Sindicatele participă la negocierea contractelor colective de muncă în calitate de reprezentanţi ai salariaţilor. Faptul că negocierea contractelor colective de muncă are loc între sindicat şi patronat nu înseamnă că salariaţii nu pot introduce în mod direct acţiune în instanţă pentru a solicita drepturile reglementate prin acestea.
Secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie precum şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 187 din 20 aprilie 2010
Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea înregistrată sub nr. 393/88/2008, reclamanţii S.M., C.D. şi C.V. au chemat în judecată SC P. SA Bucureşti, solicitând să fie obligată societatea pârâtă la plata sumei de: 1.874 lei, pentru C.V., reprezentând beneficii aferente anului 2005; 1.041 lei, pentru S.M., reprezentând beneficii aferente anului 2007; 1.249 lei, pentru C.D., reprezentând beneficii aferente anului 2007; indexarea acestor sume cu dobânda legală, în conformitate cu dispoziţiile art. 1088 C.civ., precum şi art. 2 şi urm. din O.G. nr. 9/2000, de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a sumei şi de asemenea, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanţii au arătat că au fost angajaţi la SC P. SA Bucureşti, fosta Sucursală PECO Tulcea, iar la începutul anului 2006, respectiv 2008, salariaţilor P. le-a fost acordată suma de 2.500 lei, sumă impozabilă (1.700 lei, suma efectiv primită), cu titlu de suplimentări salariale aferente anului 2005, respectiv 2007.
Au arătat că, întrucât de această sumă au beneficiat numai persoanele care aveau calitatea de salariaţi Petrom, la data respectivă, şi, întrucât suma vizează anul 2005, respectiv, 2007, ani în care au avut calitatea de salariaţi, era just să beneficieze de o sumă corespunzătoare numărului de luni ale anului 2005, respectiv 2007, în care au avut calitatea de salariaţi ai SC P. SA.
Au subliniat că, potrivit art. 243 C.muncii , executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie între părţi, iar neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul colectiv de muncă, atrage răspunderea părţilor care se fac vinovate de aceasta.
În dovedire, reclamanţii au depus la dosar copii xerox după carnetele de muncă.
La termenul din data de 1.04.2009, pârâta a depus o cerere prin care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din României, revizuită, solicitând suspendarea cauzei şi sesizarea în vederea soluţionării acestei excepţii.
La acelaşi termen, pârâta a depus la dosar note scrise, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Tulcea, precum şi opinia legală formulată în materie de profesor universitar doctor Viorel Mihai Ciobanu.
Prin încheierea de şedinţă din data de 15.04.2009, instanţa, în temeiul art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, ca nefondată. La data de 12.08.2009, pârâta a depus la dosarul cauzei o cerere prin care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 286, 287 şi 288 C.muncii, a art. 74, 75 şi 77 din Legea nr. 168/1999 şi a art. 164 C.proc.civ., solicitând suspendarea judecării cauzei şi sesizarea Curţii Constituţionale cu această excepţie.
Prin încheierea de şedinţă din 7.10.2009, instanţa a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, ca nefondată.
La data de 4.11.2009, pârâta a depus la dosar concluzii scrise, solicitând admiterea excepţiei nulităţii cererii de chemare în judecată şi a prescripţiei dreptului material la acţiune, prevăzută de art. 283 alin. (1) lit. e) C.muncii şi de art. 166 alin. (1) C.muncii (pentru anul 2004).
De asemenea, pârâta a solicitat admiterea excepţiei prematurităţii cererii de chemare în judecată, a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii reclamantului faţă de faptul că pretenţia dedusă judecăţii poate fi valorificată pe calea conflictului de interese şi nu pe cea a conflictului de drepturi, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 2218/13.11.2009, Tribunalul Tulcea a respins excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, ca nefondată. A respins excepţia prematurităţii cererii, ca nefondată. A respins excepţia inadmisibilităţii cererii, ca nefondată. A respins excepţia prescripţiei, prevăzută de art. 283 alin. (1) lit. e) şi de art. 166 alin. (1) C.muncii .
A admis acţiunea introdusă de reclamanţii: S.M., C.D., C.V., în contradictoriu cu pârâta SC P. SA Bucureşti. A obligat pârâta SC P. SA Bucureşti, la plata către reclamanţi a drepturilor salariale cuvenite şi neacordate, reprezentând beneficii, astfel:
– pentru C.V., suma de 1.874 lei, reprezentând beneficii pentru anul 2005;
– pentru S.M., suma de 1.041 lei, reprezentând beneficii aferente anului 2007;
– pentru C.D., suma de 1.249 lei, reprezentând beneficii pentru anul 2007, sume din care se vor scădea impozitul pe şi contribuţiile la bugetul de asigurări sociale, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie, la data plăţii efective.
A obligat societatea pârâtă la plata către reclamanţi a sumei de 350 lei pentru fiecare, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a avut în vedere următoarele:
Instanţa a reţinut că, potrivit prevederilor art. 112, pct. 3/ Cod Procedură Civilă „Cererea de chemare în judecată va cuprinde obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă (…)”.
Analizând cererea de chemare în judecată, instanţa a constatat că reclamanţii şi-au precizat obiectul acţiunii, acesta reprezentând beneficiul (cota de participare la profit) pentru anii 2004, 2005, 2006 şi 2007, cât şi valoarea obiectului, aceştia detaliind pentru fiecare din anii mai sus precizaţi, care a fost contravaloarea beneficiului solicitat, după preţuirea lor, cu raportare la prevederile în materie din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
În condiţiile în care pârâta ar fi avut dubii cu privire la corectitudinea acestei valorificări a obiectului cererii, avea posibilitatea să dovedească, fie prin înscrisuri, fie prin efectuarea unei expertize contabile în cauză, că valoarea obiectului cererii este alta decât cea solicitată de reclamanţi. Aceasta cu atât mai mult cu cât, conform prevederilor art. 287 C.muncii , sarcina probei revine, în conflictele de muncă, angajatorului.
Cu privire la excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, instanţa a apreciat că şi această excepţie se va respinge ca nefondată, motivat de faptul că sindicatul, ca instituţie, ar fi avut dreptul să negocieze cu patronatul cu privire la cuantumul drepturilor ce s-ar cuveni salariaţilor, însă, chiar în condiţiile în care nu ar fi avut loc această negociere, nu se poate aprecia că salariaţii nu au dreptul să încaseze cota de participare la profit, având în vedere că C.C.M. se aplică pentru fiecare salariat şi nu pentru sindicat, ca instituţie distinctă, care are decât obligaţia de a veghea la respectarea contractului colectiv de muncă. Dreptul la acţiune al reclamanţilor este născut, atât timp cât aceştia se prevalează de contractele colective de muncă, care conţin prevederi cu privire la beneficiul solicitat de reclamanţi.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii, instanţa a reţinut următoarele:
Conform prevederilor Legii nr. 168/1999, conflictele de interese sunt conflictele de muncă ce au ca obiect stabilirea condiţiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă, referitoare la interesele cu caracter profesional, social sau economic ale salariaţilor, iar conflictele de drepturi sunt conflictele de muncă ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii decurgând din legi sau din alte acte normative, precum şi din contracte colective sau individuale de muncă.
Or, în condiţiile în care, prin acţiune, reclamanţii au solicitat acordarea unui drept salarial, respectiv îndeplinirea unei obligaţii de plată a societăţii, prevăzute în C.C.M. la nivel de unitate, instanţa apreciază că acţiunea este admisibilă, ca şi conflict de drepturi, cu atât mai mult cu cât, dreptul pretins de reclamanţi există (având în vedere că, prin invocarea prescripţiei prevăzute de art. 283 lit. e) C.muncii, însăşi pârâta recunoaşte implicit existenţa acestui drept).
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, prevăzută de art. 283, alin. (1), lit. e) din Codul muncii, instanţa urmează a reţine următoarele:
În cauză sunt incidente prevederile art. 283 alin. (1) lit. c) C.muncii, întrucât este vorba despre drepturi salariale, chiar dacă ele poartă denumirea de cotă de participare la profit (beneficii), pentru că ele sunt acordate reclamanţilor, urmare a calităţii acestora de salariaţi ai pârâtei.
Astfel, articolul mai sus-menţionat dispune că „cererile trebuie formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariaţi”.
Aşadar, în această cauză nu sunt incidente prevederile art. 283, lit. e) C.muncii, invocate de pârâtă, care se referă la o prescripţie specială, în sensul că dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data naşterii acestuia, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă, or, a unor cauze contractuale ale acestuia.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune prevăzută de art. 166 alin. (1) C.muncii , instanţa a reţinut următoarele.
Prin acţiunea formulată la data de 26.02.2009, reclamanţii au solicitat beneficiile cuvenite pentru anul 2005 (C.V.) şi pentru anul 2007 (S.M., C.D.).
Beneficiile solicitate de reclamanţi, se acordă pentru anul precizat de reclamanţi, la începutul anului calendaristic imediat următor. Astfel, pentru anul 2005, pârâta ar fi trebuit să-i plătească reclamantului C.V. beneficiul, la începutul anului 2006.
Conform prevederilor art. 166 alin. (1) C.muncii : „Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate”.
Având în vedere că reclamanţii au solicitat beneficiile aferente pentru anii 2005 şi, respectiv 2007, iar cerea lor a fost formulată la data de 26.02.2009, văzând şi dispoziţiile legale citate mai sus, instanţa va respinge şi această excepţie, ca nefondată.
Potrivit art. 168 alin. (4) din Contractul Colectiv de Muncă la nivelul P. pe anii 2005, 2006 şi 2007: „În funcţie de profitul obţinut, potrivit legii, SC P. SA, prin negociere cu FSLI P., va acorda şi alte suplimentări, adaosuri, stimulente”.
Art. 969 C.civ. prevede: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante” şi, prin urmare, având în vedere că dispoziţiile din contractul colectiv de muncă pe care reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile nu au fost desfiinţate, trebuie să-şi producă efectele juridice avute în vedere de părţi la data încheierii.
În cazul reclamanţilor, societatea nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce îi reveneau potrivit art. 168 alin. (4) din Contractul Colectiv de Muncă pe anii 2005 pentru C.V. şi 2007 pentru S.M. şi C.D. şi astfel nu le-au fost plătite acestora suplimentările salariale pentru anii mai sus precizaţi, pentru fiecare reclamant în parte.
Conform prevederilor art. 236 C.muncii , contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor.
Faţă de aceste considerente, instanţa a admis acţiunea, obligând pârâta SC P. SA Bucureşti, la plata către reclamanţi a drepturilor salariale cuvenite şi neacordate, reprezentând beneficii, astfel: pentru C.V., suma de 1.874 lei, reprezentând beneficii pentru anul 2005; pentru S.M., suma de 1.041 lei, reprezentând beneficii aferente anului 2007; pentru C.D., suma de 1.249 lei, reprezentând beneficii pentru anul 2007, sume din care se vor scădea impozitul pe venit şi contribuţiile la bugetul de asigurări sociale.
Întrucât de la data la care li se cuveneau aceste drepturi salariale, şi până la data plăţii lor efective va mai trece o perioadă de timp, a fost obligată pârâta la plata lor, actualizate fiind cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
Împotriva hotărârii Tribunalului, la data de 15.02.2010 a declarat recurs SC P. SA.
Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele:
Nu au existat negocieri cu sindicatul având acest obiect, nu s-au stabilit în mod bilateral patronat-sindicat nici cota de participare la profit, nici modalitatea concretă de acordare şi nici condiţiile de diferenţiere între salariaţi. Lipsa calităţii procesuale active a reclamantei. Părţile contractului colectiv de muncă sunt: patronul şi salariaţii.
Aceste părţi sunt reprezentate, conform art. 14 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, care prevede că: „Părţile contractului colectiv de muncă sunt patronul şi salariaţii, reprezentate după cum urmează: salariaţii sunt reprezentaţi, la nivel de unitate, în cazul P., de sindicat legal constituit. Contractul colectiv de muncă este act juridic bilateral, în care părţile sunt legal reprezentate: dacă reprezentantul legal al unei părţi – sindicatul reprezentativ în condiţiile legii – rămâne în pasivitate cu privire la declanşarea şi finalizarea procedurii prevăzute normativ în art. 139 din CCM, salariaţii nu pot să acţioneze individual, situaţie nesocotită de către reclamantă prin formularea, în contradictoriu cu subscrisa, a capătului de cerere privind acordarea cotei de profit. Prematuritatea capătului de cerere privind acordarea cotei din profit. Drepturile salariatului individual faţă de profitul P. se nasc în urma negocierii speciale patronat-sindicat, nu direct din CCM. Aceasta, întrucât clauzele CCM sunt normative. Dacă norma este suficientă pentru a se aplica direct salariaţilor individuali, acest lucru se va aplica. Dacă, însă, norma trimite la o reglementare subsecventă, atunci acea reglementare este creatoare de drept pentru subiecţii individuali, potrivit modului în care a fost adoptată. În concluzie acţiunea reclamantului este prematură, chiar dacă accesul la justiţie este garantat, această garanţie este dată de Constituţie în condiţiile legii. Or, contractul colectiv de muncă este lege, deci salariatul este obligat, în prealabil acţiunii în justiţie, să parcurgă reglementarea art. 139 CCM, negocierea prin reprezentant legal, sindicatul-tocmai pentru crearea dreptului cerut în justiţie.
Prescripţia capătului de cerere privind acordarea cotei din profit.
Conform dispoziţiilor art. 283 lit. e) C.muncii: „Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate: (…) e) în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia”.
În speţă, solicitarea reclamantei privind acordarea cotei din profit nu reprezintă o acţiune pentru plata unor drepturi salariale izvorâte din contractul individual de muncă, ci reprezintă o acţiune pentru plata altor venituri decât drepturile salariale, cerute în temeiul CCM, ceea ce este evident, reclamanta neinvocând decât art. 139 din CCM, nu şi contractul individual de muncă.
Sub aspectul prescripţiei extinctive această acţiune se încadrează deplin în ipoteza art. 283 lit. e) Codul muncii, fiind deci aplicabil termenul de prescripţie de 6 luni-nu cel de trei ani prevăzut de litera c) din acelaşi articol, cum greşit a considerat instanţa de fond.
Netemeinicia capătului de cerere privind acordarea cotei din profit.
Dreptul pretins de reclamantă nu există – acţiunea este neîntemeiată – câtă vreme nu există reglementarea acestui drept, aşa cum aceasta este cerută de forma art. 139 din CCM.
Din cuprinsul clauzei art. 139 din CCM reiese cu claritate faptul că în urma negocierilor purtate între P. şi reprezentanţii salariaţilor se vor stabili următoarele aspecte:
– dacă se va acorda sau nu o cotă de participare a salariaţilor la profitul obţinut de societate (eventual pe ani);
– cuantumul cotei de participare a salariaţilor la profitul anual;
– modalitatea concretă de acordare a cotei de participare;
– condiţiile de diferenţiere dintre salariaţi.
Această clauză nu dă naştere în concret la nici un drept bănesc, ci stabileşte doar premisele acordării unui astfel de drept.
Prin urmare, pentru naşterea, în concret, a dreptului de participare la o cotă din profitul anual al societăţii este necesară parcurgerea procedurii negocierilor dintre părţile semnatare ale CCM.
Incompatibilitatea pretenţiei reclamantului cu Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.
Art. 178: „(1) Din beneficiile societăţii se va prelua în fiecare an cel puţin 5% pentru formarea fondului de rezervă, până ce acesta va atinge minimum a cincea parte din capitalul social.
(4) Fondatorii, administratorii şi personalul societăţii vor participa la beneficii, dacă aceasta este prevăzută în actul constitutiv Or, în lipsa unor asemenea prevederi, a fost aprobată de adunarea generală extraordinară.
(5) În toate cazurile, condiţiile participării se vor stabili de adunarea generală, pentru fiecare exerciţiu financiar”.
Prin Legea nr. 161/2003, de modificare a Legii nr. 31/1990, posibilitatea din alin. (4) care privea pe salariaţi a fost eliminată, alin. (4) fiind redus la următoarea reglementare: „Fondatorii vor participa la profit, dacă aceasta este prevăzută în actul constitutiv. Or, în lipsa unor asemenea prevederi,a fost aprobată de adunarea generală extraordinară”.
În condiţiile în care actul constitutiv al subscrisei nu prevede posibilitatea acordării către salariaţi a unei cote din profitul P. şi nici o hotărâre a adunării generale a acţionarilor nu s-a adoptat în acest sens, instanţa de judecată nu se poate substitui voinţei interne a societăţii în sensul de a obliga P. prin admiterea pretenţiilor reclamantului.
Pentru naşterea acestui drept, posibil a face obiectul unei cereri de plată a salariatului/ unei dispoziţii de plată a instanţei, condiţia precizată mai sus – negocierea dreptului cu sindicatul – este unica procedură legală posibil de urmat de către salariaţi.
Textul art. 139 din CCM este lipsit de orice conţinut patrimonial în beneficiul direct al salariatului individual, aşadar cererea de chemare în judecată fondată direct şi singular pe textul art. 139 din CCM este neîntemeiată.
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 64/2001, privind repartizarea profitului la societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi la regiile autonome: „începând cu exerciţiul financiar al anului 2001 la societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi la regiile autonome: „începând cu exerciţiul financiar al anului 2001 la societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi la regiile autonome profitul rămas după deducerea impozitului pe profit se repartizează pe următoarele destinaţii, dacă prin legi speciale nu se prevede altfel:
„e) Până la 10% pentru participarea salariaţilor la profit” din 2004 completat cu: „dar nu mai mult de nivelul unui salariu de bază lunar realizat la nivelul agentului economic, în exerciţiul financiar de referinţă”.
Prin privatizarea SC P. SA din 2004, s-a ieşit din sfera de aplicabilitate a O.G. nr. 64/2001. Aşadar nici un argument dedus din O.G. nr. 64/2001 nu poate fi incident în cauză: şi nici reţinut de instanţă.
Instanţa de fond a calculat drepturile salariale în mod eronat, fără a avea în vedere un criteriu de stabilire al acestora.
Instanţa de fond nu ne explică prin ce formulă matematică, criteriu de determinare a ajuns la acest cuantum al „beneficiilor” pentru fiecare reclamant în parte, dar mai ales de ce această sumă diferă de la un reclamant la altul.
Instanţa de fond a preferat elementul de surprindere şi a stabilit cuantumul sumelor reprezentând valoarea „beneficiilor” fără a se motiva această soluţie.
Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a apreciat că acestea sunt fondate în parte pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 139 alin. (1) din CCM la nivel de unitate pentru anul 2005: „cota de participare a salariaţilor P. la profitul anual, modalitatea concretă de acordare, precum şi condiţiile de diferenţiere vor fi stabilite prin negociere cu FSLI P”.
Prin CCM la nivel de unitate pe anii 2006 şi 2007, acest articol a rămas neschimbat.
Din analiza prevederilor contractuale invocate mai sus rezultă că acordarea acestui drept este condiţionată de existenţa negocierilor între FSLI şi patronat cu privire la condiţiile de acordare şi cuantumul exact al acestui drept.
În speţă, nu au existat negocieri cu sindicatul având ca obiect, cota de participare la profit, modalitatea concretă de acordare şi condiţiile de diferenţiere între salariaţi.
Art. 139 din CCM pe unitate creează numai o vocaţie a salariaţilor la beneficii patrimoniale raportate la profitul P., stabileşte doar premisele acordării unui drept patrimonial al salariatului faţă de profitul P., nu dă naştere la un drept cert al salariaţilor de a încasa o sumă de bani cu acest titlu. Drepturile salariatului individual faţă de profitul P. se nasc în urma negocierii speciale patronat-sindicat.
Dacă norma este suficientă pentru a se aplica direct salariaţilor individual acest lucru se va aplica. Dacă însă norma trimite la o reglementare subsecventă, atunci acea reglementare este creatoare de drept pentru subiecţii individuali.
Art. 139 din CCM pe unitate nu dă naştere în concret la nici un drept bănesc, ci stabileşte doar premisele acordării unui astfel de drept.
Pentru naşterea în concret a dreptului de participare la o cotă din profitul anual al societăţii este necesară parcurgerea procedurii negocierilor dintre părţile semnatare al CCM.
În lipsa procedurii de negociere, salariaţii nu pot solicita obligarea societăţii la plata vreunei sume, ci pot solicita prin sindicatul legal reprezentativ obligarea societăţii la demararea procedurilor de negociere în vederea stabilirii existenţei şi cuantumului unui astfel de drept.
Prevederile art. 139 din CCM pe unitate au de data aceasta un caracter generic şi nu unul concret, ceea ce înseamnă că nu pot produce efecte juridice directe asupra contractelor individuale de muncă ale salariaţilor.
Această clauză generală prin care părţile au stabilit obligaţia de a negocia pe viitor acordarea către salariaţi a unei cote părţi din profitul societăţii nu naşte un drept direct, concret în favoarea angajaţilor.
De exemplu, prin art. 168 alin. (1) din CCM pe unitate, se prevede că salariaţii SC P. SA vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale în cuantum de un salariu de bază mediu pe SC P. SA, cu ocazia sărbătorilor de Paşti şi Crăciun.
Spre deosebire de acest articol prin care se arată în mod direct dreptul salariaţilor la câte o suplimentare a drepturilor salariale, precum şi cuantumul acestor suplimentări, prin art. 139 se prevede doar vocaţia salariaţilor de a încasa o parte din profitul societăţii, condiţiile de acordare şi, cuantumul concret al acestui drept, urmând a fi stabilit prin negociere.
În ceea ce priveşte celelalte critici aduse hotărârii primei instanţe cu privire la modul de soluţionare al excepţiilor, Curtea a apreciat că sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor.
Sindicatele participă la negocierea contractelor colective de muncă în calitate de reprezentanţi ai salariaţilor şi nu în nume propriu.
Faptul că negocierea are loc între sindicat şi patronat nu înseamnă că salariaţii nu pot introduce în mod direct acţiune în instanţă, pentru a solicita drepturile reglementate prin CCM în favoarea lor.
În conformitate cu dispoziţiile art. 241 alin. (1) C.muncii , contractul colectiv de muncă la nivel de unitate produce efecte pentru toţi salariaţii angajatorului.
Cu privire la excepţia prematurităţii cererii, pentru ca o cerere de chemare în judecată să fie prematur introdusă este decisiv ca o procedură prealabilă, reglementată expres ori un termen prevăzut în condiţiile de accesibilitate şi previzibilitate să fie parcurse cu necesitate de cel care se adresează instanţelor judecătoreşti, înainte de înregistrarea acţiunii.
În cauză, acţiunea reclamanţilor de a pretinde în calitate de salariat anumite categorii de drepturi băneşti de la societatea angajatoare, nu este condiţionată de parcurgerea vreunei proceduri prealabile ori împlinirea vreunui termen sau condiţii, aşa încât cererea formulată să fie considerată prematur introdusă.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune:
– în cauză sunt incidente prevederile art. 283 alin. (1) lit. c) C.muncii potrivit cărora: „cererile trebuie formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri de către salariaţi”;
De asemenea, prin art. 166 C.muncii , se prevede că: „dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate”.
În cauză, este vorba despre drepturi salariale, chiar dacă ele poartă denumirea de cotă de participare la profit. Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 C.proc.civ., Curtea a admis recursul formulat şi a modificat în parte sentinţa recurată în sensul respingerii acţiunii ca nefondată, menţinând celelalte dispoziţii referitoare la excepţii.
(Judecător Jelena Zalman)
