Drepturi salariale. Sporul de permanenţă de 25%
Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 14
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 27/2006
Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000
Prin acţiunea în conflict de drepturi înregistrată la data de 28 ianuarie 2009 reclamanta V.B. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Piteşti, cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării pentru ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să fie obligaţi la plata drepturilor salariale reprezentând 25% din salariul de bază pentru perioada 1.12.2005 – 1.01.2007, până la pronunţarea hotărârii, sume actualizate în raport cu rata inflaţiei la data plăţii efective a acestora, precum şi obligarea pârâţilor de a efectua menţiunile corespunzătoare în carnetul de muncă.
În motivarea acţiunii a arătat că în calitate de judecător la Secţia Penală a Curţii de Apel Piteşti, în perioada 1.12.2005-1.01.2007 şi-a desfăşurat activitatea în program de permanenţă, care presupunea ca periodic şi consecutiv, după orele de program şi în zilele nelucrătoare să fie disponibili, eventual să se prezinte la sediul instanţei pentru înregistrarea şi judecarea unor cauze penale ce presupun urgenţă deoarece au obiect luarea, prelungirea ori menţinerea măsurilor preventive.
Acest program i-a impus obligaţia de a nu părăsi localitatea pentru ca, în situaţia în care sunt solicitaţi, să se poată deplasa în instanţă în cel mai scurt timp şi pe cheltuiala sa.
Prin această stare de fapt, a susţinut reclamanta că i-a fost restrâns dreptul la libertatea de mişcare, garantat prin legislaţia internă şi internaţională, că i-a fost afectat programul pentru petrecerea timpului liber, implicit viaţa de familie.
Deşi potrivit Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, de regulă, concediul de odihnă se efectuează în timpul vacanţei judecătoreşti, pentru asigurarea permanenţei reclamanta au fost nevoită să fragmenteze acest concediu.
Obligaţiei asigurării permanenţei derivând din prevederile Codului de procedură penală, ale art. 53 alin. 1 din României revizuită, ale Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti îi corespunde dreptul la plata unor sume corespunzătoare pentru restrângerea drepturilor fundamentale.
Prin modalitatea actuală de salarizare reclamanta consideră că este discriminată faţă de poliţişti. Aceştia din urmă beneficiază potrivit art. 11 din O.G. nr. 38/2003 republicată, de un spor de permanenţă de 25% din salariul pentru funcţia îndeplinită, din salariul pentru gradul profesional deţinut, din salariul de merit, din indemnizaţia de conducere şi gradaţii.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.14 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ale art.1 din Protocolul nr.12 la Convenţie, ale art.13 alin.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ale art.21 alin.1 din O.G. nr.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de , cu modificările ulterioare.
Prin sentinţa civilă nr. 668/ 23 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Vâlcea s-a respins acţiunea.
Pentru a statua astfel, instanţa a reţinut că reclamanta are îndatorirea de a asigura prin activitatea desfăşurată respectarea legii, de a participa la şedinţele de judecată stabilite potrivit legii, de a soluţiona într-un termen rezonabil cauzele deduse judecăţii.
În cauzele penale a căror soluţionare presupune urgenţă, cum sunt cele în care se solicită luarea, înlocuirea sau revocarea măsurilor preventive, reglementate sub aspect procedural de dispoziţiile art.136 şi următoarele din Codul de procedură penală, participarea la şedinţele de judecată în completele de judecată stabilite potrivit legii impune reclamanţilor o obligaţie suplimentară, respectiv pe aceea de a nu părăsi localitatea în zilele stabilite în planificarea de permanenţă.
Acest program de permanenţă excede duratei normale a timpului de muncă, ceea ce înseamnă că interdicţia de a părăsi localitatea vizează timpul de odihnă dintre două zile de muncă, repaosul săptămânal şi chiar vacanţa judecătorească.
Este necontestat aspectul că o astfel de obligaţie îi îngrădeşte dreptul la liberă circulaţie şi dreptul la viaţă familială şi privată, fiind pusă în imposibilitatea de a-şi organiza petrecerea timpului liber în condiţii normale.
Un principiu general al salarizării cuprins în art.1 din O.U.G. nr.177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor şi în art.2 din O.U.G. nr.27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi a altor categorii din sistemul justiţiei este acela că salarizarea şi celelalte drepturi ale judecătorilor şi procurorilor se stabilesc ţinându-se seama de locul şi rolul justiţiei în statul de drept, precum şi de incompatibilităţile şi interdicţiile prevăzute de lege pentru magistraţi, de răspunderea, complexitatea şi riscurile funcţiei.
Indemnizaţia de încadrare brută lunară se stabileşte pentru toţi magistraţii în raport de nivelul instanţelor sau parchetelor, de funcţia deţinută şi de vechimea în magistratură, aşa cum rezultă din prevederile art.3 din O.U.G. nr.27/2006.
Printre celelalte drepturi care se cuvin magistraţilor se găsesc şi acele sporuri/adaosuri care compensează efortul suplimentar pe care îl presupune activitatea desfăşurată în anumite condiţii deosebite de muncă, grele, vătămătoare sau periculoase, etc. – art.7 alin.(1) din O.U.G. nr.27/2006.
Pentru judecătorii/procurorii care funcţionează la instanţe sau parchete din mediul rural, art.6 alin.(1) din ordonanţă prevede o majorare a indemnizaţiei cu până la 10%, care se stabileşte în funcţie de gradul de izolare a localităţii şi de condiţiile concrete de viaţă.
De această dată, cheltuielile pe care le antrenează exercitarea funcţiei în mediul rural sunt compensate printr-o majorare a indemnizaţiei.
Magistraţii care soluţionează cauze penale în care se dispun/revocă măsuri preventive sau cauze penale care impun urgenţă sunt în situaţia diferită faţă de ceilalţi magistraţi din perspectiva efortului suplimentar pe care îl presupune îndeplinirea sarcinilor de serviciu.
Prezenţa în localitate la dispoziţia instanţei conform planificării de permanenţă le afectează timpul liber, le îngrădeşte exercitarea drepturilor fundamentale consacrate de dispoziţiile art. 25 şi 26 din Constituţie.
Restrângerea exerciţiului acestor drepturi fundamentale este necesară conform art. 53 din Constituţia României revizuită pentru desfăşurarea instrucţiei penale. Măsura însă trebuie să fie nediscriminatorie.
Din acest punct de vedere, judecătorii care soluţionează cauze penale ce presupun urgenţă se află în situaţie diferită faţă de ceilalţi judecători, cu toate acestea tratamentul salarial este similar.
Pe de altă parte, pentru aceeaşi obligaţie de a permanenţei, alte categorii profesionale, – de exemplu poliţiştii au dreptul la un spor de 25% din salariul pentru funcţia îndeplinită, din salariul pentru gradul profesional deţinut, din salariul de merit, din indemnizaţia de conducere şi gradaţii.
Nu se poate pretinde ca fiind adecvată metoda de includere a acestui drept salarial în indemnizaţia de încadrare brută lunară, întrucât aceasta se stabileşte de regulă, în funcţie de nivelul studiilor, calificarea şi pregătirea profesională, importanţa postului, competenţele profesionale.
Aşa cum s-a arătat mai sus, compensarea efortului depus în plus sau a riscului ridicat pe care îl presupune se regăseşte în partea variabilă a remuneraţiei compusă din adaosuri şi sporuri la indemnizaţie.
Cu privire la pretinsul tratament salarial discriminatoriu al reclamantei, instanţa reţine că nu pot fi ignorate deciziile pronunţate de Curtea Constituţională la 3 iulie 2008, nr. 818, nr. 819 şi nr. 820, publicate în Monitorul Oficial al României din 16 iulie 2008, prin care s-a pronunţat asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate de Ministerul Justiţiei, referitor la unele dispoziţii ale O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
Astfel, s-a statuat că prevederile art.1, art.2 alin.3 şi art.27 alin.1 din O.G. nr.137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În acest sens, instanţa reţine că sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau cu majoritate de la bugetul de stat se stabileşte prin lege, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 157 din Codul muncii, iar sporul solicitat de reclamantă nu este prevăzut în O.U.G. nr.27/2006 care reglementează drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor.
Întrucât reclamanta a invocat instituirea unei discriminări în raport cu alte categorii profesionale, aceasta nu se află într-o situaţie similară sau comparabilă cu a lucrătorilor de poliţie ori a altor bugetari.
Cele două categorii profesionale supuse analizei, magistraţi şi poliţişti, deşi aparţin sectorului bugetar, se bucură de un statut aparte, au legi de salarizare proprii şi nu se află în situaţii similare sau comparabile. Mai mult, potrivit art. 16 din O.G. nr. 38/2003 republicată, orele prestate peste durata normală a timpului de lucru de poliţiştii încadraţi în funcţii de înalţi funcţionari publici, funcţionari publici de conducere şi funcţionari publici de execuţie se vor plăti cu un spor din salariul de bază, după cum urmează: 75% din salariul de bază pentru primele două ore de depăşire a duratei normale de lucru; 100% din salariul de bază pentru orele următoare. Cu un spor de 100% se plătesc şi orele lucrate în zilele de repaus săptămânal sau în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează.
În speţă, dreptul la sporul de permanenţă solicitat de reclamantă nu este reglementat prin nici un act normativ în vigoare şi nu face obiectul articolului 14 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, întrucât Protocolul nr.12 la Convenţie, ratificat de România prin Legea nr.103/2006, consacră expres în art.1 faptul că „Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special pe sex, rasă, culoare, limbă, , opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie”.
În jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că prevederile art.14 din Convenţie nu au o existenţă independentă, având efect doar în relaţie cu drepturile şi libertăţile protejate de prevederile acesteia şi protocoalelor sale.
Rezultă că dreptul la diverse sporuri nu este în mod evident un drept fundamental apărat şi garantat de Convenţie.
Comentariu
În interpretarea dispoziţiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţii Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Thlimmenos vs. Grecia din 6 aprilie 2000, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenţie, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fără a oferi justificări obiective şi rezonabile, dar şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite, necomparabile.
Protecţia egală a legii consacrată de Constituţia României din 2003 – art.16 – se concretizează în următoarele obligaţii ale statului: de a se abţine de la tratamentul diferenţiat nejustificat în procesul de adoptare şi aplicarea legii, de a interzice şi sancţiona prin lege discriminarea, de a crea remedii legale eficiente pentru victimele discriminării.
Această din urmă obligaţie pozitivă a statului presupune asigurarea accesului liber la justiţie pentru repararea prejudiciului suferit prin discriminare.
Tratamentul diferenţiat interzis de norma internaţională menţionată anterior trebuie să aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a unui drept recunoscut de lege.
În cazul de faţă legea recunoaşte, prin dispoziţiile art.5 şi art. 6 alin.(3) Codul muncii, dreptul la salarizare egală pentru muncă egală şi pregătire profesională egală.
Prin Hotărârea Fretté din 2002 Curtea de la Strasbourg a rupt complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenţie, conferindu-i caracter autonom.
Prin urmare, în speţa analizată trebuie luat în considerare criteriul discriminării, autorul acesteia fiind chiar legiuitorul. Mai mult, art.1 din Protocolul nr.12 la Convenţie reglementează interzicerea generală a discriminării în sensul că exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie.
În concluzie, trebuia să se reţină că tratamentul salarial al reclamantei este discriminatoriu în sensul art.14 din Convenţie şi al art.1 din Protocolul nr.12 la Convenţie şi constituie, de asemenea, o încălcare a principiului egalităţii în drepturi consacrat de art.16 din Constituţia României revizuită şi de art.26 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice potrivit cărora toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii.
