nu de vechimea in muncă.
în drept, s-au invocat prevederile art. 261, 299-316 C.proc.civ.
Poziția procesuală a reclamantei-intimate a fost exprimată prin întâmpinarea depusă la dosar, prin care aceasta a solicitat respingerea recursului, cu motivarea că în mod corect instanța de fond a făcut aplicarea prevederilor H.G. nr. 518/1995, în condițiile în care cuantumul diurnei nu a fost negociat printr-un act adițional, că art. 45 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național a stabilit acordarea unor drepturi de diurnă pentru salariații trimiși in delegație în țară sau în străinătate ce va fi negociat la nivel de grup de unități, dar al cărui cuantum nu poate fi mai mic decât cel stabilit prin actele normative ce se aplică instituțiilor publice și că H.G. nr. 518/1995 reglementează cuantumul diurnelor acordate personalului instituțiilor publice trimis în străinătate .
Analizând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate, a actelor de procedură efectuate în fața instanței de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 304 ind.1, art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Curtea a constatat următoarele:
într-adevăr, prin Decizia nr. 635936/2006, emisă de patronul societății recurente, reclamanta G.C.C., ale cărei raporturi de muncă s-au legat cu pârâta în temeiul contractul individual de muncă nr. 8563/2005, a fost delegată la una din agențiile SC A. SRL, situată în localitatea Bilbao -Spania, începând cu data de 01.08.2006, sens în care, pentru suportarea cheltuielilor de cazare și masă, a primit o diurnă în cuantumul stabilit prin Regulamentul de acordare a diurnelor pentru personalul detașat in străinătate, respectiv în Anexa 1 a acestui document. Ulterior, în anul 2008, sumele de bani cuvenite cu titlu de diurnă reclamantei au fost negociate și consemnate într-un tabel, ce reprezintă anexă la contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Curtea a considerat că reclamanta nu se poate prevala cu succes de normele HG nr. 518/1995 raportate la cele ale art. 45 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național, chiar dacă acesta din urmă statuează că: „salariații unităților trimiși în delegație în țară sau străinătate… vor beneficia de diurnă de deplasare, al cărei cuantum se stabilește prin negociere la nivel de ramură, grupuri de unități sau unitate; nivelul minim al diurnei este cel stabilit prin actele normative ce se aplică la instituțiile publice”.
în mod evident, H.G. nr. 518/1995 nu reprezintă dreptul comun în materie de cuantum al diurnei stabilită pentru instituțiile publice. Aceasta întrucât domeniul său de aplicare este circumscris categoriei de salariați care se deplasează în străinătate în scopuri expres și exhaustiv enumerate în conținutul art. 1 al actului administrativ.
Este adevărat că H.G. nr. 518/1995, prin art. 17, „recomandă agenților economici, alții decât instituțiile publice vizate de actul administrativ, precum și fundațiilor, asociațiilor și altora asemenea, să aplice în mod corespunzător prevederile prezentei hotărâri”, însă, pe lângă caracterul de normă dispozitivă al textului, în lipsa unor dispoziții contrare, criteriile legate de specificul activității prestate de salariați în străinătate, la care se referă art. 1 din hotărâre, este menținut și în această ipoteză.
Or, în speță, scopul delegării reclamantei, respectiv acela de a comercializa bilete de călătorie persoanelor fizice sau juridice care doreau să călătorească în străinătate cu SC „A.” SRL, este cu certitudine diferit de acțiunile la care se referă art. 1 din H.G. nr.518/1995.
Pentru aceste motive, cum nici părțile litigante și nici instanțele de judecată nu au identificat vreun act normativ ori administrativ menit să reglementeze un anumit cuantum al diurnei pentru toate categoriile de salariați ai instituțiilor publice, pentru ca aceste norme să poată fi comparate cu diurna primită de reclamantă, fără obiecții aproximativ 2-3 ani de zile și chiar negociată în cadrul SC „A.” SRL, începând cu anul 2008, pentru a se putea verifica dacă aceasta respectă criteriile art. 45 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național, autoarea acțiunii nu poate solicita și obține vreo diferență de diurnă.
Prin urmare, în privința soluției asupra capătului de cerere reprezentând diferența de diurnă, instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile H.G. nr. 518/1995, situație care atrage incidența art. 304 pct. 9 C.proc.civ. și determină modificarea sentinței recurate.
Cu referire la modalitatea de rezolvare a petitului având ca obiect restituirea penalizărilor salariale, Curtea a avut în vedere că art. 164 C.muncii interzice angajatorului să opereze în mod unilateral și indiferent de justificare vreo reținere din salariul angajatului său, în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege. Or, nerealizarea corespunzătoare a sarcinilor de serviciu nu reprezintă un motiv legitim în baza căruia pârâta să-i fi putut reține din salariu reclamantei. Dacă ar fi dorit să-și salarizeze angajații în mod diferențiat și în funcție de realizările fiecăruia, unitatea ar fi putut opta pentru un sistem de premiere sau bonusare.
în fine, fără a contrazice argumentațiile recurentei, referitoare la forța juridică a contractelor individuale și colective de muncă legal încheiate, Curtea a observat că dreptul reclamantei la sporul de vechime este recunoscut în mod neechivoc de art. 41 lit. d) din contractul colectiv de muncă unic la nivel național aplicabil pentru perioada solicitată în acțiune, iar, potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 130/1996, „contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”. Prin urmare, sporul de fidelitate recunoscut prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, care in mod evident este un drept inferior celui de vechime, pentru că el se condiționează de vechimea in muncă în cadrul aceluiași angajator, iar nu de cea totală, nu poate înlocui sporul de vechime în muncă, așa cum în mod eronat pretinde recurenta.
Concluzionând asupra motivelor de fapt și de drept expuse, în baza art. 304 pct. 9, art. 304 ind. 1 și art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Curtea a admis recursul declarat de pârâtă și a modificat în parte sentința recurată, în sensul că a înlăturat obligația pârâtei de a plăti reclamantei suma de 11314 euro echivalentul în lei la data plății, actualizată, cu titlul de diferență de diurnă, păstrând dispozițiile sentinței cu privire la restituirea reținerilor din salariul reclamantei și acordarea sporului de vechime in muncă.
Cheltuielile de judecată au fost acordate parțial în recurs, în temeiul art. 274 și urm. C.proc.civ., ca o consecință a reformării parțiale a sentinței de fond.
(Judecător dr. Carmen Pârvulescu)
