În motivare au arătat că începând cu luna ianuarie 2011, salariaţii au dreptul legal, conform art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, la încasarea unui premiu anual, pentru activitatea desfăşurată, premiu egal cu media salariilor de bază realizate în anul pentru care se face premierea, respectiv anul 2010.
Dreptul la premiu anual s-a născut din lege, respectiv Legea nr. 330/2009, ca un drept subiectiv care conferă titularului prerogativele în virtutea cărora poate pretinde subiectului pasiv al raportului juridic născut, în speţă al raportului de muncă exercitat, respectiv angajatorului şi ordonatorului de credite, să efectueze o anumită prestaţie pozitivă, respectiv de a plăti suma ce reprezintă al 13-lea salariu (premiul anual).
Astfel, în cursul anului 2010, pe perioada cât era incident art. 25 din Legea nr. 330/2009, dreptul la premiul anual este născut, ca un drept aferent raportului de muncă. Doar plata lui, executarea acestui drept, era reglementată de legiuitor pentru anul 2011, şi anume începând cu luna ianuarie 2011.
Chiar dacă prin noile legi de salarizare, Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, coroborată cu Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul anual nu mai este reglementat, aceste prevederi legale produc efecte doar începând cu anul 2011, respectiv pentru activitatea desfăşurată pe anul 2011. La data de 1 ianuarie 2011, dreptul la premiul anual pentru anul 2010 era născut şi reprezenta un drept câştigat, atât prin prisma normelor constituţionale, cât şi a celor internaţionale.
Consideră reclamanţii că art. 8 din Legea nr. 285/2010, nu poate fi reţinut ca temei pentru neacordarea premiului anual aferent anului 2010, iar măsura neacordării premiului anual pentru activitatea desfăşurată în cursul anului 2010 este nelegală.
Neplata celui de-al 13-lea salariu aferent anului 2010 echivalează cu desconsiderarea principiului neretroactivităţii legii, consacrat de Codul civil (art. 1 din forma în vigoare la data naşterii dreptului, respectiv art. 6 alin. (1) din ) şi de art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Premiul anual pentru activitatea desfăşurată în anul precedent, reglementat în legislaţia română de peste 20 de ani, încă dinainte de 1989, este un drept aferent raportului juridic de muncă, inclusiv a raportului juridic de serviciu şi un corolar al dreptului la un salariu pentru prestată.
Astfel, în anul 2010 premiul anual este o componentă a sistemului de salarizare a personalului bugetar, iar salarizarea reprezintă o componentă a dreptului la muncă şi reprezintă contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza raportului de muncă/de serviciu. Premiul anual pentru activitatea pe anul 2010, a făcut parte din sistemul de salarizare pe anul 2010, ca atare se impune ca un drept câştigat, sau cel puţin ca o speranţă legitimă pentru salariaţi.
Au mai arătat reclamanţii că măsura luată de legiuitor, de neplată a premiului anual aferent anului 2010, încalcă în mod vădit mai multe dispoziţii ale Constituţiei României, pe de-o parte, dar mai ales ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care privesc protecţia proprietăţii şi a salariului ca „bun” în sensul Convenţiei.
Raportat la României, apreciază reclamanţii că negarea şi refuzul plăţii premiului anual aferent anului 2010, în condiţiile în care acest drept era născut şi împlinit în cursul anului 2010, încalcă următoarele dispoziţii: art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern; art. 15 privind principiul neretroactivităţii legii; art. 20 referitor la tratatele internaţionale în materia drepturilor omului la care România este parte şi la prioritatea acestora în dreptul intern, în cazul în care există neconcordanţe; art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii; art. 44 privind dreptul la proprietate privată; art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi ori al unor libertăţi.
Din perspectiva actelor şi prevederilor internaţionale încălcate, se menţionează Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – art. 17 cu privire la dreptul de proprietate, art. 23 pct. 3 cu privire la dreptul la o retribuire echitabilă şi la protecţie socială şi art. 25 pct. 1 privind dreptul la un nivel de trai decent; Carta socială europeană – art. 1 pct. 2 şi 4 privind dreptul la muncă, art. 4 privind dreptul la o salarizare echitabilă, art. 20 privind egalitatea de şanse a lucrătorilor; Dispoziţiile Primului Act Adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale; Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.
Mai învederează reclamanţii că Legea nr. 285/2010 nu le oferă posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză şi îi lipseşte total de contravaloarea premiului anual şi în fond a muncii lor, că neplata premiului anual aferent anului 2010, ca drept câştigat şi imposibilitatea salariaţilor de a-şi mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui drept au dus la ruperea, în defavoarea salariaţilor, a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general. Procedându-se în acest fel, s-a adus atingere chiar substanţei dreptului de proprietate al reclamanţilor, atingere care, în concepţia instanţei europene, este incompatibilă cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. l la Convenţie.
În drept şi-au întemeiat acţiunea pe prevederile Legii dialogului social nr. 62/2011, art. 25 din Legea nr. 330/2009, a Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii, a Constituţiei României, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, a Cartei Sociale Europene, a Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi a protocoalelor adiţionale şi Jurisprudenţa CEDO invocată.
În susţinerea acţiunii au fost depuse la dosar înscrisuri.
Legal citată, pârâta Grădiniţa cu Program Normal nr. 1 „Floare de Colţ” Câmpulung Moldovenesc nu au formulat întâmpinare pentru a-şi preciza punctul de vedere faţă de acţiunea formulată.
Prin sentinţa nr. 1487 din 18 iunie 2012 a Tribunalului Suceava, a fost respinsă acţiunea reclamanţilor, reţinându-se că nu se poate constata încălcarea prevederilor constituţionale şi convenţionale referitoare la încălcarea dreptului de proprietate privată.
S-a avut în vedere că, potrivit art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, pentru activitatea desfăşurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizaţiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea. Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporţional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfăşurat activitate. Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfăşurat activităţi profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârşit abateri pentru care au fost sancţionate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcţie pentru fapte imputabile lor. Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
Premiul anual pe anul 2010 reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, pe care angajatul o are asupra angajatorului public şi constituie un “bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, dar dispoziţiile de lege criticate prevăd, în acelaşi timp, doar modalitatea prin care statul urmează să-şi execute întru totul această obligaţie financiară, în forma arătată mai sus, fără a fi afectate în niciun fel cuantumul sau întinderea acestei creanţe.
Având în vedere cele expuse, nu s-a reţinut nici încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie. Dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 285/2010, prin conţinutul lor normativ, nu vizează efectele juridice stinse ale unui raport juridic născut sub imperiul legii vechi, pentru a fi posibilă constatarea încălcării principiului neretroactivităţi legii. Curtea s-a pronunţat constant în acest sens, de pildă prin Decizia nr. 812 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 985 din 11 decembrie 2006 sau Decizia nr. 458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004.
Referitor la efectele deciziei anterior menţionată tribunalul a constatat că art. 8 din Legea nr. 285/2010 a făcut obiectul controlului de constituţionalitate, exercitat în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţie, Curtea Constituţională pronunţând decizia precizată mai sus.
În raport cu dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi faţă de jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 1 din 4 ianuarie 1995 a Plenului Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 11 aprilie 1995), tribunalul a avut în vedere faptul că atât dispozitivul, cât şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept, deopotrivă, în cazul deciziilor prin care se constată neconstituţionalitatea unor norme, dar şi în ipoteza celor prin care se resping obiecţii sau excepţii de neconstituţionalitate, în acelaşi sens fiind şi Decizia RIL nr.29/12.12.2011 a ÎCCJ (Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 925 din 27/12/2011).
Având în vedere faptul că, prin decizia sus-menţionată prin care Curtea Constituţională a soluţionat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010, instanţa de constituţional a realizat o verificare a dispoziţiilor respective atât din punctul de vedere al compatibilităţii cu Legea fundamentală (în raport cu criticile formulate), cât şi sub aspectul compatibilităţii cu Convenţia europeană a drepturilor omului, tribunalul, raportat la limitele sesizării Curţii Constituţionale, a considerat că instanţa constituţională a statuat asupra aptitudinii normei juridice de a respecta in abstracto dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, fără a putea stabili efectele acelei norme pentru fiecare individ sau subiect de drept în parte, atât timp cât acesta este atributul exclusiv al instanţelor judecătoreşti ce soluţionează litigii între destinatari precis determinaţi ai normei respective, instanţele fiind singurele în măsură să cuantifice in concreto efectele aplicării normei la situaţia de fapt a speţei.
Ca atare, s-a apreciat că instanţele judecătoreşti, judecând în materie, au competenţa de a realiza o analiză proprie a compatibilităţii efectelor art.8 din Legea nr. 285/2010 cu prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, raportat la situaţia de fapt a fiecărei cauze atunci când se invocă circumstanţe personale specifice.
Or, în cauza de faţă reclamanţii nu au invocat astfel de circumstanţe ci s-au limitat la a invoca în mod obiectiv neconcordanţa dintre dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 cu prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale astfel încât şi sub acest aspect constatările Curţii Constituţionale realizate prin decizia nr. 115 din 09.02.2012 capătă caracter obligatoriu pentru instanţă.
Referitor la principiul neretroactivităţii, având în vedere cele anterior stabilite cu privire la caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi al considerentelor acestora, în limitele controlului de constituţionalitate, tribunalul a reţinut că instanţele judecătoreşti nu sunt în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituţionalitate, sub aspectul respectării principiului neretroactivităţii legii, formulate de părţile din litigiile deduse judecăţii.
Instanţele de drept comun ar fi fost îndrituite la o evaluare separată a chestiunii retroactivităţii legii numai în cazul în care această analiză se impunea în mod distinct, din perspectiva Convenţiei europene a drepturilor omului, altfel decât în contextul “ingerinţei” în analiza de convenţionalitate în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Însă, în jurisprudenţa Curţii Europene o problemă de retroactivitate a legii este ataşată, de regulă, unei plângeri ţinând de dreptul la un proces echitabil în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenţie (ca de exemplu în Cauza Maggio ş.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011), premisă care, în cererile vizând obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti reprezentând premiul anual aferent anului 2010, nu este îndeplinită, întrucât în cursul judecării acestor cererii nu a intervenit intempestiv un alt act normativ care să afecteze în mod decisiv soarta procesului; pe de altă parte, neretroactivitatea art. 8 din Legea nr. 285/2010 în raport cu art. 25 din Legea nr. 330/2009 a fost deja constatată prin decizia Curţii Constituţionale anterior menţionată, instanţa constituţională fiind unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Uniunea Judeţeană a Sindicatelor din Învăţământ, Sport, Cultură, Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului „Pro-Educaţia”, prin reprezentant legal, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor s-a arătat că, în cursul anului 2010, pe perioada cât era incident art. 25 din Legea 330/2009, dreptul la premiul anual era născut, ca un drept aferent raportului de muncă. Doar plata lui, executarea acestui drept, era reglementată de legiuitor pentru anul 2011, şi anume începând cu luna ianuarie 2011.
Chiar dacă prin noile legi de salarizare, Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, coroborată cu Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul anual nu mai este reglementat, aceste prevederi legale produc efecte dosar începând cu anul 2011, respectiv pentru activitatea desfăşurată pe anul 2011.
La instanţa de fond a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a art. 8 din Legea nr. 285/2010: „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”. S-a motivat că art. 8 din Legea nr. 285/2010 încalcă principiul neretroactivităţii legii, art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO precum şi art. 16 al. 1 şi 53 din Constituţia României şi art. 14 din CEDO ce se referă la eliminarea discriminărilor. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 8 din Legea 285/2010 referitor la principiul neretroactivităţii şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin decizia nr. 115 din 9 februarie 2012 prin respingerea excepţiei ca neîntemeiată dar nu şi în ce priveşte încălcarea art. 16 şi 53 din Constituţie şi art. 14 din CEDO sens în care consideră că se impunea necesitatea sesizării Curţii Constituţionale de către instanţa de fond cu această excepţie.
Conform deciziei Curţii Constituţionale nr. 115/2012, decizie cu caracter obligatoriu, ar fi însemnat ca sumele aferente premiului anual pentru anul 2010 să fie avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, prin includerea acestora în salariul/solda/indemnizaţia de bază a angajatului, potrivit reglementărilor din aceeaşi lege. Aşadar, beneficiul premiului anual pe 2010, care reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, este astfel recunoscut de acesta din urmă, modificată fiind, în concret, numai modalitatea de acordare, şi anume eşalonat şi succesiv, respectiv prin creşterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului/soldei/indemnizaţiei de bază. Ceea ce înseamnă că salariile recurenţilor în anul 2011, ar fi trebuit să crească în mod eşalonat şi diferenţiat prin aplicarea de cote-părţi din premiul anul pe 2010, dar aşa ceva nu s-a întâmplat.
Dacă legiuitorul a avut în vedere prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 o eventuală eşalonare a plăţii premiului anual aceasta trebuia menţionată expres, întreg sistemul bugetar fiind vitregit atât prin prisma diminuărilor de salariu cât şi prin prisma eşalonărilor în contextul crizei economice.
Mai mult, o parte din angajaţii unor unităţi reclamate, respectiv Şcoala cu clasele I-VIII nr. 2 „Petru Comărnescu” Gura Humorului, sunt în posesia unei sentinţe definitive şi irevocabile – sentinţa nr. 770 din 22 martie 2012 a Tribunalului Suceava – prin care li se recunoaşte dreptul la primirea sumelor reprezentând premiul anual aferent anului 2010.
Consideră că instanţa de judecată chemată să facă dreptate a provocat, de fapt, o între angajaţii aceleiaşi unităţi în ceea ce priveşte aceleaşi drepturi salariale.
Solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei şi admiterea acţiunii, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de bani reprezentând contravaloarea premiului anual (al 13-lea salariu) prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 aferent anului 2010 precum şi actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie de la data scadenţei până la data plăţii efective.
Examinând actele dosarului în raport de motivele de recurs invocate, Curtea reţine următoarele:
Prin decizia nr. 115 din 9 februarie 2012, Curtea Constituţională a reţinut că legiuitorul, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010, a prevăzut ca sumele aferente premiului anual pe 2010 să fie avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, prin includerea acestora în salariul/solda/indemnizaţia de bază a angajatului, potrivit reglementărilor din aceeaşi lege. Aşadar, beneficiul premiului anual pe 2010, care reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, este astfel recunoscut de acesta din urmă, modificată fiind, în concret, numai modalitatea de acordare, şi anume eşalonat şi succesiv, respectiv prin creşterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului/soldei/indemnizaţiei de bază. De altfel, nici art. 25 alin. (4) teza finală din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, în prezent abrogată, care prevedea acordarea acestui premiu ,,începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acorda premiul”, nu impunea o modalitate de uno ictu a obligaţiei de plată, astfel că legiuitorul poate să reglementeze o modalitate de plată eşalonată care să satisfacă şi să menţină un echilibru rezonabil, pe de o parte, între interesele angajaţilor în cauză, şi, pe de altă parte, interesul public sub aspectul gestionării resurselor bugetare în contextul actualei crize economice.
Totodată, Curtea Constituţională a mai reţinut că – potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, referitoare la instituirea pentru anul 2012 a unor măsuri financiare în domeniul bugetar – creşterea salarială din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul/solda/indemnizaţia de bază, este acordată şi în continuare, dovada că de la 1 ianuarie 2012 a rămas în plată acelaşi nivel al retribuţiei, în condiţiile în care legiuitorul a ales să nu acorde niciun premiu anual pe anul 2011.
În ce priveşte critica reclamanţilor privind existenţa unei discriminări, de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 14 din CEDO, Curtea constată că este, de asemenea nefondată.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi (3) din OG nr. 137/2000, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, , categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de legalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice. Sunt discriminatorii, în sensul actului normativ, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor menţionate, faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.
Din însuşi modul cum a fost argumentată această susţinere nu rezultă elemente de comparaţie cu privire la persoane, categorii profesionale aflate în situaţii identice/similare. De altfel, o astfel de susţinere nu a format obiect de analiză la instanţa de fond, încât nu poate fi calificată drept „critică” a sentinţei recurate, susceptibilă a fi supusă controlului jurisdicţional în calea extraordinară de atac.
Practic, în speţă s-a reclamat neplata celui de-al 13-lea salariu, aferent anului 2010, argumentându-se, în esenţă, că acesta li se cuvine recurenţilor în pofida reglementării introduse prin art. 7 din Legea nr. 285/2010, fiind un drept câştigat.
Or, prin sentinţa atacată, prima instanţă a reţinut, în acord cu decizia Curţii Constituţionale sus-menţionată, că dreptul solicitat nu le-a fost negat reclamanţilor prin noua reglementare (art. 8), ci Statul, în calitate de debitor al acestei obligaţii, a modificat modalitatea de executare a acestei obligaţii, aflată, de altfel, în derulare.
Aceasta, în acord cu statuările CEDO (Hotărârea din 8 noiembrie 2005, cauza Kechko împ. Ungariei), potrivit cărora „Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata acestor beneficii (n.n. – plătite din fonduri publice angajaţilor săi), adoptând în acest sens modificările legislative corespunzătoare”.
Privite din această perspectivă, argumentele recurenţilor referitoare la înglobarea premiului pentru anul 2010 în salariul/solda/indemnizaţia de bază pentru anul 2011 exced investirii iniţiale a instanţei de fond.
