Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş la data de 24.12.2008 sub nr. 6540/2008 reclamantul B M a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta S.C. Petrom SA, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 16947 lei, reprezentând cota – parte din profitul societăţii pârâte realizat în perioada 2005-2007, care să fie actualizată în funcţie de rata inflaţiei, calculată începând cu data scadenţei şi până la data plăţii efective; obligarea pârâtei la plata sumei de 500 euro (în echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plăţii), reprezentând daune – interese; precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că în temeiul art.41 alin.2 lit.a din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2005 – 2006, salariaţilor li se cuvine cota parte din profit de până la 10%.
De asemenea, dreptul salariaţilor la cota – parte din profit este recunoscut şi de art.139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate din perioada 2005 – 2007, care însă nu au fost puse în executare, încălcându-se prevederile art.243 din Codul muncii şi ale art.30 din Legea nr.130/1996. S-a mai arătat că urmare a întârzierii executării obligaţiei de plată, se impune aplicarea prevederilor art.161 alin.4 din Codul muncii.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale active, a prematurităţii şi a prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, deoarece salariaţii nu beneficiază de un drept, ci doar de o simplă vocaţie la cota – parte din participare la profit, care este afectată de condiţia suspensivă a încheierii unui act adiţional, condiţie care nu s-a realizat.
Totodată, pârâta a mai invocat şi excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Mureş.
În dovedire, instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri, în cadrul căreia s-au depus la dosarul cauzei următoarele:carnet de muncă (filele 5-12), extras din contract colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 -2010 (fila 13), informaţii financiare (fila 14), adresa nr. 570/2009 (fila 42), adresa nr. 882/2009 (fila 43), chitanţa nr. 328/2009 (fila 49), extras din contractul colectiv de muncă la nivel Petrom SA pe anul 2007 (filele 50-51), extras din contractul colectiv de muncă la nivel Petrom SA pe anul 2006 (filele 52-54).
Excepţiile necompetenţei teritoriale, a lipsei calităţii procesuale active, a prematurităţii, a prescripţiei dreptului material la acţiune au fost respinse prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din data de 05.03.2009, pentru motivele arătate în această încheiere.
Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată următoarele.
Între părţi a existat un raport juridic individual de muncă în perioada în litigiu, conform înscrierilor din carnetul de muncă (filele 5-12).
Conform dispoziţiilor art.41 alin.2 lit.a din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2005 – 2006 (reluate de cele ale art.42 alin.2 lit.a din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010), în categoria drepturilor de natură salarială cuvenite salariaţilor se include şi cota – parte din profit ce se repartizează salariaţilor, care este de până la 10% în cazul societăţilor comerciale. Prin urmare, este vorba de un drept de natură salarială, fapt reconfirmat şi de art.55 alin.1 din Codul fiscal.
Potrivit prevederilor art.41 alin.3 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2005 – 2006 (respectiv art.42 alin.3 din cel pe anii 2007 – 2010), părţile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate au libertatea de a stabili condiţii de diferenţiere, de diminuare sau chiar de anulare a participării la fondul de stimulare din profit.
Prin prevederile art.139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 2005 – 2007 (articole care fac parte din capitolul privind salarizarea), părţile nu au hotărât diminuarea sau anularea participării la profit (deşi erau liberi să o facă), astfel încât, rezultă că acest drept de natură salarială a fost recunoscut salariaţilor.
Din cele trei variante prevăzute de Contractul colectiv la nivel naţional (diferenţierea cotei, diminuarea cotei sau anularea participării la profit), părţile s-au oprit în mod limitativ numai la cea a diferenţierii, precizând că doar această chestiune punctuală, împreună cu modalitatea concretă de acordare, vor fi stabilite prin negocieri separate, deci prin act adiţional.
Existenţa dreptului la participarea la profit este indiscutabilă, în primul rând, datorită faptului că nu s-a stabilit anularea participării la profit, respectiv nu s-a prevăzut că această cotă de participare la profit ar fi facultativă (în sensul că societatea „poate” acorda cota). Rezultă, fără putinţă de tăgadă, că suntem în prezenţa unui drept de natură salarială a angajaţilor la cota – parte de participare la profit. Numai modalitatea de acordare (iar nu dreptul însuşi), adică termenele şi tranşele de plată, eventual diferenţiate, urmau să fie lămurite distinct.
În al doilea rând, existenţa dreptului la cota – parte din profit este garantată şi de art.30 din Legea nr.130/1996 raportat la art.41 alin.5 din Constituţie.
Prevederile art. 139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 2005 – 2007 instituie o obligaţie imperativă (exprimată prin sintagma „vor fi stabilite”) de detaliere a modalităţii de acordare a participării la profit, prin act adiţional. Or, neîndeplinirea acestei obligaţii imperative expres asumate, atrage răspunderea juridică (inclusiv patrimonială) a societăţii pârâte, conform dispoziţiilor art.30 din Legea nr.130/1996 raportate la cele ale art.41 alin.5 din Constituţie.
Prin urmare, pârâta nu poate invoca propria turpitudine pentru a se exonera de răspunderea legală ce îi incumbă în mod expres şi imperativ şi pentru a eluda obligaţia de plată a cotei de participare la profit.
Încălcarea unei obligaţii nu poate fi niciodată considerată ca o cauză de impunitate (de nerăspundere) sau ca un mod de eliberare de a unei obligaţii, deoarece principiul forţei obligatorii a contractelor este aplicabil în această materie, conform art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996, art.295 alin.1 din Codul muncii, raportat la art.961 alin.1 din Codul civil.
Într-adevăr, art.139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 2005 – 2007, recunosc un drept de natură salarială (participarea la profit) şi impun o obligaţie accesorie acestui drept (de detaliere a modalităţii de plată). Deci, în nici un caz, o obligaţie contractuală nu poate fi confundată cu o condiţie, fiind evident că articolul mai sus menţionat nu prevede acordarea participării la profit „dacă” părţile vor stabili acest lucru. Dimpotrivă, se instituie o obligaţie expresă şi imperativă, consecutivă recunoaşterii dreptului, obligaţie de detaliere doar a aspectului punctual al modalităţii de plată. Ca atare, obligaţia contractuală şi condiţia sunt două noţiuni juridice net distincte şi inconfundabile, astfel încât în speţă nu poate fi reţinută existenţa vreunei condiţii a actului juridic, cu atât mai puţin a unei condiţii suspensive.
În al treilea rând, art.139 din Contractele colective de muncă din anii 2005 – 2007 nu poate fi interpretat greşit (prin schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic), considerându-se că dreptul salarial ar fi supus unei condiţii pur potestative din partea debitorului (societatea angajatoare pârâtă), în sensul că aceasta va face plata participării la profit, dacă va voi ulterior aceasta.
O asemenea condiţie este prohibită de art.295 alin.1 din Codul muncii, raportat la art.1010 din Codul civil, fiind astfel caducă şi inopozabilă salariaţilor, fiind nesocotite prevederile art.7 alin.2, art.8 alin.1 şi 4, art.2 alin.1 din Legea nr.130/1996.
Prin urmare, nu poate fi vorba de un drept eventual sau o simplă vocaţie. În plus, având în vedere caracterul sinalagmatic, oneros şi comutativ al contractului colectiv de muncă, şi dispoziţiile exprese ale legii (art.1, art.2 alin.1, art.8 alin.1 şi 4 din Legea nr.130/1996) potrivit cărora acest contract reglementează drepturi şi obligaţii, rezultă faptul că prevederile art.139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 2005 – 2007 stabilesc un drept determinat şi numit, a cărui existenţă şi întindere nu poate depinde de un element aleatoriu (cum ar fi turpitudinea sau voinţa debitorului).
În al patrulea rând, însăşi prevederile Contractului colectiv la nivel de unitate (art.9 şi art.145) interzic orice limitări ale drepturilor salariale şi obligă la interpretarea clauzelor contractuale în favoarea salariaţilor, reguli imperative statuate şi de art.38 din Codul muncii.
De aceea, dreptul la participarea la profit, fiind un drept câştigat, derivat dintr-un raport de muncă, acesta nu poate fi supus încălcării, abuzului sau arbitrariului.
De asemenea, contractul colectiv de muncă are şi natura unui act normativ în dreptul muncii, astfel încât acesta are ca obiect legal reglementarea unor drepturi efective, iar nu a unui drept salarial lipsit de conţinut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui. Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial (salarial), a cărui existenţă este recunoscută (inclusiv de contractul la nivel superior, obligatoriu şi prioritar conform art.8 alin.2 din Legea nr.130/1996), să fie vidat de substanţa sa şi să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului statului de drept (art.1 alin.3 din Constituţie), care implică asigurarea aplicării normelor juridice (adoptate inclusiv în condiţiile art.41 alin.5 din Constituţie) în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea.
În concluzie, dreptul la participarea la profit nu poate fi negat salariaţilor. Văzând culpa pârâtei (care nu şi-a îndeplinit obligaţia de încheiere a actului adiţional de detaliere a modalităţii de plată), precum şi faptul că nu s-a convenit o diminuare a participării la profit, instanţa constată că, în baza principiului echităţii (art.970 alin.2 Cod civil) şi a interdicţiei invocării lacunei normative (art.3 Cod civil, contractul colectiv de muncă având natură normativă), salariaţilor pârâtei li se cuvine aplicarea cotei de 10% din profit, cotă prevăzută de art.41 alin.2 din Contractul colectiv la nivel de naţional (prioritar aplicabil conform art.8 alin.2 din Legea nr.130/1996).
Din actele şi lucrările dosarului, rezultă datele, necontestate de părţi, privind: profitul pe anul 2005 (1.416 milioane lei, din care 10% reprezintă 141,6 milioane lei) care împărţit la numărul de salariaţi (43.546) rezultă 3.252 lei pe salariat; profitul pe anul 2006 (2.285 milioane lei, din care 10% reprezintă 228,5 milioane lei) care împărţit la numărul de salariaţi (32.837) rezultă 6.959 lei pe salariat, deci 580 lei pe lună; profitul pe anul 2007 (1.778 milioane lei, din care 10% reprezintă 177, 8 milioane lei), care împărţit la numărul de salariaţi (26.397) rezultă 6.736 lei pe salariat, deci 562 lei pe lună. Aceste sume aplicate la perioada în litigiu, confirmă exactitatea calculului pretenţiilor deduse judecăţii.
Faţă de cele ce preced, instanţa urmează să admită pretenţiile privind dreptul salarial constând în participarea la profit, făcând aplicarea prevederilor art.11 alin.1 şi art.30 din Legea nr.130/1996 şi art.41 alin.5 din Constituţie, prevederi pe care instanţa este chemată să le aplice conform art.1 alin.5 şi art.124 alin.1 din Legea fundamentală, prevederi ce nu pot fi eludate, neputându-se da girul aplicării „contra legem” a unor interpretări nelegale a clauzelor contractului colectiv de muncă în sensul vidării de conţinut a drepturilor subiective salariale sau în sensul stingerii drepturilor prevăzute în contractul la nivel superior.
De asemenea, urmează să fie admise pretenţiile privind reactualizarea sumelor în funcţie de rata inflaţiei, în temeiul art.1082 din Codul civil şi art.161 alin.4 din Codul muncii.
Capătul de cerere privind acordarea de daune – interese pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată a drepturilor salariale (acordare simultană cu actualizarea sumei în funcţie de rata inflaţiei) urmează să fie respinse, deoarece prejudiciul material cauzat prin executarea întârziată este reparat, în condiţiile art.161 alin.4 din Codul muncii, prin reactualizarea sumelor salariale în funcţie de rata inflaţiei.
Totodată, în baza art.274 Cod procedură civilă, fiind în culpă procesuală, pârâta urmează a fi obligată să plătească reclamantului suma de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial, conform chitanţei nr. 328/2009 (fila 49).
